Florentina SAVU: Mamă, am cules cireșul

Mamă, am cules cireșul

Ciorile îl prăduiau

Așa, precum noi odată,

Când eram cu toții wow,

.

Copii nebuni și pofticioși,

Cu cireșe la urechi,

În iunie ne răsfățam

Strângându-ne în perechi.

.

Se apropiau vacanța

Și Rusaliile, iar.

Eram atât de fericiți,

Ca și fluturii hoinari!

.

Am cules cireșul, mamă,

Dar tu nu mai ești cu noi,

Dorul urcă și coboară,

De părinți suntem prea goi!

.

Gol ne este și cireșul,

Culoarea i-am scuturat,

Îl privesc cu adorare,

Sper însă că m-a iertat!

.

Ciorile-i mai dau târcoale,

Dar să-și pună pofta-n cui,

Gărăiesc nervoase tare

Și-o pornesc în zbor, hai-hui!

.

Mamă, îți trimit cireșe.

Să le dai, te rog, la toți,

Să vă gândiți cu drag la noi,

La acei copilași „hoți”!

Florentina SAVU

Dumitru GRUI: Eminesciană

Eminesciană

Nu spera şi nu ai teamă,

Totu-i vechi pe-acest pământ,

Toamna, codri-s de aramă,

Iar pădurea, de argint…

Şi dacă-n calea ta ai să-ntâlneşti

Un ghiocel, un bujorel de fată,

Din rude mari împărăteşti,

Ce-au existat odată,

Cu ochi frumosi, cu plete lungi,…

Tu nu spera, n-ai teamă,

La ea, nicicând, n-ai să ajungi,

Gândesc, de bună seamă.

Şi de-ai s-o vezi vreodată-n vis,

Cum, despletită, trece

Tu mergi pe drumul ce ţi-e scris,

Nepăsător şi rece.

Nu suferi, nu suspina zadarnic,

Nu mai gândi la dânsa,

Altfel, vei regreta amarnic,

Ea, după altul, plâns-a…

Chiar dacă-n taină o adori,

Nu-ţi fă gânduri deşarte,

Frumosu-i chip de-ţi dă fiori

Tu ţine-te deoparte…

Ce e val, ca valul trece,

Nu te-arunca-n abis,

Te du pe drumul ce ţi-e scris,

Nepăsător şi rece!

(Dumitru GRUI)

Al. Florin ŢENE: Literatura în folosul democraţiei şi democraţia în slujba culturii la români, dar şi în folosul dictaturii comuniste

            I. FIRAVE IDEI DE DEMOCRAŢIE LA ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE

            În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât democraţia promovată de politic.

            Însăşi cuvântul  grec demoskratos înseamnând: demos “ popor“ şi kratos  ” putere “,  ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

            Aspiraţiile poporului român spre democraţie au existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “ şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă  ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă  faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano-Carpato-Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii  ca o fierbere ”în greutăţi şi netocmele “ din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.

            În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N.Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând  la  firave elemente democratice şi sociale.

            În acea perioadă Isaac Newton publica “Principiile matematice ale filozofiei naturale“( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).

            II. IDEI DEMOCRATICE PROMOVATE DE LITERATURA SECOLULUI XIX

            În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,  prin reprezentanţii  Şcoali Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului.Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost:”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor  “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

            Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf.Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie”Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.

            Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic.

            În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh.Asachi , la Iaşi, “Albina Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar:”Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el ”Alăuta Românească“( 1837).

            În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov,”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “Foaie pentru minte, inimă şi literatură “.În acelaşi ritm cu transformările economico- sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătruzând în mase.

            În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N.Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă-“Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară“. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

            O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele”Poporul Suveran “ şi “Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C.Aricescu publică “Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem despre “Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate.

            “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu- Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este “Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.

            Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice,  cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr.Alexandrescu, M.Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.Bolintineanu, Cezar Bolliac,Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.Eminescu, etc.

            Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac(1799-1855 ) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii:”Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria  Gergely Csiky (  1842-1891 ) dramaturg  care prin piesele “Proletarii “ şi “Mizerie cu zorzoane “ evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

            III. DEMOCRAŢIA PROMOVATĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX.

            În secolul XX, până la cel de al doilea război mondial, majoritatea literaturii scrisă şi publicată de autori români promova ideile democratice ale vremii. România era integrată în sistemul de valori europene. Revistele literare, o parte din ele, susţinute de Fundaţiile Regale publicau o literatură ce promova idei democratice, oglindind realitatea socială a ţării. Era perioada când apăreau romanele lui Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, alţi romancieri şi nuvelişti, care prin operele lor, scrise în deplină libertate de exprimare, oglindeau realităţile sociale, inclusiv ideile democratice şi contradicţiile diferitelor ideologii ce străbăteau Europa. Poeziile şi pamfletele lui Tudor Arghezi erau o armă în folosul democraţiei, poemele lui Adrian Maniu, Demostene Botez, G.Topârceanu, Al.Philipide, Camil Baltazar, Aron Cotruş, Otilia Cazimir, Pillat, Fundoianu, Voronca , Stancu, Crainic, Voiculescu, Blaga, făceau poezia paternităţii şi proză etnografică, alţii autohtonizau simbolismul şi se dedicau poeziei roadelor, ortodoxiştii împărtăşeau doctrina miracolului, iar Lucian Blaga având propria doctrină, a misterului. Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Vinea, Matei Caragiale abordaseră dadaismul, suprarealismul şi ermetismul. După cum se observă era un evantai policrom de modalităţi de exprimare a multitudinilor de idei, mulţumind din toate punctele de vedere cititorii. Critica a lui Zarifopol, Ralea, Vianu, Pompiliu Costantinescu, Şerban Cioculescu, G.Călinescu, promova ideile democratice şi etice din operele comentate, diversitatea stilurilor şi estetica acestora.

 În această perioadă este promovată proza  memorialistică, noul roman citadin, literatura femenină, poezia profesiunilor, poeţii provinciali şi noua generaţie cu filozofia neliniştii, aventurii şi experienţelor ( sunt promovate filozofiile miturilor ale lui Pârvan, Nae Ionescu, Blaga ), şi noua generaţie de romancieri gidieni, cum ar fi Mircea Eliade, Celarianu, Anton Holban, etc.

            Însă, nu trebuie uitat că Ralea ducându-se la Institutul de Istorie Universală, unde era Iorga director, ca emisar din partea primi-ministrului Armand Călinescu, să-l anunţe că regale Carol al II a hotărât să-l asasineze pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga a replicat:”Mai bine l-ar  asasina pe Arghezi “. Motivul era epigrama pe care o scrisese poetul la adresa lui Nicolae Iorga:” E înalt ca un proţap/, are barbă şi nu-i ţap A supt ţara sub trei regi,/ Şi- are toţi copiii blegi. “

Revistele (Contimporanul, Viaţa românească, Convorbiri literare, Unu, Semănătorul, etc. ), cotidienele ce aveau pagini săptămânale de cultură şi editurile  publicau o gamă diversă de literatură, fapt ce putem spune că exista o adevărată orientare democratică în programul lor editorial. “Contimporanul “(!922-1932 ) lui Ion Vinea promova modernismul de avangardă, în această publicaţie găsim semnăturile lui Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brunea-Fox, “Viaţa Românească “     în care descoperim semnăturile lui Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii.

 Tot în aceast timp scriitorii cu gândire socialistă se încadrau în contextual democratic existent în ţară. Ei ( Al.Sahia, Panait Istrati, Bogza, Brunea-Fox, Pană, etc ) promovau ideile unui socialism european democratic.Chiar Panait Istrati după vizita făcută la Moscova s-a lămurit de “socialismul “ promovat de sovietici, publicând în acest sens articole în care dezvăluia adevărata faţă a ideologiei bolşevice impusă de Stalin şi acoliţii lui.

În această perioadă francezul Jean-Paul Sartre(1905-1980 ), filozof, prozator, dramaturg şi eseist, având idei de stânga, fondatorul existenţialismului ateu prin lucrarea “L`etre et le neant “ (  Fiinţa şi neantul) publicată în 1943 dezvăluia teza libertăţii individului, a necesităţii obţiunii, a libertăţii determinată de intenţionalitatea continuă a conştiinţei. A avut legături strânse cu URSS. Tot în acestă perioadă Louis Aragon, poet şi prozator francez, soţul Elisei Triolet aderă în 1927 la comunism, publicând în 1949-1951 romanele de angajare politică “Comuniştii “şi “Săptămâna patimilor “(1958 ).În 1946 publică “ Omul comunist“.Tot în Franţa , Henri Barbusse ( 1873-1935), militant comunist, iniţiatorul mişcării pentru pace, publică proză realistă în genul lui Zola. Principala lui lucrare este romanul ”Focul “. Aceşti trei scriitori francezi sunt suspectaţi că au colaborat cu serviciile secrete sovietice, cu temutul KGB.

