Numind-o „Poeta cu suflet de înger”, scriam despre poeta, scriitoarea și eseista creștină, MARIANA GURZA în anul 2009: <Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.> Îngrozitoarea veste a plecării în stele a minunatei noastre prietene a căzut ca un trăsnet asurzitor peste cei care au cunoscut-o. Drum drept și lin spre lumina veșniciei! Credința ta te va mântui. Dumnezeu să te odihnească de-a dreapta Sa! Nu te vom uita pentru că suntem convinși că „Poeții nu mor niciodată”.
Mariana Gurza, un suflet iubitor de semeni și neam, cu har primit de la Dumnezeu a scris despre „Destine umbrite”. Acum, Mariana – iubita noastră prietenă este doar un destin curmat mult prea devreme. Dumnezeu să o binecuvânteze cu aură de lumină și să o călăuzească spre raiul poeților și scriitorilor!
Mariana Gurza, „poeta cu suflet de înger” despre „Destine umbrite”Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui un exemplar din cartea „Destine umbrite”, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008. Citind cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: „Dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri că, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”
De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire. Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv – Destine umbrite.
Întâlnim aici mărturisiri despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne transmite bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, Care, după opinia sa este Român.Spiritul cărţii Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire. Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră că pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător”.Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual.
Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept că nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru că acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane. Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperindu-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor. Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărţi, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el. Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleeaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini.
Mariana Gurza realizează o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării Boabe de lacrimi a unchiului său. Al doilea capitol al cărţii este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovnicească: „Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă”.În acest capitol, scriitoarea aduce un „Argument” inspirat povăţuindu-ne că, numai prin „Identitate şi valoare” vom putea scrie o „Epistolă” cu „Ţara în suflet”. „Clipa sacră, în loc sacru” se întâlnesc pe „Piatra nestemată a Moldovei” şi prin „Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem „Spre rădăcini spirituale” pentru a evita „Insomnii cu întrebări”. Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, dacă nu printr-o biserică sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul „Feţe bisericeşti”. Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărţii domniei sale. Şi parcă, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, dacă nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul).
Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumina la rându-ne. „O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde altă lumânare”. Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină. În carte este vizibilă armonia sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu.Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia sa. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumina discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi.
Ea poate deschide drumuri noi, poate îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, poate aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet cald şi blând, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite.
Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire. Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.
Dacă o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama că este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit „o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul. Însă ceea ce este înălţător, este faptul că aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind „sămânţa” care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat că, această rodire, depinde de „pământul” în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza că atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.
Ştim cu toţii că empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărţii, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale. Empatizând cu personajele reale ale cărţii, Mariana Gurza demonstrează că se cunoşte foarte bine pe sine, însă îi cunoşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a „intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă. Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlaţi, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate, îi ajută.
Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărţile. Este implicată în activitatea filantropică a Asociaţiei „Învierea” de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.Aş putea conchide că virtuţile personale le-a transferat acestei cărţi. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufletească pe care ne-o dorim cu toţii.“Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu… “ încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.
(Din vol. Vasilica Grigoraș – Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni și cărți, Iași, PIM, 2016)
Ieri, afară , o zi senină . Tot ieri, înlăuntru, o zi cu griji, emoții , speranțe…Dar ieri, o zi fericită care mi-a lăsat timp (puțin din zi și mai mult din noapte), să gust din „Nectarul cuvântului scris” de Vasilica Grigoraș, poetă , critic literar, eseist, om de mare valoare în viața cultural-literară din județ și nu numai, o prietenă dragă, cu sufletul cald cu glasul blajin și duios ca un balsam din care tot te-ai înfrupta fără să te saturi…Și asta pentru ca lumina interioară-i dăinuie prin tot ceea ce face cu multă seriozitate, munca și pasiune și aduce bucurie celor din jur, ea însăși este o lumina ce se revarsă asupra semenilor, cu o iubire necondiționată. Este o minune de om, trimisă de Dumnezeu care îți atinge inima dincolo de cuvinte, dincolo de gesturi și dincolo de gânduri. E acea prietenă cu care comunici din suflet, cu sufletul.
