Pascal scria: Nu m-ai căutat dacă nu m-ai găsit. Această afirmaţie sugerează spirala veşniciei, căutării absolutului.

            -Noica afirma despre actul de cultură că trebuie să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine,înseamnă că dorinţa de cunoaştere izvorâtă din individ este parte integrantă a noutăţii pe care se doreşte s-o cunoască.

            -Eu sunt fiul comunităţii, din mijlocul ei m-am ridicat. Atunci eu sunt parte a comunităţii. În concluzie, nu sunt eu. Sunt comunitate. Iar comunitatea se regăseşte în mine.

            Dacă comunitatea sunt eu şi eu sunt comunitatea,atunci totul se rezumă la un eu dispersat.

            -Un ochi râde şi altul plânge. Satira este ochiul care plânge pentru a râde celălalt.

            –Numărul este esenţa eternă a realităţii, în schimb numele este purtătorul efemer al cifrei.

            -Plutarch, prin De Iside a imortalizat faimoasa inscripţie de la Sais, despre Isis care spunea: Eu sunt tot ce a fost,tot ceea ce este şi tot ce va fi iar vălul meu nu l-a ridicat încă niciodată vreun muritor. Acest văl este adevărul în esenţa lui. Adevărul adevărat nu l-a descoperit, până în prezent, nimeni. Dând la o parte un văl, crezând că am descoperit adevărul observăm că peste un timp există un alt văl. Şi aşa, la nesfârşit…

Sapă, sapă până vei da de apă, expresia argheziană confirmă faptul că dând de izvor şi săpând mai departe vom da de alt izvor şi aşa până la sâmburele de foc al adevărului. dar calea este lungă. Cât de lungă? Până dăm de zeiţa Mâat, zeiţa Legii fizice şi morale considerată ca ordine armonioasă. Dacă există?!

            După teoria relativităţii mărimea cosmosului nu este constantă, ci variază invers proporţional cu cantitatea de materie condensată în Univers. Eu spun că mărimea Universului este constantă în limitele lui, iar cantitatea de materie condensată în cosmos este proporţională cu limitele acestuia. Iar invers proporţionalitatea de care vorbesc relativiştii provine, tocmai, de la neînţelegerea aprecierii masei cu mărimea Universului.

-Lucrurile sunt aparenţele fenomenelor, iar acestea sunt rezultatul Numerelor.

-Dacă omul de ştiinţă, inginerul, copiază natura, vezi carenele submarinelor care seamănă cu trupul rechinilor, a avioanelor cu păsările, omul de artă, creatorului nu-i este permis să copieze natura. El o filtrează prin eul său. Copierea naturii o face aparatul de fotografiat,sau aparatul de luat vederi.

-Maestrul din Samos, Pitagora,spune că Totul este orânduit după număr, eu afirm că numărul este rânduit după  Totul, care simbolizează  Datul divin.

-Să ne amintim definiţia: Forma este legea în virtutea căreia se repetă motivul, aceasta aminteşte de ritm. Însă, motivul sub imperiul legii consfinţeşte forma. Forma fiind numărul idee, unealta principală al Marelui Ordonator sau Dumnezeu, cel care aranjează cu artă.

– Modelele mele în viaţă au fost oamenii morţi care au lăsat prin opera lor ce-ar fi vrut să fie ca persoană când trăiau.

-Se spune că poţi face orice lucrând numai cu capul, dar, nu eşti fericit. Lucrând cu inima nu faci avere, dar eşti fericit. Eu zic: fericirea este echilibrul dintre cele două.

-Deasupra tuturor creatorilor se află dascălul, el formează oameni, caractere şi chiar declanşează…talente. El este creatorul creatorilor. Pentru mine dascălul a fost profesorul Muşulescu.

-Espe de Metz parafrazându-l pe Buffon spunea: Stilul, adică expresia scrisă a ritmului personal cu ajutorul ritmului tonic este omul însuşi. Parafrazându-i pe amândoi pe amândoi afirm că: Ritmul personal se regăseşte în expresia scrisă iar ritmul tonic defineşte stilul, care este însuşi omul.

-Între matematică şi estetică nu este hotar, amândouă fac util frumosul.

-Arhitectura egipteană este un tratat de estetică care ne vorbeşte prin liniile-i geometrice.

-Frumosul este manifestarea armonică a proporţiilor care devine lege nobilă a tuturor artelor.

-Metafora este comprimarea prin eliminare a unei comparaţiio.

-Arta exprimării creează posibilităţi de comunicabilitate între conştiinţe.De aici,sau aici,îşi are originea arta cuvântului.

                                                                        4

-Se spune că este frumos, nu ce este frumos, ci ce ne place. Dacă frumosul este receptat numai de eu, nu şi de noi, nu este frumos. Această calitate trebuie să fie socială pentru a fi apreciată în acest sens. Asupra înţelegerii frumosului un rol important îl are felul cum îl percepe moda şi societatea dintr-o epocă dată. Frumosul era altul în epoca sclavagistă, altfel în epoca medievală şi altfel este perceput în epoca prezentă.

-Există două feluri de frumuseţe:utilă şi inutilă. Frumosul util este graţie elementului intelectual şi elementului sensibil de satisfacţie resimţită: el este o anticipare a plăcutului prin perceperea unor mijloace bine organizate în acest scop; el satisface inteligenţa, voinţa şi sensibilitatea; când acest triplu rezultat se produce, când utilul ne poartă dinainte la termen şi la scop, finalitatea devine frumuseţe utilă.

-Trebuie să fi poet în tine însuţi pentru a iubii natura. Sentimentul poetic nu s-a născut din natură,este natura însăşi,care apare transformată în oarecare măsură.

–Nu privi-s-ar putea să vezi, Nu asculta-s-ar putea să auzi, Nu gândi-s-ar putea să aflii, Nu lua hotărâri-s-ar putea să greşeşti, Nu umbla-s-ar putea să te împiedici, Nu alerga-s-ar putea să cazi, Nu trăi-s-ar putea să mori. Citind aceste lucruri într-un ziar, mai completez cu:nu muri că s-ar putea să devii iarbă, să te pască vaca,laptele să-l bea o mamă care naşte un copil. Şi te naşti din nou.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească (3)” →