Spre deosebire de aceşti scriitori francezi (şi ca ei mulţi alţii din diferite ţări europene, care au colaborat cu serviciile secrete moscovite,  în folosul  unei ideologii criminale, numită comunism), se pare că în România, scriitorii nu au aderat şi nu au făcut “jocul “ Moscovei .Nici măcar Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Al.Sahia, care au avut această tendinţă de a “ juca” cum cânta aparatul de propagandă sovietic, nu s-au înscris pe traiectoria moscovită. În ţara noastră democraţia se instalase definitiv, se modernizase economia, indicele de creştere al ei era în ascensiune şi datorită Casei Regale. Iar scriitorii, crescuţi în democraţie şi educaţi, scriau în spiritul acesteia. Cititorii provenind din rândul maselor nu gustau ideologia marxist-comunistă străină spiritului şi fiinţei românului.

IV. LITERATURA ROMÂNĂ ÎN DEFAVOAREA DEMOCRAŢIEI, SLUJNICA  UNUI  REGIM CRIMINAL-COMUNISMUL. (REALISMUL –SOCIALIST)

            Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea guvernului condus de dr.Petru Groza    ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi:Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”

            Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic.Având ca principiu”tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

            La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia , intitulate “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei  “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului  Într-u articol publicat în “Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

            Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu( cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP ), cu prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi ”Mitrea Cocor “( 1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu “Sfârşitul jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi “Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu cu ”Groapa “ şi “Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

            Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “ îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “deschderea  “ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de “dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii.Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem( redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci. ) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici  în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

            În spiritul realismului-socialist au apărut: ”Calea Griviţei “(poem ) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, “ Steaguri“ de M.Beniuc,”Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute în 1951, “În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “La cea mai înaltă tensiune “ de Nagy Istvan, “Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “Dulăii “ de Zaharia Stancu,”Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952,”Un om între oameni “(1953, 1955, 1957 ), de Camil Petrescu,”Cântecele pădurii tinere “ de Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu,”Laude “ de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953.În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc”Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone Teodorescu”Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ”Războiul “, în 1955; Marin Preda “Moromeţii “, T.Arghezi”1907 “,Titus Popovici” Străinul“, Maria Banuş”Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ”Generaţia mea “, în 1956 ; Tudor Arghezi”Cântare omului “, N.Labiş ”Primele iubiri “, în 1957; Eugen Barbu”Groapa “, A.E.Baconski ”Dincolo de iarnă “,Gheorghe Tomozei ”Pasărea albastră “, Ion Marin Sadoveanu” Ion

Sîntu “, Ion Vitner”Firul Ariadnei “, în 1958:Miron Radu Paraschivescu “Laude şi alte poeme “, Marin Preda”Îndrăzneala “ şi D.R.Popescu “Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman”Zilele săptămânii “; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “Somnul de la amiază “.În 1963 apar cărţile:”Laudă lucrurilor  “ de G.Călinescu, “Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura,( romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi),  “Fântâna soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “Coborând spre nord-vest “ de Vasile Sălăjan, în 1974”Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absonse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

            În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi :”Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie  de altele  în “Gazeta Literară “şi “Contemporanul “ unde a publicat articoliul”Realism-realism socialist “.La fel ca Manolescu, Alex  Ştefănescu de când a început să publice ,din 1970, cronici literare în “Luceafărul “,condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

            În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia  marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi:”Clerambard “(1950 ), “Capul celorlalţi “(1952), Paul Eluard , poet francez, scrie şi publică”Poezie neîtreruptă“( 1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 “Structura cuvintelor complexe “ şi volumul de poezi “Dumnezeul lui Milton “, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG)Hrmann Kasack publica “Oraşul de dincolo de fluviu “(1947 ),”Năvodul cel mare “( 1952 ), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 “Viaţă dezvăluită “(Memorii ).

            De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

            Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra ,Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont, etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori,( trimise pe adresa redacţiei de  corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor.Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe …

            N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în “Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine  cuprindeau  scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu şi mulţi alţii.Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc ”te asociezi cu cine te asemui“, recte Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca democratului. Promovând în astfel de “Istorii“ autori care au scris în spiritual realismului – socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în spiritual acestei doctrine comuniste-criminale.

            Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 20 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

            În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului roman.

            Din 1989 se întrevede noul current globmodernul( denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism.

    Autor: AL.FLORIN ŢENE

Al. Florin ȚENE: Expoziție de carte și recital liric ”Mihai Eminescu – Poet Național. In memoriam” la Cluj-Napoca

În organizarea Primăriei municipiului Cluj-Napoca și Bibliotecii Județene “Octavian Goga“, din aceași localitate, a avut loc o amplă activitate culturală dedicată Poetului Național, cu ocazia comemorării a 132 de ani de la trecerea în eternitate.

Manifestarea s-a deschis la ora 10.00, cu vernisarea expoziției de carte cu opera și critica literară despre Mihai Eminescu, din “fondul de aur” al bibliotecii, unde bibliofilii au descoperit cărți rare editate de-alungul anilor de către edituri de pe întreg cuprinsul țării. Organizatorul expoziției a fost Iarin Pop.

La ora 11.00, în fața unui public numeros, scriitorul Ionuț Țene, șef birou Învățământ, cultură culte, sport și societate, a deschis “maratonul” recitalului de poezie al poeților clujeni, vorbind despre actualitatea operei lui Eminescu, arătând, plastic și sugestiv, actualitatea publicisticii eminesciene, dar și al operei lirice. „În realitate, recitindu-l pe Mihai Eminescu îl regăsești din nou, mereu proaspăt, mereu surprinzător și te uimește prin noutatea ideilor, temelor abordate și mai ales prin stilul literar îndrăzneț. Mihai Eminescu nu poate fi încadrat în canoane, într-un pat al lui Procust, cum s-a încercat de-a lungul timpului, definit ca  întârziat sau un clasic al literaturii române. În concluzie, poezia lui Mihai Eminescu este de o actualitate debordantă, insolită și de un modernism cutremurător, transfigurator”.

La invitația acestuia, s-au perindat la microfon următorii poeți, care au citit câte o poezie semnată de Mihai Eminescu și una din creația proprie: Marius Țion, Victor Constantin Măruțoiu, Gavril Moisa, Iulian Patca, Raveca Vlașin, Al.Florin Țene, Rotar Laurențiu, Iulia Anamaria Ghidiu, Iulian Emil Coțofană, Camelia Hodiș, Alina Mizgan și Ionuț Țene, membrii ai Ligii Scriitorilor Români și tineri de la cenaclul Vox Napocensis de la Casa de Cultură a Studenților, coordonat de Victor Constantin Măruțoiu. Au impresionat publicul poeții din noul val liric clujean.

Manifestarea s-a încheiat cu concluziile organizatorilor, care au mulțumit participanților și elevilor prezenți de la școlile clujene: „Mihai Eminescu și-a depășit prin stil, concepție și limbaj secolul în care a trăit. Poetul nostru pare un impetuos bard al generației debutului de mileniu 2000, fiind cu adevărat un contemporan cu noul val liric post-decembrist și milenarist. Suflu liric eminescian străbate literatura română până în ziua de azi 15 iunie 2021”.

Al.Florin Țene

Constantin MOSOR: DOMNULE EMINESCU (Poesis)

DOMNULE EMINESCU

Domnule Eminescu, ce mai spui?

Eu nu sunt dintre cei ce dau cu piatra!

Ai auzit că ni se vinde vatra

Și am putea să fim ai nu știu cui?

*

Domnule Eminescu, ce mai scrii?

Nu vrei să rogi un înger, când coboară

Ca un arcuș cu aripi de vioară

Să ne răstălmăcească poezii!

*

Domnule Eminescu, sus, în cer,

Nu e așa că-i liniște adâncă?

Aici mai sunt și suflete de stâncă,

De-aceea uneori mă tem să sper!

*

Domnule Eminescu, de poeți

Nu duce lipsă țara! Știi proverbul…

Românul e poet! Iubește verbul,

Iar rima a rămas la mare preț!

*

Domnule Eminescu, vreau să-ți zic

Că e adevărat ce-ai spus Matale,

Că-s mulți înșirători de „vorbe goale”

Din care se va naște mai nimic!

*

Domnule Eminescu, mă auzi?

Eu te citesc, apoi, învăț să sufăr

Lângă tristețea florilor de nufăr!

Și ochii dimineților sunt uzi!

*

Domnule Eminescu, să fii bun

Cu cei ce te-au ascuns prin debarale,

Căci mintea nu le face trei parale!

Deocamdată…asta vreau să-ți spun!

Constantin Mosor, 14 iunie 2021, București.

Elena MITITELU: Sub paşii lui Eminescu

Sub paşii lui Eminescu

Eminescu – sufletul pustiit de viaţă şi de adevăr, acest izvor din care se adapă ziua de ieri si de azi, şi de mâine, înaltul catarg ce a cunoscut atât asprimea valurilor dar şi parfumul înaltului…

Eminescu – cuvântul ce ni-l şopteşte codrul, prea plin de versurile poetului, această chemare a foşnetului de frunze, roua frumosului, floare nestemată la reverul eternului, a coborât pe o rază într-o zi sticloasă de iarnă, în mijlocul lunii ianuarie 1850, ca să se înalţe la cer la 15 iunie 1889. În acelaşi an au plecat să-l caute cei mai buni prieteni – Veronica Micle (august ) şi Ion Creangă ( decembrie ).