E acea prietenă care te pune pe gânduri despre viață, coincidențe, destin si alte lucruri asemănătoare…o poetă sensibilă și talentată, inimoasă, un OM special și complex și oare de ce nu mă mir că o frumoasă si armonioasă colaborare între doua persoane care nu de prea mult timp se cunosc, curge atât de lin și frumos fără a se cere ceva în schimb… Aplecată și peste cuvintele mele, fără să știu, nici nu mi-a trecut prin minte ca voi primi acea bucurie surpriză prin recenzia făcută la cartea mea ”Cu timpul de mână – Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici și apoi prefața la cartea „Ecoul strigătului mut ” și apoi indemnul pentru „Taina scrisului„ unde am publicat ”Lumina pentru suflet” care s-a bucurat de apreciere…și care m-a bucurat la fel mult…iar EA, Vasilica Grigoraș s-a bucurat pentru bucuria mea..
. Iată că sunt și oameni care înalță pe cei de lângă ei.Se spune că „Ceea ce dai, ți se întoarce, ceea ce ai, se înmulțeşte, ceea ce atingi cu iubire, creste”…și Ea crește din adâncul divin al sufletului ei bun și cald…și se vede !Mereu am primit cu emoție si bucurie sfaturile și îndemnurile care nu au contenit: ce poate fi mai minunat decat să simți iubirea celui de lângă tine… Eu am simțit-o și cuvintele sunt puține să mulțumesc pentru asemenea prietenie, pentru asemenea dar în viața mea.Și iată că am ajuns la pagina 105 unde…din „Caruselul timpului” am poposit în paginile cărții domniei sale, „Tâlcuri la firul slovei”. Cum să nu fiu fericită ?!… și vin și cu mulțumiri scrise aici care sunt sincere, pline de recunoștință, din suflet, de unde pleacă unda aceea a firului roșu care mă face să mă simt veșnic îndatorată sufletește, cu dragoste pentru tot suportul, sfaturile, încurajarea…frumoasele cuvinte pe care le-am savurat de câte ori am vorbit și din care de fiecare dată am avut de învățat. MULTUMESC Vasilica Grigoras, cu recunoștință și aleasă prețuire !
Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută. De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii.
Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure. Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.
Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului. Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într-un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale.
Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi. Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintr-o mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt m-a bătut/ pe-același cântar/ am rămas/ ne-ntrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasăre/ fără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său: „Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care-a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine)
Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ m-afund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dă-mi mâna/ lumină/ și umbră/ să-mi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă-mi mâna/ lumină și umbră/ s-aprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Ți-am sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ ne-am depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt)
Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază de-o secundă/ râde-n pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, de-acum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și tarziu și devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ să-mi împodobească/ cerul plin de-albastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer)
Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit. Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă de-a rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe-aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „M-ajunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu că-i doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Da-s fericită,/ fiindcă m-am trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mă-mbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc să-și facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.”
Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ce-am greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ unde-și făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ de-atâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, te-așteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire)
Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbinte-mbrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentru-ntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu) Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și s-a rupt/ ca din mine…/ Și-amândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.”
(Metamorfoză)Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața- Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ și-n bine, și-n rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ să-l vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profan spre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.
Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor.
Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise. Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului. Vasilica Grigoraș
Mulți istorici ai religiilor, până și Mircea Eliade, s-au întrebat dacă este cineva acolo Sus. Răspunsurile au fost diferite. Majoritatea concluzionând că religia vine din mintea omului, adică tocmai din Celula lui Dumnezeu, pe care îndrăznesc s-o numesc așa. „Dumnezeu îşi exprimă dorinţele prin prejudecăţi”. Spunea Mircea Eliade. Dar prejudecățiile le fac oamenii. Și atunci? Nu ne rămâne, decât, să tragem concluzia că, de-a lungul mileniilor, creierul uman s-a dezvoltat în asemenea măsură încât am căpătat conștiința de sine. Însă, e necesar să dăm înapoi alte milenii până la „ciorba primordială” a oceanelor. Atunci, în această “ciorbă “, a luat naștere prima celulă vie care s-a transmis din generație în generație a omului, pe care o purtăm fiecare, ce prin procese chimice, s-a transformat în conștiința de sine.
Omul primitiv, sărac în cunoaștere, a început să își spună întrebări. Există cineva care l-a creat și a construit universul? Acest prezumtiv “necunoscut”, acest „ceva” l-au denumit Dumnezeu. Omul și-a mai pus întrebarea, după ce ne săvârșim, arzând ca o lumânare, asta să fie totul sau mai urmează și altceva? Și acel “altceva” cum este, cum va fi?
Tot ce ne înconjoară, în vastul univers a fost creat de o putere de dincolo de noi, pe care unii o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată de creația sa. Datorită acestui necunoscut a luat naștere religia.
Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii în mintea omului de atunci exista credința că cel mort se întoarce în lumea de dincolo, cea a spiritelor, lumea paralelă cu a noastră, nevăzută, reversul lumii în care trăim pe pământ. Era perioada când scrisul nu se inventase. Era perioada în urmă cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce încerc să-l explic. Calendarul pe care îl folosim acum, este calendarul global, el a fost folosit și conceput de creștinism în secolul al VI-lea după Hristos, demonstrând cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii… Biserica Catolică a fost una din cele mai mari puteri de pe pământ, încât a pus bazele calendarului pe care lumea încă îl folosește. Nașterea lui Hristos a marcat Anul Unu. Pot să specific, privind unele practici religioase ce datează de circa 130.000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își îngropau morții, că ei erau convinși că moartea nu este decât trecrea într-o lume fericită.
A existat de-a lungul mileniilor, un grup important în istoria religiilor, care au ghicit existența unei lumi de dincolo sau, mai precis, destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup au povestit că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele celor plecați. Aceștia au răspândit mesajul primit. Ei au atras mulți adepți, care credeau în cuvântul lor și au început să trăiască potrivit perceptelor propovăduite de aceștia. ASTFEL A LUAT, ÎNCET, ÎNCET, MARELE SPECTACOL AL SLUJBELOR RELIGIOASE: Prin acești profeți sau înțelepți s-au născut noi și noi religii. Aceste povești ale profeților, la început a fost trasmisă pe cale orală, dar, cu trecerea anilor povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine, cum o numim astăzi, Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, pe care azi o numim BIBLIA: Cartea Sfântă! Aceasta a devenit cel mai puternic simbol religios. A fost scrisă de oameni ce îi putem urmări pe parcursul istoriei. Cartea a devenit o imensă punte ce unește clipa cu veșnicia. Cu eternitatea. Mircea Eliade spune despre această perioadă: „Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți”
Istoria religiei este, practic, istoria vieții acestor profeți și învățători și a ideilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor ( din latina târzie scriptura , din latină, act sau produs al scrisului, din scriptus ) care au fost scrise despre ei. Printre primii profeți a fost Moise, fondatorul religiei iudaice.
Însă, niciun profet nu a vorbit despre Celula lui Dumnezeu. Să fi fost prea mult pentru înțelegerea lor?
Nu stiu daca exista omagiu mai frumos decat sa simti , ca si autor , cum te percep cei ce lectureaza versurile tale! Intr-un dialog care-l urmaresc de mult timp versul poetului Viorel Birtu Piraianu si perceptia doamnei Mariana Tatomir Asa cum zicea prof . Mnerie Dumitru spiritul LOGOS&AGAPE lansat din toată inima de către Mariana Gurza S-a dorit să fie un loc de întâlnire a celor care scriu, crează întru simțirea iubirii umane, în reciprocitate cu iubirea lui Dumnezeu. Continuând astfel, ne vom manifesta vie memoria ei, prețuirea sufletului ei, așa cum și l-a împărtășit ea cu noi toți, pe care cu drag ne-a adunat în jurul paginii și revistei LOGOS&AGAPE
Poem neterminat
sunt vagabondul efemer rătăcit într-o lacrimă
pe pleoape trec corăbii către nicăieri
scriu pe rugul de liniște poeme neterminate
uneori mă regăsesc într-o oglindă în fumul despletit al anilor arși
sunt fugă, sunt umbră într-o lume nebună
Descătușat de obositoarea realitate , poetul se simte un vagabond scriind poeme neterminate pe lacrima timpului , nu deține date precise despre întâlnirea cu viitorul sau și ca o fuga , ca o umbra , plutește în imensitatea cerului , iar vântul capricios al amintirii îl poarta pe aripile sale , dorind sa creeze ceva nou, poate un înger , rămas undeva intr-o fila cu un poem neterminat .Superb.!
Printre florile sufletului
alergam pe câmpuri pustii
ploua
în suflet înfloreau păpădii
brațele respirau iubiri
lângă tine, buze flămânde
împărțisem zările în doi
pentru noi
doi nebuni visători
mâine am să te iubesc între flori
acum te privesc
la răsăritul clipei
goală
în ape repezi de mai
au înflorit macii în tine
eu căutam sărutul
pe câmpuri cu flori
Ca de obicei , poetul , trăiește cu intensitate fiorii dragostei , iar magia viziunii decorului in care își vor trai iubirea este seducătoare. Vor alerga ca doi nebuni visători pe campuri cu flori , cu buze flamande v-a saruta trupul gol al iubitei , ieșind din ape repezi de mai , când totul în jur respira iubire , pentru ca asa a fost scris în stele .Frumos !
