,,Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,

Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,

Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din Fecioară întrupare

Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,

Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernic

Ai sfărâmat a iadului tărie

Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie

Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine,

Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine

La Tine arzătoare şi plecată,

Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine.

Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată

Atâtea bunuri mie hărăzite,

Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,

Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare

M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.

Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,

Pe perle, nici pe pietre nestemate,

Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare.

De Tine-au fost făcute-n lume toate,

Şi omul mârşav nici c-un pai subţire

Să se fălească-a fi al său nu poate.

Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire

Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,

Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.

Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură,

Alt dar decât o inimă curată

Şi închinată Ţie cu căldură,

Şi, toţi să te mărturisească, Tată,

Drept Domn al Israelului, cel care

L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare

Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte

Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.

E mică plata ce ne ceri, Părinte,

Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,

Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte.

Prea multă dragoste şi bunătate

Arăţi spre noi, căci cu nesocotire

o preţuim, şi numai cu păcate

Răspundem la a Ta milostivire

Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală

Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală

Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare

O inimă plecată cu sfială,

Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare

În faţa Ta, puternice-mpărate,

Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pân ce Ursitele neînduplecate

vor rupe-al anilor mei fir subţire,

Îmi iartă, Doamne, grelele păcate

Şi-atât de mare ai milostivire

Spre mine, sluga Ta cea vinovată,

Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,

Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,

Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,

Greşit-am, Tată, milă ai de mine,

Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,

Şi fă să vin alăturea de Tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,

Ştiu că tot binele ce va să-mi vie

Mi-l va trimite sfânta Ta povaţă.

Ferice de voi fi şi-n bogăţie

De stare şi avere, dă-mi putere

Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot Ţie.

Iar caznă când avea-voi şi durere,

Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare

Şi să-Ţi slujesc statornic îţi voi cere.

Orice ţi-e voia, Împărate mare,

Nespus de mult mă bucură şi-mi place,

De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare.

Mi-e gândul doar la slujba ce voi face

Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie

Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace

Şi va zbura la cer cu bucurie.”

Poemul a fost publicat, în italiană, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia apărut în anul 1586, fiind tradus în limba română de Alexandru Ciorănescu.