S-a scris şi se va mai scrie despre Mihai Eminescu dar eu vreau să vă împărtăşesc cu mândrie ca paşii lui Eminescu au trecut prin Oşeşti, satul meu natal, după ce la 1 iulie 1875 a fost numit revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, când , „ca un adevărat Pestalozzi rătăcitor” a început să străbată drumurile de ţară, verificând şcolile de pe valea Stemnicului, printre care şi Şcoala din Oşeşti. Tot în această perioadă a fost trimis de către Mihai Eminescu la Şcoala de gradul I din comuna Negreşti, judeţul Vaslui, la 1 septembrie 1875, tânărul Grigore Georgescu, absolvent al Şcolii pedagogice normale din Bucureşti, urmând să primească numirea de la minister. Învăţătorul Georgescu revine în satul natal, Oşeşti, punând bazele învăţământului.

Sunt mândră că pământul satului meu a râs sub paşii revizorului şcolar, Eminescu!!!

Chiar dacă în toamna anului şcolar 2012 / 2013, Şcoala cu Clasele I-VIII Oşeşti a primit oficial botezul cu numele marelui poet, noi am numit-o Şcoala „Mihai Eminescu” cu mulţi ani în urmă. În şcoală au fost scoase câteva numere ale Revistei „Floare albastră”, la care am fost redactor şef. De asemenea, în şcoală a funcţionat un Cerc literar – „ Luceafărul” pe care l-am condus împreună cu profesorul de limbă română din şcoală, domnişoara Bădărău Nicoleta.

Eminescu rămâne întipărit în sufletul şi memoria mea aşa cum mi l-au strecurat cu mare drag părinţii mei in nopţile de iarnă, la gura sobei sau vara, pe prispa casei , cântându-ne frumoasele romanţe pe versurile poetului, recitându-ne şi citindu-ne din opera Luceafărului.

DOR DE EMINESCU

– rondel –

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-ntreagă s-a schimbat;

Alunecând totul în hău,

De când spre astre ai plecat…

.

Eu simt că ne priveşti mereu,

Te simt că eşti chiar supărat,

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-ntreagă s-a schimbat.

.

De te-ar întoarce Dumnezeu,

Pe unde ai cutreierat,

Te-ai supăra poate mai rău…

Dar toate astăzi s-au schimbat,

.

Luceafăr sfânt, de dorul tău!

Rondelul dorului de Eminescu

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior,

Ne-ai fost lăsat de Demiurg,

În buciumul ce plânge-a dor,

.

În raze ce prin tei se scurg

Și-n susurul izvoarelor…

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior.

.

Pe dealurile în amurg,

În freamătul pădurilor

Și în zglobii oglinzi ce curg,

Îți simt sufletu-ți călător,

.

În versu-ți, inimii chirurg…

Autor: Elena Mititelu

MUSTETIU Anișoara Laura : Recenzie cartii -Printre umbrele Bucurestilor

RECENZIE DE CARTE, Anișoara Laura Mustețiu
Printre umbrele Bucureștilor, Ștefan Șeclăman, Editura Creator, 2019.

Oamenii mor, dar istoria unui popor, deși însângerată, rămâne în viață, spunea odată
profesorul și poetul Petre Strihan. Așa și istoria zbuciumată a românilor, trăiește adânc
înrădăcinată în inima lor, oriunde s-ar afla ei în lume. Unul dintre acești români iubitori de
istorie și cultură este Ștefan Șeclaman, autorul cărții Printre umbrele Bucureștilor, care a
reînviat vremurile cetății București din anul 1821, într-o creație literară însuflețită cu vise de
oameni și fapte de neuitat. Aici, spiritul autorului se dedică cu pasiune oamenilor, locurilor și
faptelor, amintindu-ne că “fondul literaturii adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul”
(IONESCU-RION), care este reflectat în abundență nu numai în cartea Printre umbrele
Bucureștilor dar și în următorul său roman publicat în anul 2020, La răscurucea timpului. S-
ar putea spune că atmosfera cărților scrise de Ștefan Șeclaman reamintește de magia lăsată de
Rodica Ojog-Braşoveanu în Agentul secret al lui Altîn-Bey sau Vulturul dincolo de cornul
lunii.
În Printre umbrele Bucureștilor, ‘orașul colinelor’ este pictat cu minuțiozitate, Ștefan
Șeclaman comparându-l cu un “imens cirochine de strugure,” cu un oraș care atrage oamenii
ca “mierea pe urs,” dar care face o impresie grandioasă numai până când “cizmele ating
țărâna ulițelor”. Locurile sunt desenate în cuvinte plastice, casele au “cerdacuri lucrate cu
măiestrie, spoite cu păcură”, râuri “cu apă nebună ce-și schimbă cursul după bunul plac”,
mahalale sunt locuite de mahalagii care “înrădăcinează ură în sufletul nenorociților”, unde
“porcii sunt lăsați liberi” și “dulăii fioroși sunt legați în lanțuri de fier.” Locurile se încarcă cu
tensiune atunci când “nori negri cu burțile pline de apă așteaptă să se deșerte”, când “cupola
cerului fierbe și fulgerele crestează întunericul” și “tunetele gonesc păsările speriate,
aruncîndu-le printre tufele orașului.” Narațiunea se desfășoară în valuri abundente de
descrieri ce declanșează scântei de curiozitate și care atrag cititorul tot mai adânc în inima
faptelor.
Fiecare capitol aduce cu sine o mică istorisire, în care acțiunea prinde viață cu căpitani
albanezi, turci, comercianți, cârciumari, panduri curajoși, alaiuri de arnăuti și țigănci
frumoase cu părul negru prins în năframă roșie și cu miros de iasomie. Întâmplările par legate
pe un șirag de mărgăritare ce oglindesc veracitatea acelor timpuri. Tensiunea narativă este
amplificată prin prin comploturi culminate în asasinarea lui Tudor Vladimirescu. Climaxul

narativ apare în capitolul Dezlănțuirea prăpădului, prin lupta sângeroasă dintre arnăuții
conduși de Bimbașa Sava și turcii aflați sub puterea comandantului Chehaia bei. Tema cărții
este însuflețită cu personaje istorice reînviate, ca și pandurul Dumitru Zăcoianu, fostul
căpitan al lui Tudor Vladimirescu, cârciumarul Niculaie Botezatu, fosta lui iscoadă, Anatasie
Chimariotul, căpitanul arnăuților, Jeton, căpitanul albanez “cu privire rece dar răscolitoare”,
dar și prin personje fictive ca și Radu Mână de Aur, “fecior chipeș, cu un hanger cu mânerul
bătut în pietre colorate,” sau Ioniță Motanul, “cu ochi albaștri, în care se vede o sclipire
șireată.”
Autorul oscilează între limbajul literar și figurativ, sporind efectul și tensiunea dramatică a
întâmplărilor. Scrisul în stil arhaic, potrivit acelor vremuri, este dinamic, “caleștile trec in
goană, burjarii țipă la mahalagii”, “caii izbesc cu copitele de pământ,” iar “scroafa slabă își
târăște țâțele prin mocirlă.” Aceste scene par rupte din realitate. Limbajul figurativ e
abundent, creat cu măiestrie. Bucureștiul e văzut “ca un furnicar pestriț și gălăgios,” tărăboiul
are “un muget prelung”, “frunzele tremură amețite de biciul vântului”, “salciile au urechi să
asculte,” iar “flăcările lunguiețe șerpuiesc, aruncă peste ziduri ciudatul dans al umbrelor.”
Dar nu lipsește nici umorul care apare prin povești cu huhurezi, unde “care de foc sunt trase
de draci,” iar “pe luciul apei se întinde hora stafiilor.” Elementele prefigurative creează o
atmosferă de suspans, printr-o natură părtașă la întâmplări, când “soarele săgetează cerul”,
“nori negri aruncă peste apa plină de mistere o umbră aducătoare de teamă”, iar “clocotele de
lumini, norii turbați și un urlet prelung de câine” anunță lupta sângeroasă ce va urma.
Tensiunea și atmosfera mistică se amplifică prin “geamăte ieșite din sufletul bătrân al
zidurilor,” prin ciorile descrise ca “îngeri ai infernului ce trec printre luminile cerului,” și prin
bălțile de unde “se ridică ghemotoace de aburi care strălucesc în razele lunii.” Cum se poate
observa, autorul se joacă cu cuvintele creând descrieri originale, pline de har. Dar uneori,
momentele ajung la apogeu, când furtuna “izbește în zidurile unei cârciumi” iar fulgerele “ce
luminează curțile răvășite dispar înghițite de întuneric, dând voie tunetelor să îngrozească
femeile slabe de înger și puradeii.” În aceste descrieri, Ștefan Șeclaman atinge domeniul
suprasensibilului folosind elemente metafizice, prin imagini ieșite din comun și fenomene
care depășesc experiența umană.
Dar autorul nu omite să menționeze și perpetuarea credinței adânc înfiptă în inima valahilor,
“care ar muri de foame dar tot nu ar rupe o bucată de aur din icoană ca să-și cumpere
mâncare” și “își vor apăra bisericile până la moarte.” Prin transpunerea într-o lume de mult