Ploaia de flori
prin huma tăcută de ieri
se mistuie-n ceață morminte cusute cu ceară
petale de amurg cad sub povara uitării
ecoul se stinge și el pe aripi de fluturi
eu caut linia orizontului între cutele frunzelor
uneori traversez marea printre scoicile timpului
mă voi întoarce prin ploaia de flori
să închid fericirea în abisul ochilor tăi
Aveti.o lume a trăirilor lăuntrice fascinanta , ce se revarsa în afara irezistibila și luminează ca o făclie nopțile noastre fierbinți eterne ca veșnicia.
Singurătate
putem iubi, putem muri
în singurătate
de ce ne-am întâlnit în acea gară
pașii grăbiți, sărutul furat
o clipa atunci
ne-am regăsit târziu în acel parc într-un sărut mușcat
am să-ți scriu pe trup cu explozii solare
vei ști că ai fost odată a mea
un joc al sufletelor noatre împletite într-un trup
o clipă, o viață, o moarte
și totuși atât de singuri amândoi
Toate eforturile făcute de omenire pentru găsirea unui leac al singurătății au dat greș, dar cea mai dureroasa rămâne singurătatea în doi .Chimia atracției dintre doua persoane , la un moment dat , rămâne un mare mister.Nu putem explica întotdeauna de ce dorim pe cineva sau de ce simțim un fior de atracție. Poetul a întâlnit intr-o gara o femeie căreia i-a furat un sărut grăbit, apoi s-au regăsit intr-un parc , unde i-a dăruit un sărut muscat , dorit cu o așteptare misterioasa, plina de patima.Sufletele lor s-au împletit o clipa intr-o viata , o moarte , prin înstrăinarea treptata , traind o dureroasa singurătate în doi .De fapt , poetul nu are nevoie de ceva care sa-l ajute sa uite de singurătate, ci de ceva care sa-i reamintească de solitudinea sa fundamentala , care , de fapt , este însăși realitatea lui , în singurătate simtindu-se eliberat de societate , de orice alt om chiar apropiat.
Tic-tac
mi-am cioplit o casă din vase
inima mi-o așezasem la răspântie de drumuri
am legat-o de luntriile sângelui
artere și vene pleacă
așa cum vor
uneori îmbătrâneau sub lacrimile sufletului
vremea trecea, uneori petrecea
noaptea îmi băteau în poartă
unele le știu, sunt vechi de când mă știu
altele le cunosc din vise și din manuale de anatomie
dimineața vin să îmi spună…
au brațele roșii ca trandafirii, celelalte, supărate, sunt albastre
le chem, unele îmi aduc flori
ce liniște este în jur
doar un greier micuț cântă în grădină
orele curg, se scurg prin arterele sufletului
doar inima nu tace
tic-tac, tic-tac…
Un poem , o adevarata lecție de anatomie , prezentata intr-o forma atrăgătoare, în versuri gingașe ce transfigureaza frumusețea clipei ce cauta nu numai bucuria intelectuala și visează desăvârșirea de dragul armoniei în care Divinitatea si-a creat cea mai frumoasa opera : Omul .Încă o data poetul ne demonstrează infinitele sale resurse de inspirație.
Vis
cine ești tu
esti înger sau vis
un vis alungat din cer pe pământ
prea frumos să fie real
prea real pentru a fi adevarat
apoi pieri in zare
acolo unde soarele se prelinge în mare
poate e o poveste
fără început
sau poate am trecut neatent
pe lângă început
Un poem desavarsit , ca o declarație de dragoste pentru un dor sfâșietor ce ne străbate inima , fără o cauza precisa , poate pentru un vis alungat din cer , poate pentru o poveste netraita niciodată, pentru un început pe lângă care am trecut , fără sa întindem mana sa-l facem posibil și timpul interogatiilor a venit , pentru ca de data aceasta ar trai o iubire ce nu aparține nici spațiului, nici măsurii simțurilor noastre.Ea se poate transforma intr-un cântec ce se înaltă la ceruri , făcând îngerii sa lacrimeze.