trecută ochiul creator redă gândirea acelor vremuri, descrisă prin modul de manifestare al
caracterelor. De exemplu, la asasinarea lui Tudor Vladimirescu căpitanul Dumitru are în
suflet groază, “fiori de gheata îi străbat trupul” și cade în genunchi “rugându-se la sfinți și
blestemând trădătorii.” Întreaga natură pare să aducă jertfă celui care a iubit Valahia, prin
asfințitul roșu al soarelui, unde ciocârlia trimite o doină de tristețe peste dealuri, “picături de
apă se prăvălesc într-o burniță rece” și “umbrele reci trec peste Dealul Muierii și se lasă în
valea Ploscăi.”
Printre umbrele Bucureștilor ne invită la o aventură captivantă, unde cititorul se pierde în
profunzimea trăirilor și faptelor. Lectura ne oferă în abundență indicii etnice, sociale și
culturale, documentate prin cercetările făcute de autor înainte de a scrie cartea. Scenele,
uneori cenușii și sinistre, oglindesc umilința poporului român îngenuncheat la străini, o
perioadă ce marchează disfuncționalitatea dintre dreptul de a exista în țara ta și realitatea
cotropitoare. Dar nu doresc să dezvălui prea mult din miezul întâmplărilor. Această plăcere o
voi lăsa cititorilor. La sfîrșit, se poate spune că Ștefan Șeclaman, maestrul ce pictează în
cuvinte, creează scene vii cu puterea unei camere de filmat, dar și cu un talent de descriere
figurativă rar întâlnit. Prin frumusețea vie și nemărginită a acestor împărtășiri, cu o scriitură
bogată înzestrată cu valoare istorică, cartea Printre umbrele Bucureștilor poate fi considerată
o nouă perlă pe plaiurile literaturii contemporane.
Anișoara Laura Mustețiu,
Sydney, Australia

Adina FLOREA: Călător (Dor de Eminescu)

Călător
(Dor de Eminescu)

Spune-mi mie, codrule,
Încotro curg apele?
Unde-ți zboară frunzele?
Unde-mi zboară gândurile?

Ești aici nemuritor,
Fie soare, fie nor!
Numai timpu-i trecător
Cu-ale sale clipe-n zbor…

Îți spun eu ție, străine,
Vreme trece, vreme vine !
Timpul trece peste mine,
Tu ești azi și nu ești mâine…

Apele îmi curg la vale,
Păsările-s călătoare,
Ramurile-mi bat în soare,
Și eu stau aici, în vale…

Și privesc la mândra viață
În fiece dimineață.
Când soarele face față
Îți mai dau cate-o povață…

Tu, omule călător,
Mergi în viață, cu mult dor,
Către al tau, scump, odor
Ce te-așteaptă în pridvor…

Și veni-vei mâine iară
Să mă-ntrebi: De ce e seară?
De ce timpul iute zboară
Și am frunza gălbioară?

Codrule, cu râuri line,
Adu-ți aminte de MINE!
Și spune la altul mâine:
Vreme trece, vreme vine…

Am plecat! Rămâi cu bine!

Autor: Adina FLOREA

Anatol COVALLI: Să speri… (Poesis)

Bucurie – Sonet –

*

Lumea-i a mea în ziua ce se-avântă

zâmbind că eu într-însa încă sunt.

În tot ce era trist, urât şi crunt

lumina-n chip de mii de păsări cântă.

*

Sufletu-mi iar cutează, se frământă

şi şterge al durerii negru grund,

râd fericit în loc să mă încrunt,

mă bucur că tristeţea-a fost înfrântă.

*

Nu-mi pasă că-mplinirea e târzie,

oricând poţi să te bucuri de splendori.

Admir vrăjit aceste noi culori

*

ce au în ele-atâta gingăşie.

În inimă, în gânduri şi în pori

mi-au înflorit grădini de bucurie.

Să speri

Să speri până în cea din urmă clipă,

să nu renunţi, să-naintezi spre ţel,

chiar dacă simţi că ai ajuns risipă

într-un final ce te-a inclus în el.

*

Să nu îţi pese dacă vin puzderii

de îndoieli, de griji şi şovăiri.

În loc să-ţi pară rău şi să te sperii

sădeşte-n al tău suflet trandafiri.

*

Gândeşte-te mereu că-i primăvară,

că păsări se întorc, că-s flori pe plai

şi că iubeşti pentru întâia oară

o zână ce te lasă fără grai.

*

Şi cântă, râzi, respiră tinereţea

pe care-o simţi în trupul tău şi-ar vrea

să te alinte-ntruna cu blândeţea

iubirii care freamătă în ea.

Aş vrea să-ţi spun…

*

Aş vrea să-ţi spun…dar nu-mi mai amintesc

decât de acea vară minunată

când ţi-am şoptit senin şi-aşa firesc

că o să fim alături viaţa toată.

*

Aş vrea să-ţi spun… Însă în gânduri am

privirea ta de-atunci, lumină lină,

ce îmi învăluia plăpândul ram

în a iubirii splendidă grădină.

*

Aş vrea să-ţi spun… Ar fi însă-n zadar

să-ţi povestesc ce ştii de-o-ntreagă viaţă,

când eu am fost corabie, tu far

ce m-a ferit să eşuez în ceaţă.

*

Aş vrea să-ţi spun… Dar pot doar să-nfior

numai aceleaşi vechi şi noi cuvinte

prin care să-ţi repet că te ador

la fel de pătimaş şi de fierbinte.

Încep un alt destin

*

Încep să sper că norii din destin

se risipesc şi că va fi senin

în sentimente,

iar viaţa mea se va muta pe-alt drum

uitând că mi-au fost visurile lente

până acum.

*

Vreau să trăiesc din plin ce mi-a rămas

chiar de-am să merg mereu numai la pas.

Altă menire

parcurg spre a preface-n împliniri

speranţele ce vor noua rodire

în noi trăiri.

*

Nu mai suport regrete şi tristeţi.

Sper c-am să dau alt sens acestei vieţi.

Cred în noi visuri

care să aibă aripi pentru zbor.

M-am săturat de prea multe abisuri

şi bezna lor.

*

Încep un alt destin, fără trecut,

care-i mai scurt decât cel ce-a trecut,

dar în el are

un miez fierbinte ce îmi dă fiori

sculptând în orice clipă trecătoare

altfel de zori.

Eternul zbucium

*

Nu toate trec. Ceva totuşi rămâne,

ceva cu altceva mereu se-adună

când mâine curge-n azi şi azi în mâine

trăind în ieri tot timpul împreună.

*

Un ieri din ce în ce mai plin de sine,

căci tot ce e şi vine-n el încape,

sortit ca-n ale vremurilor mine,

spre a-şi afla prezentul, să tot sape.

*

Căci începutul din sfârşit începe

mereu într-o continuă rotire,

pentru-a putea-nţelege şi percepe

firimitura sa de nemurire.

*

Nu ştim nimic şi nu vom şti vreodată

de când şi până când şi până unde

e hărăzită viaţa să se zbată

în trecerea grăbitelor secunde.

*

Cine ne-adună, cine ne desparte?

De ce e totu-nvăluit în ceaţă?

Şi-apoi e viaţa viaţă sau e moarte,

care de-abia prin moarte va fi viaţă?

Autor: Anatol COVALLI

Carmen GIGÂRTU: Iubire Divină (Esthera- Capitolul IV, partea a-II-a)

**

Pe măsură ce zilele treceau descopeream o profundă încredere în sentimentele mele şi ale lui. Eram atât de fericită! Odată cu iubirea găsisem comoara liniştii adânci, a armoniei, a bucuriei, a împlinirii. După două zile am plecat la Păltiniş. Era o zi de iulie cu pământ uscat, cer arzător, fierbinte, încât nicio vietate nu mai era la vedere.Toate se ascunseseră prin frunzişul copacilor,  sub boscheţi la umbră. Pe vârful munţilor zăpada scânteia în lumina lină a soarelui. Era o panoramă încântătoare. Ne-am oprit să facem poze. Măreţia muntelui mă făcea să mă simt mică, insigfiantă, o biată fiinţă care calcă alături de omul iubit pe potecile bătătorite de munte. Un vânt adia şi se juca prin părul nostru. Am luat-o printre stânci, urmând o potecuţă care mergea  pe creasta muntelui, mărginită pe o parte de un povârniş abrupt. Îmi era teamă să privesc. Simţeam că mă ia cu ameţeli când priveam acele adâncimi prăpăstioase care se desfăşurau sub noi.Tot urcând printre brazi şi stânci am dat de un izvor cu unda limpede ca cristalul, care sălta vesel şi uşor printre pietre şi stânci. Ne-am răcorit spălându-ne şi jucându-ne cu stropii de apă.

Am trecut de cealaltă parte a apei şi am ajuns într-o poieniţă cu un covor de iarbă verde crud, presărat cu flori mici albe, care  ne îmbia să ne aşezăm. Spre sud se zărea o frumoasă pădure de stejari seculari, cu trunchiuri foarte groase. Prin poieniţă se vedeau ici -colea câte o stâncă de o formă ciudată care-mi amintea de trovanţii de la Costeşti. Unele erau negre, altele verzi, gri, iar câteva atât de  albicioase  de parcă erau din zăpadă. Am stat jos şi ne-am contemplat unul pe altul minute în şir.  Trecuseră  7 zile de când dormeam împreună, îmbrăţişaţi, cuminţi, iar atunci nu ştiu cum s-a întâmplat de ne-am pierdut minţile amândoi.

Îmi doream să mă pierd, să mă contopesc, să mă topesc, să fim doar o singură fiinţă. Ce mult îl iubeam! El era dragostea,iubirea, viaţa şi fericirea mea. Eram fericiţi, doar noi doi, muntele, cerul, iarba , copacii, izvorul. Ce puteam să-mi doresc mai mult?

După 5 zile ne-am întors la Sibiu şi ne-am dus la o terasă. El îmi spunea:

’’Trăim într-o lume duplicitară, cu oameni care duc o viaţă trândavă, destrăbălată, care-mi provoacă un profund dezgust şi cu alţii care muncesc din greu, care de abia îşi pot duce viaţa de azi  pe mâine.

Câtă discrepanţă! Diferenţa dintre ei este năucitoare. Unii traiesc în lux şi desfrîu iar alţii în sărăcie şi mizerie. E dreptate în lumea asta? Uneori, cred că nu.

Lumea, viaţa asta este o junglă, în care hoţul, parvenitul o duc bine, iar omul cinstit, curat, se zbate în nevoi. Cu cât eşti mai hoţ, mai mincinos, cu atât urci pe scara socială şi  poţi ajunge chiar un mare politician. Uitându-te în jur vezi oameni cum aleargă înebuniti după bani, neştiind că banul nu aduce nici fericirea, nici iubirea, nici armonia, nici liniștea, ci doar o zbatere şi o alergare zadarnică.

Dacă ai bani poţi cumpăra orice.

Mă  uitam la el cum vorbea cu patos şi-l admiram tăcută. Un bărbat îl roagă să se ridice pentru a-i  spune ceva confidenţial. S-au îndepărtat  şi am simţit că sunt privită cu insistenţă de o femeie tânără, foarte elegantă. A venit la masa mea şi mi-a zis:

–Sunt Smaranda Dumitrescu, de profesie psiholog şi vreau să ştii că-l iubesc pe Ioan. O să fac tot ce-mi stă în putere pentru a fi al meu. O să lupt pentru el.

Eu am făcut ochii mari  şi intrigată i-am spus:

–Mă numesc Esthera, dar nu înţeleg ce vreţi de la mine?

–Ce vreau? Tu eşti proastă?  Ioan te-a scos dintr-o mânăstire şi rău a făcut. Probabil i-a fost milă de  tine. Cel mai bine e să te întorci de unde ai venit, fetiţo. Ce-i poţi oferi tu lui Ioan?

–?!

–Îţi spun eu: nimic. Eşti o piatră de moară pentru el. Nu ai studii, nu eşti educată. Eşti un nimeni, o nulitate. Uite-te la tine cum arăţi! O ţărancă de la coada vacii! Asta eşti. Tu crezi că Ioan o să se căsătorească cu tine? Mută-ţi gândul, prostuţo! Eşti o analfabetă care-l trage în jos. De l-ai iubi cu adevărat l-ai lăsa liber. Eu pot să-l ajut în carieră. Cunosc mulţi oameni importanţi. Mă învârt în cercuri elitiste, am bani mulţi. Pe când, tu..? Priveşte-te în oglindă! Ai fost vreodată în vreun salon de înfrumuseţare ?

–Nu am nevoie, arăt bine şi fără….

–Ha,ha,ha!

–De ce mă urăşti?

–Îmi provoci silă.

–Şi totuşi, ţi-e frică de mine.  Ţăranca  analfabetă  e conştientă  că Ioan  o iubeşte  şi o preferă chiar dacă vine de la coada vacii, în locul domnişoarei psiholog foarte bogată şi sofisticată.

Aud vocea lui Ioan în spatele meu:

–Bună, Smaranda! Ce mai faci? Ce-ţi face fetiţa?

–Nu ştiam că ai o fetiţă? Cine-i tatăl? Întreb.

–Un foarte bogat om de afaceri din oraş, zice Ioan.

–Iartă-mă, dragul meu, credeam că eşti tu. Smaranda a venit foarte pornită pe mine şi am crezut că are vreun drept asupra ta.

 Smaranda, cred că tu ai nevoie urgent de un psihiatru, mai ales că ai o fetiţă şi eşti căsătorită.

–Cum îţi permiţi, ţăranco?

–Doamnelor! Vă rog! Nu vreau circ, calmaţi-vă!

Smaranda, te- am rugat să încetezi  cu urmăririle astea penibile şi să încerci să te vindeci de obsesia  bolnăvicioasă pe care ai făcut-o pentru mine. Înţelege! Eşti o femeie măritată, ai un copil, un soţ care te iubeşte. Ce vrei de la mine? Ţi-am mai spus: Nu sunt de vânzare.  Nu mă poţi cumpăra cu banii şi relaţiile tale. Lucrurile astea îmi repugnă. Eşti o femeie foarte frumoasă , dar eu nu te pot iubi. Nu-i pot porunci inimii. Inima mea e dăruită Estherei.

– Acum eşti orb, nu vezi adevărul. Când te saturi de ea să mă cauţi. Ai să vii în genunchi la mine.

Ioan dă din mână a lehamite şi îmi spune:

–Priveşte la tinerele de aici! Ce observi?

–Sunt foarte elegante şi foarte frumoase.

–Partenerii lor cum ţi se par?

–Cam bătrâni pentru ele. Ţoţi au peste 45 ani.

–Aceşti bărbaţi au familii acasă,  dar nu le pasă. Toţi sunt oameni cu bani, care-şi permit amante tinere, studente, care se vând pentru bani, haine, maşini. Nici ei nici ele nu-şi fac procese de conştiinţă. Neruşinarea şi nesimţirea crasă de care dau dovadă întrece orice închipuire. Mentalitatea bărbaţilor şi femeilor din aşa zisa lume bună este că pot cumpăra  orice îşi doresc. La ei totul este  de vânzare, totul are un prêţ. Uneori, lumea asta îmi face greaţă. Neruşinarea şi materialismul tinerelor din ziua de azi întrece orice închipuire.

 Iubirea a dispărut şi a fost înlocuită cu sexul, plăceri de o clipă. Mă întreb spre ce se îndreaptă omenirea? Unde va duce desfrâul, destrăbalarea, neruşinarea şi imoralitatea asta?

–Nu toţi sunt aşa.

–Slavă Domnului! Mai sunt şi oameni serioşi, cuminţi. Ştii ce mi-a placut la tine?

–Nu!

–M-a atras tristeţea din ochii tăi, surâsul melancolic, puritatea şi naivitatea ta. Aveai o nuanţă de mister, de adâncime  pe care doream să o explorez. Cineva mi-a zis că am o fire complicată, filozofez prea mult, uitând să mai  trăiesc.

–Am observat că uneori te pierzi în discuţii, uitând definitiv de mine, de noi. Ce fel de om eşti, Ioane?Ai năvălit în viaţa mea ca o furtună şi m-ai abordat direct cu o nonşalanţă dezarmantă.

–Știi, atunci cand te-am văzut mi-am zis:”Ea va fi a ta, Ioane”.  Te-am simţit că eşti altfel, că eşti pe placul sufletului meu. În preajma ta mă simt împlinit, fericit, liniştit. Esti ca un balsam pentru sufletul meu.

–Eu,balsam? Dar cine ţi-a rănit sufletul, dragul meu?

–Viaţa cu urcuşurile şi coborâşurile ei.

–Ai avut deziluzii multe?

–Nu pot să spun că am avut, fiindcă nu m-am implicat, dar observând, analizând ceea ce se întâmplă în jurul meu deveneam pesimist. Totul îmi provoca un profund dezgust. Nu mi-a plăcut să joc rolul de bufon pentru a intra în graţiile vreunei domnişoare. Îmi plac femeile demne,  semeţe, luptătoare, modeste,  graţioase, pline de candoare, dar cu un comportament sobru, chiar arid.

Ascultam imperturbabilă tot ce spunea, sorbindu-l drăgăstos cu privirea. Îl iubeam cu toată fiinţa mea şi nu aş fi conceput existenţa mea fără el.

–Niciodată nu am fost robul sau câinele credincios al vreunei femei cum fac mulţi. Nu m-am lăsat ameţit de vreo pasiune trecătoare. Până acum mereu am fost cu picioarele pe pământ, raţiunea a avut mereu întâietate.

După şase luni m-a învăţat să lucrez pe calculator şi fără să vreau am dat de nişte mesaje. Unele erau neinteresate, dar unul mi-a atras atenţia.