Drumul iubirii
te dezbrac de gânduri
suspinele ard
tremuri
norii au culoarea sângelui tău
eram goi de tăceri
rochița albă stă ghemuită în colțul sufletului
vara îți ajunge pînă la coapse
pe umeri fluturi
pe buze crini
în palmă drumul
te aștept pe scări
ce frumoasă ești astăzi femeie
Universul iubirii este plin de seninătate, armonie , încât creativitatea poetului se manifesta cu o gratie sublima a limbajului poetic ce rămâne cu adevarat o perfecțiune, semnul spiritului celui mai evoluat , care își permite sa se joace cu cuvintele , dând naștere unor adevărate capodopere .
În arșița sufletului
sunt cântec în amurg
pe buze foșnește cuvântul a valuri
în poarta vieții o făptură
atât de albă, atât de pură
pășește încet spre cer, pășește spre iubire
În arșița sufletului
iubirea sufletului în țipătul pământului
cuvântul este tril divin, a tainică chemare
iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare
mă așez pribeag pe stânca goală
tot așteptând apusul
tu ai venit în zorii noi
din suflet preacurat să aprinzi lumini
nu te-ai ascuns în ziduri de tăcere
și ai zburat, aleasa cerului, spre nemurire
dar totul a fost doar un vis
azi scriu surghinuit pe drum de seară
mă arde ceara arsă și te strig în noapte
Uneori știm ca este prea târziu pentru trăirea și împlinirea prin iubire , dar sufletul se agata cu o speranța iraționala , de ultima șansă oferita de viata.Un poem plin de iubire , așteptare, dor necuprins , ce transmite emoție și speranța că la varsta deplinei maturități spirituale știm cu adevarat sa oferim și sa primim iubire
Tăcerea cuvintelor
tăceam și răsfiram cuvinte pe o coală
în crâng se zbăteau să cadă
galbene frunze în zăpadă
lumânarea s-a stins între lacrimi de ceară
atunci am luat de mână cerul
să îi arât ce a mai rămas din oameni
acum mă îmbrac în haine de pământ pe țărm uitat de mare
să ascult tăcerea cuvintelor ce mor în grabă
În timp ca tăcerea cuvintelor doarme, răsfirate de poet și câteva frunze galbene cad în zăpadă, lumânarea aprinsa pentru un suflet drag se stinge între lacrimi de ceara .Poetul ia cerul de mana și în singurătatea nopții, pleacă departe sa-i arate cea mai rămas din oameni .Drumul interogatiilor ar continua , dar obosit , bolnav sufletește, se întoarce pe tarm de mare , se imbraca în haine de pământ sa asculte tăcerea cuvintelor ce mor în graba .Viata sa , iubirea sa , au rămas în urma , ca și amprenta ultimului pas.Dureros de trist !
Poetul
umblu prin lume
străin fără nume
n-am casă, n-am masă
nu e nimeni acasă
cuvintele-mi plâng în poeme
nimic nu-i real, în jur totul este banal
păcatul iubirii mă doare
cobor la izvoare să învăț cuvântul să zboare
mă înțep în cioburi de tăcere
căutând lumina privirii în durere
în jur femei de o noapte, bordele
uneori mă vând pe tarabele goale
pentru un bol de mâncare
alteori rătăcesc bolnav prin tăceri
ascultând hohotul singurătății
plouă cu valuri în neliniștea zărilor
eu mângâi pe trupul tău petale de flori
din ruguri de lut
voi croi odată iubito un nou început
Ca intr-un coșmar fără nume , ca intr-un dans haotic al sortii, poetul umbla prin lume străin fără nume , fără casa , fără masa , nimic nu-i real în jurul sau , trăiește intr-o banalitate sfâșietoare, dar amintirile ies din umbra unui întuneric ce-i acoperă mintea , lăsând sa izbucnească doar păcatele iubirii pierdute cândva. Suferinta si-a pus amprenta pe sufletul poetului și dorința arzătoare de a schimba totul , de a recladi din cioburi de lut o noua dragoste , un nou început.Orice ar putea sa tulbure echilibrul și simplitatea căutate cu disperare , sunt înlăturate prin eleganta și frumusețea versului , revărsand asupra cititorului comorile ascunse din sufletul sau.