Dragul meu Ioan,

M-a bucurat tare mult mesajul tău, dar m-ar fi bucurat şi mai mult de ţi-aş fi auzit glasul tău domol de ardelean, care sună ca o baladă. Oricât aş vrea să uit, nu pot să-mi scot  cu niciun chip din minte clipele petrecute împreună în India. Acum fac munca de misionariat. Am plecat din Piteşti şi  am închiriat o garsonieră în Focşani. Pe Vasile îl văd foarte rar şi atunci când ne întâlnim ne certăm. O perioadă, după accidentul lui ne-am înţeles foarte bine, dar de un an de zile am hotărât să trăim fiecare cum ne place, doar suntem oameni liberi. Ca întotdeauna el este foarte pornit împotriva credinţei mele. Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi scriu?  Probabil crezi despre mine că sunt o fiinţă comună, ştearsă, cu preocupări insignifiante, de nu ai mai dat nici un semn de viaţă  timp de trei ani de zile. Chiar mă întreb ce te-a apucat să-mi scrii după atâta timp? Ori eşti fericit, ori ai necazuri, ori ţi-ai adus aminte de noi. Să  ştii că eu nu te-am uitat şi-n fiece zi mă rog pentru tine. Îţi aminteşti ce fericiţi eram în oraşul iubirii? 

                                                                             Cu dor,

                                                                                     Mariana Cernat

Am citit şi recitit acel mesaj de nenumărate ori. Când a venit Marina acasă am întrebat-o dacă Ioan a fost plecat din ţară.

–Da, a fost în patria vedelor, în India. Nu ţi-a povestit? Probabil a crezut că nu are importanţă sau poate a uitat. Şi-a dorit tare mult să uite acel episod dureros din viaţa lui.

–Dureros?

–Soţul tău şi fratele meu a fost foarte îndrăgostit de soţia  lui Vasile Cernat, un  fost coleg din şcoala generală. Pentru ea s-a dus în India, dar întâmplarea a făcut ca soţul ei să aiba un accident şi Ioan a renunţat la ea pentru el. A considerat că e inuman să-i ia omului nevasta când era pe ducă. Se interesase de viaţa acestuia, care nu ducea o viaţă de sfânt, ci din contră. De aceea a şi îndrăznit s-o caute în India acum trei ani. A suferit mult, tare mult. De când s-a despărţit de Mariana nu a mai vorbit cu nimeni, până când te-a găsit pe tine în mânăstire. Îţi mulţumesc, Esthera.

–Pentru ce?

–Tu l-ai ajutat pe fratele meu să se vindece de acea dragoste, de acea obsesie, de acea fixaţie pe care o făcuse pentru femeia lui Vasile.

Nu am vrut să mai ştiu nimic. Mi-am dat seama  că Ioan nu era în totalitate sincer cu mine.

 Îmi ascunsese acea iubire. Cu câteva luni în urmă îmi spusese că el nu a fost robul niciunei femei, că nu s-a ameţit cu pasiuni trecătoare. Însă  acum descopeream că iubise cu o foarte mare pasiune nevasta altuia, iar fantoma trecutului bântuia printre noi şi cei doi foşti amorezi comunicau şi acum.

Am simţit o durere acută în inimă,  am devenit palidă şi parcă toată fiinţa mi se dezagrega în neant. Dacă episodului cu Smaranda nu i-am dat nici o importanţă, acum totul pentru mine lua proporţii apocaliptice. Ştiam că nu pot să lupt cu o femeie ca Mariana Cernat, şi mai ştiam că acesta e sfârşitul iubirii mele cu Ioan. Înţelegeam că el se legase de mine în speranţa că are s-o uite, dar totul a fost în zadar. Într-un final  nu a mai rezistat şi i-a scris. Încă o mai iubeşte.

 O, Doamne! Rău mă pedepseşti. A avut dreptate Smaranda? Locul meu era la mânăstire? Nu, nu pot să mai mă întorc acolo. Simţeam că înnebunesc. Lacrimile-mi curgeau iar capul mă durea îngrozitor. După câteva ore de plâns şi chin îmi spun: Asta e! Trebuie să trec şi peste acest moment. Doar nu o să mă sinucid ca Mihai. O să încerc să mă prefac că nu ştiu nimic, să văd cum evoluează lucrurile.

Seara  a stat ca de obicei pe calculator. Ştiam că o să-i răspundă şi toată noaptea nu am putut să dorm de curiozitate, dar nu am îndrăznit să mă uit decât atunci când a plecat de acasă. Îi scrisese:

Iubita mea,

 Nu a fost zi în aceşti ani să nu mă gândesc la tine, să nu-mi amintesc de noi, de frumoasele clipe petrecute în oraşul iubirii. Am crezut că mor fără tine. Nu ştii prin ce clipe chinuitoare am trecut.

Deznădejdea mă urmărea la fiecare pas. Fără tine mi se părea că viaţa nu mai are niciun sens. Am început  să cred că iubirea e o otravă dulce, care te ucide încet. După ce ne-am despărţit am umblat bezmetic, năuc, de ajunseseră cunoscuţii să mă întrebe dacă nu cumva mă droghez. Ce puteam să le spun? Că descoperisem drogul iubirii în persoana ta şi fără tine eram terminat, nu mai puteam trăi, nu-mi  mai găseam liniştea. Ar fi râs de mine, ar fi spus că sunt un om slab.

Ajunsesem să-mi fie mie milă de mine, de neputinţa mea de a te uita.

Ce mi-ai făcut, Mariana?

 De ce nu pot să te uit?

 De ce şi acum visez că te ţin în braţe?

Doamne,ce dor îmi e de tine!

Tu ai fost şi eşti mereu în gândurile, în inima, în fiinţa mea. Mi-e dor de tine, Mariana. Te iubesc, dragostea mea.

                       Cu dragoste,

  Ioan Panait

Nu pot să spun ce am simţit când am citit. Sentimentele năvăleau în valuri ce mă inundau , de la deznădejde şi disperare  până la furie.

Îmi repetam mereu: Fii calmă! Fii calmă! Nu rezolvi nimic dacă plângi, dacă te agiţi. Ăsta e adevărul crud! Priveşte-l şi înfruntă-l!

Am căutat şi am găsit pe chat conversaţiile lui Ioan cu soţul Marianei.

–Ce faci,Vasile? Esti bine?

–Sunt bine şi liber să-mi fac de cap, fiindcă a mea nevastă a devenit o fanatică religioasă şi a plecat tocmai în Moldova ca misionară a sectei.

–Te-ai refăcut repede după accident?

–Da, în trei luni am fost ca şi nou. Dar din cauza scandalurilor cu nevasta, ba că e geloasă, ba că eu sunt un înapoiat şi nu pricep nimic din învăţăturile maestrului m-am îmbolnăvit de inimă. Mai am probleme cu plămânii, cu stomacul, aşa că  mă îndop ca un curcan toată ziua  cu medicamente .

–Ia şi tu medicamente naturiste. Încearcă ceaiuri..

–Cine să-mi facă ceaiurile, dacă a mea nevastă a plecat la dracu în praznic?

–Bănuiesc că ai tu o amantă.

–Păi aia vrea doar  distracţii…

–Dacă  vrei să trăieşti mult  îţi faci singur şi o  laşi mai moale cu distracţiile. Ce e prea mult strică. La vârsta noastră trebuie să fim cumpătaţi.

–Tu ce mai faci? Tot cavaler tomnatic eşti?

–Nu . M-am nenorocit şi eu ca tine. M-am căsătorit cu o călugăriţă. Ne înţelegem bine. Ea a fost un adevărat balsam pentru inima mea. A fost o adevărată terapie.

Când am cunoscut-o  sufeream îngrozitor  din cauza unei femei pe care am iubit-o şi încă o mai iubesc. Nu e drept faţă  de soţia mea, dar nu îi pot poruncii inimii.

 –De ce nu te-ai însurat  cu femeia aceea?

–E măritată.

–Putea să divorţeze.

–Lucrurile sunt puţin mai complicate. Ca un fraier mi-am făcut probleme de conştiinţă, de morală.

Mă simţeam vinovat că despărţeam o familie,  mai ales că soţul ei îmi fusese amic.

………………………………….

Când am citit nu-mi venea să cred. Deci eu am fost un fel de terapie. Eu trebuia să-l fac s-o uite pe nevasta lui Vasile. Dumnezeule! Ce-am făcut? Cum am căzut într-o asemenea capcană? Omul ăsta nu mă iubeşte.  În mine a văzut asemănări cu Mariana, amândouă credincioase, cu frică de Dumnezeu. Eu sunt o înlocuitoare, un fel de pastilă care-ţi ia dorul momentan, care te ameţeşte puţin, dar nu vindecă. De ce Doamne? De ce ai permis să fiu minţită, înşelată? Mie îmi spune că mă iubeşte şi acelei femei îi spune acelaşi lucru. Ce fel de om e? Îi place atât să filozofeze, să facă o adevărată disertaţie despre etică, morală, conştiinţă, şi  ce face cu mine?

Cât este de moral? Face pe prietenul cu Vasile, dar nu-i spune că acea femeie pe care o iubeşte e nevasta lui. Minte cu neruşinare.

 Perfidul! Ipocritul! Îl urăsc!? Doamne, iartă-mă! Nu lăsa furia să-mi otrăvească sufletul.

O! Se pare ca Mariana răspunde foarte prompt. Să văd ce i-a scris.

Dragul meu,

Timpul nu a reuşit să te scoată din inima şi sufletul meu. Nu a fost seară să nu mă gândesc la tine, să nu adorm cu tine în gând.

 Am crezut că tânăra ta soţie te-a făcut să mă uiţi. Sentimentele mele  nu s-au schimbat. Au rămas şi vor fi aceleaşi şi cand vom ajunge dincolo de stele. Te iubesc,dragul meu.  Am înţeles gestul tău de acum trei ani, dar după cum vezi raţiunea nu-i poate comanda inimii. Ştiu că tu ai  vrut  să fiu fericită, dar nu pot să fiu decât cu tine.

Iartă-mă, Doamne! E un păcat ceea ce fac acum, dar dragostea pe care o simt  pentru tine e mai puternică decât orice şi-mi întunecă  judecata. Uneori, cred că o să ajung în iad din cauza acestei iubiri. Dar iubirea duce doar spre rai, spre divin, nu-i aşa,dragul meu? Mă simt măgulită că şi acum reuşesc să-ţi acaparez gândurile. Te iubesc, iubirea mea.

                     Cu dragoste,

                                      Mariana

După ce am terminat de citit am ridicat ochii spre cer şi am întrebat: Doamne, ce zici? Taci? Te joci cum vrei cu destinele noastre. Poate  habar nu ai de iubirile  gângăniilor ăstora bipede. Numai noi  credem că îţi pasă şi că totul vine de la Tine. Te interesează că  plâng  şi sufăr acum? Încep să cred că nu. Probabil ai alte treburi mult mai importante. Te pregăteşti de apocalipsă. Nu mă interesează apocalipsa aceea, lupta dintre lumină şi întuneric, fiindcă pentru mine acum e apocalipsa. Am devenit rea, parcă sunt posedată , dar te-aş întreba : Cu ce Ţi-am greşit , Doamne? Eu nu sunt Iov. Nu am răbdarea lui. Luându-mi iubirea lui Ioan e ca şi cum mi-ai lua viaţa. Vrei viaţa mea? Ţi-o dau, nu-mi mai trebuie. Dacă într-adevăr exişti, ia-mă la Tine. Mi-ai face un mare bine. Aşa s-ar sfârşi  chinul meu.

Am început să plâng în hohote . Un gând îmi tot şoptea: “Cere-ţi iertare lui Dumnezeu”.

Altul îmi zicea:”Fii demnă! Fii puternică! Luptă şi scoateţi-l  pe Ioan din minte! Omul ăsta nu te merită!”

Mi-am şters lacrimile, m-am spălat, m-am privit lung în oglindă şi m-am gândit  că Ioan al meu este un bărbat frumos, patetic, poetic, pasional, tandru. În acelaşi timp este  perfid, mincinos, un monstru.

Mi-l imaginam ca un balaur cu şapte capete care toate spuneau” te iubesc” în faţa a şapte femei. De-aş fi un viteaz din poveste  aş lua sabia şi aş tăia cele şase capete. M-am îndreptat plângând spre fereastră privind  munţii  cum se contopeau cu cerul. Mi-am zis  că trebuie să am şi eu un pic din răbdarea lui Iov, să tac şi să mă las în voia celui de sus. Nu vroiam să ştie că am aflat de secretul lui, că eu am devenit o femeie suspicioasă.  După câteva zile i-am spus că vreau să lucrez, că vreau să fiu independentă şi am hotărât să plec în Italia unde am o rudă care mi-a găsit o slujbă ca infirmieră, într-un spital din Roma.

A făcut ochii mari, nu se aştepta la aşa ceva.  Privindu-mă gânditor  îmi spune :

–Vrei să fii liberă?

–E un păcat? Orice om are dreptul la libertate, la independenţă, nimănui nu-i place să fie legat cu lanţuri de altcineva.

–Dar ce căsnicie o să mai avem dacă tu pleci la mii de km .

–Sunt atâtea familii în această situaţie şi căsnicia lor durează. Despărţirea aceasta va fi şi o probă pentru dragostea noastră.

–Iubita mea, dragostea mea, cum să pleci?

–Vreau să plec. Dacă într-adevăr mă iubeşti îmi laşi libertatea. Iubirea noastră e puternică, va rezista  acestei despărţiri vremelnice.

–Bine, iubito! Fii liberă!  Zboară ca o pasăre spre înălţimile albastre ale cerului.

M-a luat în braţe, m-a sărutat pe frunte şi cu ochii în  lacrimi îmi spunea:

–Esthera, te iubesc! Să nu uiţi asta, niciodată!  În sinea mea gândeam că sunt lacrimi de bucurie, fiindcă scapă de mine. Am făcut eforturi supraomeneşti să nu mă înfurii, să nu ţip la el, să nu-i spun în faţă că minte. Aş fi vrut să-i spun că  ştiu că  e foarte fericit că plec. Mă simţeam torturată, exasperată, doream să-i spun verde-n faţă adevărul, dar ceva din interiorul meu mă obliga să tac şi să-mi joc rolul de femeie neştiutoare, credulă,  proastă, înşelată şi naivă.

Zilele treceau una după alta  liniştite, tăcute, cu o aparentă mulţumire şi fericire. Ştiam că sunt ultimile mele zile cu el şi vroiam să fie frumoase. Nu mai urmăream conversaţiile lui pe net. Nu mai vroiam să-mi otrăvesc sufletul citind mesajele de la Mariana sau pe cele care le trimitea el. Nu mai mă interesa nici dialogul lui cu Vasile Cernat.  Era destul de clar că o iubea. Poate că în sufletul lui mă iubea şi pe mine un pic. Poate un bărbat să iubeasca două femei în acelaşi timp? Probabil că da. O mama nu-şi iubeşte toţi copiii? Aşa e şi cu bărbații care iubesc în acelaşi timp mai multe femei. Ce rost ar fi avut să mă cert, să fac scandal, să-i reproşez? Ce aş fi câştigat? Nimic. Poate doar nervi, lacrimi, uşi trântite. Îmi tot spuneam: Fii prudentă!  Nu i-am reproşat nimic, doar i-am cerut iertare că l-am iubit şi-l iubesc. Doar atât. O să-mi fac  bagajele şi o să plec. Aş fi vrut să rămân cu o amintire frumoasă. Ceea ce a fost între noi,  poate nici nu a fost dragoste, ci un fel de relaţii epidermice. Cine știe? Câte ştiu eu despre dragoste? Nimic. Totul a început cu el şi simt că se va sfârşi cu el. De când este lumea oamenii se iubesc, dar la un moment dat se mai şi plictisesc. Nu are rost să fac acum o tragedie. Asta e viaţa!

Dacă el spune alteia că o iubeşte, atunci locul meu nu este aici, trebuie să plec cât mai repede. Nu mai are rost să mă prefac că nu ştiu şi să joc o farsă grotească de prost gust. Orice dragoste are momente de suişuri, de coborâşuri, stagnări, meandre, serpentine, involuție, dar ceea ce se întâmplă între noi este prea fals, prea multă minciună şi chiar nu mai suport. Uneori îmi venea să sar la el să-i sting verva, sarcasmul şi minciuna, dar mă abţineam. Îmi repetam mereu că în lumea asta sunt probleme mult mai mari, mult mai importante şi nu are sens să  mă consum, să mă enervez, să mă chinui pentru un bărbat care nu mă iubeşte .

Nu mai am chef de nimic. Totul mi se pare în ceaţă, într-o mare nebuloasă. Mă simt străină, singură, lipsită de viaţă  şi am senzaţia că mă  prăbuşesc într-o mare de întuneric înăbuşitoare. Valuri uriaşe paroxistice  de deznădejde, de însigurare mă copleşesc. Aş fi vrut să-i strig în faţă că datorită inconştienţei lui dragostea noastră  s-a fisurat, s-a risipit, s-a dus în vânt ca şi cum nu ar fi existat. Nu mai are  sens să  comentez prezentul care e mort, trecutul s-a dus, iar în ceea ce priveşte viitorul nu cred că trebuie să mă hazardez abordându-l. Poate gândesc pueril şi trag concluzii pripite, dar când faptele vorbesc, ce-aş putea adăuga?

O să plec, nu o să-l mai văd, nu o să-i scriu, nu o să-i mai vorbesc. Nu sunt dispusă să mă târăsc în genunchi, să mă umilesc pentru o iubire oricum pierdută. Suferinţa, durerea din suflet mă fac irevenţioasă. Înainte de a pleca o să-i scriu câteva rânduri.  Nu sunt genul care spune inepţii ca să treacă timpul. O să-i spun adevărul ca să fie totul limpede, clar ca apa de izvor. Nu mai pot să-mi întreţin iluzia că mă iubeşte. Nu mai reuşesc să mă mint. Sper ca dragostea mea  să nu fie incurabilă. Doresc să-l uit, să mă vindec de această  iubire.  O să-l pot ierta vreodată?