În neliniștea nopții
locuiam între mine și tine
în singurătatea unei scoici aruncată pe țărm
pluteai printre valuri
și fiecare val te purta departe-departe
atinge-mă, iubește-mă mi-ai cerut printre șoapte
eu strângeam în palme sărutul
am iubit
am trăit
am furat
femeia, păcatul
nu e zi, nu e noapte
să ascund în tăceri umbra ta între pleoape
Poetul trăiește clipe atemporale în care nu era decât o scoica aruncata pe tarm de mare .Iubita plutea pe valuri departe , iar șoapta ca o rugăminte ajungea pana la el s-o atingă, s-o iubească și inma infiorata se supunea , traind umilinta iubirii totale cristice .A furat tot ce se poate în dăruirea suprema , trăiește cu intensitate revelația clipei ca în fiecare zi și noapte umbra iubitei va trai , ascunsa în taceri , între pleoapele sale .Pur și simplu sublim.
Despre scriitoarea Mihaela CD Mihaela CD este o scriitoare canadiană de origine română, sensibilă, romantică, care împleteşte cu măiestrie sentimente, cuvinte şi expresii în versuri scrise cu vocaţia poetului cu suflet de aur. Natura sa poetică ne îndreaptă cu entuziasm spre creaţiile sale, ce ne poartă cu sete de lume şi soare, într-un ansamblu de trăiri şi gânduri, în lumina cuvântului scris cu muzicalitate, în vers clasic. Aflată în plină afirmare şi evoluţie artistică, practic, scriitoarea îşi urmează firesc acest destin poetic, prin meritele sale, fiindcă este prolifică şi extrem de talentată, lăsând în urmă, de fiecare dată, supreme volume de versuri. Citind toate volumele pe care le-a publicat până în prezent, am observat că scriitoarea Mihaela CD este o gânditoare a propriei sale existente, în jurul căreia construieşte. Inima sa este bogată în imagini cu o capacitate de un vast univers sufletesc, duios şi gingaş, iar versurile sale sunt pline de puritatea graiului românesc şi încărcate de nobleţe. Mihaela CD are o voce lirică plină de curaj în care iubirea devine palpabilă, scrisă cu cuvinte cât o viaţă, într-o remarcabilă reuşită. Ea face din iubire, cu măiestrie şi cu satisfacţia sufletului curat, nestemate pe care le dăruieşte cititorului. Superb este prea puţin spus, poeta se remarcă printr-un stil propriu perfectat în vârtejul timpului cu talent artistic în versificare desăvârşită. Genul său de vers este bogat în metafore şi figuri de stil pline de patos. Cântecele cu adiere lină a versurilor poetei aflate sub semnul candorii pline de substanţă, înfloresc în puterea de frumos a poetei care se dăruie sufleteşte plină de farmec şi
magie copleşitoare în volumul său Paşi de catifea. Asistăm la un aplomb de versuri ce-ţi umple sufletul şi ca nişte triluri de pasăre formează un madrigal liric. Dacă ai privilegiul să citeşti volumul Paşi de catifea scris de poeta Mihaela CD, vei observa că harul poetei poartă cititorii emoţional şi estetic pe treptele şi versurile unei anevoioase game şi ca sufletul poetei nu are hotare, iubite cititorule, pentru că poeta scrie din suflet pentru suflet, se îngemănează cu natura, cu lumina, şi se înveleşte cu seninul, cu muzicalitatea interioară şi ingenioasa expresie poetică, ce-i confirmă valoric starea de volum de poezie pentru suflet. După ce citeşti cartea ai un sentiment de regret că s-a terminat aşa de repede fiindcă lirismul o caracterizează şi îi conferă lauri binemeritaţi, deoarece cartea Paşi de catifea este o capodoperă literară a poetei Mihaela CD. Demersul său poetic confirmă adevărul potrivit căruia cuvântul poetului arde cu veghe de stea ce trebuie aşezat lângă suflet şi privit cu dor, volumul este un spectacol viu unde visele sunt, trăiesc şi rămân întotdeauna, iar dacă ai pierdut cartea Paşi de catifea, n-ai trăit! Scriitoarea Mihaela CD rămâne pentru mine o permanentă revelaţie, o fascinaţie şi o confirmare, iar pentru cititori, o promisiune sigură, deoarece îşi asumă această calitate în mod evolutiv cu fapte, cu trăiri, cu experienţe. Recomand cititorilor cu căldură şi dragoste acest volum excepţional de poezii Paşi de catifea, iar scriitoarei Mihaela CD îi doresc ca bunul Dumnezeu să îi binecuvânteze rodniciile pe ogorul literaturii române şi universale!
prof. Victor Manole membru al Ligii Scriitorilor Români membru al Asociaţiei World Poets Association