În loc să-mi spună adevărul, asumându-şi răspunderea, el joacă teatru punându-şi masca de soţ iubitor. O, cât este de tandru, de drăguţ! Mai să-l cred. Nu sunt absurdă. Dacă mi-ar fi explicat aş fi înţeles. Dragostea noastră se apropie de finalul ireversibil al morţii. A fost un om fals, nedrept, ascuzându-mi în tot acest timp adevărul . Am trăit în minciună. Urăsc minciuna mai mult ca orice pe lumea asta, iar pe alesul inimii mele tocmai l-am zărit îmbrăcat în hainele minciunii .

Am terminat de împachetat, iar scrisoarea am să i-o las pe măsuţa din hol.

Dragul meu,

Vreau să fii liniştit şi fericit. Iartă-mă că nu am ştiut să te iubesc  cum ai fi vrut, că am fost o ignorantă în toate. Am plecat şi nu o să mai mă întorc niciodată. Nu-ţi fac reproşuri, nu-ţi imput nimic. Te înţeleg foarte bine. Poate că aşa a fost destinul nostru: să ne întâlnim, să ne iubim şi să ne despărţim. Îţi mulţumesc pentru dragostea, iubirea, tandreţea şi răbdarea ta. Am ştiut că o sa ajungem aici, din clipa când am citit primul tău mesaj către Mariana Cernat. Iartă-mă că m-am prefăcut în toate  aceste săptămâni că totul este în regulă. Nu am vrut să mă cert cu tine. Am înţeles că niciun om nu-i poate comanda inimii. Îţi mulţumesc pentru generozitatea ta şi pentru tot ce mai învăţat în acest timp. Am sperat că iubirea noastră va fi eternă şi nu atât de scurtă. Poate  aşa ne-a fost  destinul.

Iartă-mă că te-am iubit, că m-am îndrăgostit  nebuneşte de tine. Am crezut că iubirea noastră este puternică, că nimic nu o poate zdruncina. Nu am bănuit nici măcar o clipă  că viaţa noastră se desfăşura pe nisipuri mişcătoare, înşelătoare, perfide. Dragul meu, îţi doresc să fii fericit  cu Mariana şi  să ai curajul să-i spui lui Vasile Cernat adevărul.

Să ai parte de tot binele din lume şi  iartă-mă că te-am iubit.

                                                                    Esthera

După şapte luni .

Plouă cu stropi mărunţi şi melancholia mă  învăluie. O să mă delectez cu această revistă pe care mi-a dat-o medicul.

Picturile lui Van Gogh din aceste imagini fac aerul să vibreze. Sunt atât de minunate! Păcat că  a înnebunit. De ce geniul e mereu nefericit şi  singur ?

Privesc picturile lui Michelangelo care emană atâta dinamism, forţă, dar şi suferinţă. Tablourile lui Leonardo Da Vinci mă fac să meditez la efemeritatea lucrurilor. E uimitor cum poate sufletul meu să treacă de la o stare la alta privind picturile acestor mari artişti.  Atatea stiluri ! De la expresionismul lui Van Gogh, la cubismul lui Pablo Picasso, la futurismul lui Umberto Boccioni, la abstractționism şi suprarealism, toate îmi dau  trăiri intense. Contemplând operele suprarealiste ale lui Salvador Dali am senzaţia stranie că păşesc în universuri paralele,  pătrund în abisuri, în vise, în mistere.

Sentimente stranii mă cuprind şi atunci când medicul îmi pune să ascult o sonată de Bach, un lied  de Schubert, o simfonie de Brahms. Când îl ascult pe Wagner am sentimentul că acea muzică vine de la începuturile lumii şi curge în valuri care mă acoperă, mă inundă şi mă pierd. Sunt  prea sensibilă, încât încep să visez o altă lume, atunci când privesc un tablou sau ascult o muzică adevarată?

 Privesc prin fereastra deschisă lacrimile îngălbenite ale toamnei care   se aştern indiferente şi tăcute.  Ieri erau obraznice şi zgomotoase nelăsându-mă să dorm.

A venit toamna şi a îngălbenit nu numai copacii, iarba, dar şi pe mine. Stau în acest salon de spital şi mă privesc în oglindă cât sunt de palidă, de slabită.

În urmă cu trei luni mi-a apărut la baza gâtului trei ganglioni. După analize şi investigatii care parcă nu se mai terminau, medicul a pus diagnosticul sumbru: cancer în  faza terminală. Ştiu că zilele, mai bine zis clipele îmi sunt numărate. Nu are rost să plâng, la ce bun?

Indiferenţa şi resemnarea naturii m-a cuprins şi pe mine. Cum ea este indiferentă la tot ceea ce se întâmplă aşa am devenit şi  eu. De ce să mă revolt? Pot eu   lupta împotriva destinului implacabil, morţii, care simt că se apropie cu paşi grăbiţi? Îi aud aripile fâlfâind în jurul meu şi îi simt răsuflarea  de gheaţă. Nu mi-e teamă, ştiu că azi voi pleca. Mi-am încheiat socotelile cu viaţa. Am admirat în această lume curajul, spiritul de sacrificiu şi am urât josnicia, minciuna, trădarea, slugărnicia.

Întotdeauna am iubit adevărul şi am încercat să-mi menţin firea calma în ciuda furtunilor vieţii.  Am crezut că o să-l uit, dar nu am reuşit.  Am fost fericită când am fost inconştientă, ignorantă. Când m-am trezit la realitate şi am început să cunosc lumea, tristeţea şi  dezamăgirea au  pus stăpânire pe mine şi mi-a pierit setea de viaţă.

 Am vrut ca iubirea mea pentru Ioan să fie calmă, liniştitoare, fără încercări de a-l influenţa în vreun fel. Doream doar să fiu lângă el şi să-l iubesc. Am înţeles că sunt  o femeie prea simplă, prea comună, cu preocupări insignifiante, iar el merită ceva mai bun decât mine.  Merită o femeie cultă, de lume, care să stârnească admiraţie. L-am iubit atât de mult, încât i-am dat libertatea. Era singurul lucru pe care puteam să-l  mai dăruiesc. Sper că este fericit.

Doamne! Ce mult l-am iubit! Mă întreb dacă dincolo o să-mi mai  amintesc din ce am trăit aici?  Ar fi bine să nu-mi mai amintesc nimic.

Ce mult l-am iubit! Ce mult! Iartă-mă, Doamne! Cine ştie, poate că viaţa fiecărui om e prestabilită. Poate că aşa a fost scris să se întâmple.

Mătuşa  mi-a spus că omul caută în viaţă următoarele: fericirea, plăcerea, siguranţa, dragostea, înţelepciunea şi pe Dumnezeu. Eu le-am găsit pe toate în persoana lui. El era fericirea mea, marea mea dragoste, siguranţa, înţelepciunea şi dumnezeul meu. Când mi-a dat economiile ei de-o viaţă mi-a zis:”Fii bună! Fii răbdatoare!  Fii iertătoare! Fii generoasă! Fii cu adevărat  copilul lui Dumnezeu! Iartă-mă, mătuşică dragă, că nu ţi-am ascultat în întregime sfaturile. Lacrimile-mi  curg  când îmi amintesc de noi doi. Şi-a scufundat privirea în ochii mei şi m-a sărutat, iar eu m-am ghemuit la pieptul lui şi lacrimi îmi curgeau de fericire. Eram atât de fericită, atât de îndrăgostită, iar el mereu îmi şoptea: Te iubesc, Esthera.Te iubesc, îngerul meu.Te iubesc,dragostea mea. Iubirea mea, nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Sunt atât de fericit că eşti a mea .”

Cineva intră în salon şi îi întrerupe şirul amintirilor.

–Esthera?

–Tu! Visez?

–Îngerul meu! şi Ioan  o ia în braţe. De ce ai plecat, Esthera? De ce?

–Am crezut că pot supravieţui fără iubirea ta. Dar, nu am reuşit. Durerea,  tristeţea, m-au doborât.  Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ochii mei te mai pot vedea,  înainte de a pleca.

–Esthera, dragostea mea! şi lacrimile îi inundă ochii.

–Nu vreau să plângi. Promite-mi că ai  s-o iubeşti pe Mariana. Vreau să fii fericit.

–Promit, şi o sărută pe obrajii  palizi şi slăbiţi.

–Vreau să ştii că te-am iubit tare, tare mult, dar Dumnezeu vrea să mă ia la el. Să nu plângi! Da?

Şi mâna Estherei cade inertă pe lângă trup.

Ioan începe să plângă deasupra corpului ei.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Afară se dezlănţuia  furtuna. Întreaga natură se revolta. Ploua cu stropi mari, repezi şi reci. Vântul urla şi copacii  gemeau.  Ioan merge prin ploaie cu sufletul trist, îndurerat şi pustiit. Nu mai rezistă şi cade în genunchi. Ridică braţele spre cer  strigând: “De ce, Doamne?!”

Marina cu ochii în lacrimi îl ridică spunându-i:”Aşa a fost zis să se întâmple.Toţi ne ducem într-o bună zi. Unii se întorc  mai devreme la adevărata noastră casă, alţii mai târziu. Fiecare cum este programat. Aici, pe Pământ, suntem doar în vizită. Esthera acum este liberă şi fericită. ”

Carmen Gigârtu