Dorel SCHOR: Plural (ziceri)

* Răutatea se naşte din prostie, din invidie şi din frustrare.

* Fiecare duşman îşi are duşmanul său…

* Pluralul începe de la doi.

* Dacă îţi pute totul. tot timpul, problema e la nasul tău.

* Proştii simt nevoia să dea sfaturi, înţelepţii nu .

* Prestigiul se câştigă în ani de zile, dar se poate pierde într-o clipă.

* E primit cu pâine şi sare cine are pâinea şi cuţitul.

* E mai uşor să înjuri când eşti fără cravată.

* Fiecare scai în pustiu e floare…

* Pe măsură ce viaţa devine mai grea, bancurile sunt tot mai bune .

* Orice e legal câtă vreme n-ai treabă cu autorităţile.

* Uneori trebuie să-i explicăm unuia ca să priceapă altul.

* Ne despart kilometri de natură şi cultură.

* Nu tot ce străluceşte pe din afară străluceşte şi pe dinăuntru.

* Politica are regulile ei, ca la box .

* Care e diferenţa dintre vechiul om nou şi noul om nou?

* Dacă eşti încruntat, nu înseamnă că gândeşti. Poţi fi doar constipat.

* Cine trage de timp îl câştigă?

* Normal ar fi ca la o întrebare retorică să primesc un răspuns retoric!

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

24 iunie, 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Gura ta, zmeură coaptă

Gura ta, zmeură coaptă

Afară plouă…
între noi cafeaua fierbinte
ca o amintire de demult
stă în ceașcă cuminte.

E vremea de poezie
de croșetat cu gânduri scurte
pe a foii tipsie
printre fulgere multe.

Închis e oblonul
tăcerea se-mprăștie grea,
gura ta,zmeură coaptă surâde,
lângă farfurioara cu acadea.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Iunie, 2019

Paraschiva CĂRBUNAR: Cartea limbii noastre, în viziunea cititorilor de excepție

Urmele mesajului literar rămân în paginile revistei ”Agora literară” – publicație editată de L.S.R. (Directori – d-l Al. Florin Țene, redactor șef d-l Iulian Patca) prin creațiile poeților, care scriu cartea limbii noastre, oferind cititorului, oricare ar fi structura psihologică sau intelectuală a cititorului, un spațiu vast de semnificații posibile.

În ”POEME ÎNSÂNGERATE” poeta Titiana Nica Țene aduce informația estetică ALEATORIE, ce decurge din structurile afective percepute, decodificând receptorii, pentru a transmite mesajul poetic, purificând și înălțând sufletește prin individualitate estetică, transformând poezia în cântec, meditând la timpul fără nume și ireversibilitatea lui:

”M-am așezat pe-aceeași bancă

Pe care noi ne-am cunoscut

Și se făcea că suntem tineri

Și amintirea m-a durut.”

(Singurătate)

Există cititori care prin sensiblitate și cultură, sondează un text poetic ”până în profunzimile-i tăinuite, dezvăluind valori inculeate de geniul creatorului, de care el însuși n-a fost întotdeauna conștient”. A citi bine, spune J. Mourot ”înseamnă a înțelege ce vrea opera, a ști ceea ce a vrut să spună autorul și nu știa că vrea.”

Comentând un emistih – G.I. Tohăneanu spune în Epigonii: ”Văd poeți ce-au scris o limbă …”

E de înțeles că Eminescu relevă nu numai dulceața limbii ci și armonia ei, ”organizarea ei geometrică în fagure.”

Doamna Titiana Nica Țene impune o poezie a timpului, a esteticii, cu calități de suavitate, de seducție verbală, dominată de sentimentul unei biologii sănătoase:

”Să vină primăvara cu sclipiri de soare

Cerul să-și arunce albastru-n viorea

Vălurească grâul precum o mare

Ghioceii aibă străluciri de nea

………………………………………

Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt

Ca o primăvară, când învie toate.”

(Sfântă primăvară)

Dorul de inocența copilăriei se dezlănțuie în versuri și stări emoționale:

”Ce mic e tată dealul copilăriei mele!

Mi se părea un munte când eram în sat

Tu mă privești de-acolo dintre stele

Mustrându-mă duios că am plecat”

(Poezia – Să uit definitiv)

Continue reading „Paraschiva CĂRBUNAR: Cartea limbii noastre, în viziunea cititorilor de excepție” →

Dorel SCHOR: Făt Frumos și fecioara cu părul de aur

Mai zilele trecute, l-am întâlnit pe Făt Frumos. Arăta ca întotdeauna bine, era prezentabil, proaspăt bărbierit şi mirosea after shave de calitate. Părea însă uşor blazat şi lipsit de entuziasmul de altădată…

Ne-am aşezat la una din acele măsuţe cu vedere la stradă pe care cafenelele le pun la dispoziţia clienţilor negrăbiţi şi ne-am interesat fiecare de soarta celuilalt.

– Tot acolo lucrezi? Ce mai e nou? l-am întrebat.

– Tot acolo, a confirmat prietenul meu. Deşi…

Un gest de lehamite a completat fraza rămasă în aer.

– E leafa mică? am tatonat. Necazuri cu bosul? Nu promovezi?

– Nimic din toate astea… Mai bine ascultă. Într-o zi mă cheamă la el Bleumarin Împărat, şeful meu, şi-mi spune: Aş vrea să mi-o aduci pe fecioara cu părul de aur, am de gând s-o numesc responzabilă cu public relation…De bună seamă, am răspuns, plec îndată şi nu mă întorc fără ea! Am încălecat pe murgul meu cel năzdrăvan şi tocmai îi dădeam adresa când, aflând care ne e misiunea, calul mi-a zis:

– Numai atunci o vom găsi pe fecioara asta, când vom avea pasărea de aur. Dar aceasta se află la Verde Împărat.

– Să pornim într-acolo, am spus cu entuziasm.

– Ba mai întâi trebuie să ajungem la Împăratul Violet, că doar el are colivia de aur fără de care nu putem duce pasărea asta specială…

Nu am pentru Violet Împărat o mare simpatie. Ştii că e cârcotaş şi tipicar, că îţi scoate sufletul cu un milion de întrebări lipsite de rost. Dar slujba-i slujbă, aşa că i-am sus căluţului să mergem la el.

-Nu-i destul, a grăit murgul. Ca să poţi deschide colivia asta cu aer condiţionat îţi trebuie cheia de aur, care se află la Galben Împărat.

– Atunci du-mă la acesta, am spus cu jumătate de gură.

– Ştii cine-i individul? Un roşcovan bătrân care a fost director de şcoală şi când te prinde nu se lasă pânâ nu te învaţă matematici superioare.

I-am spus totuşi calului să mă ducă la el.

Continue reading „Dorel SCHOR: Făt Frumos și fecioara cu părul de aur” →

Anatol COVALI: Îmi aduc aminte

Îmi aduc aminte

Îmi aduc aminte ochii tăi sublimi
ce-mi vrăjeau privirea c-o iubire
pătimaşă,- n care reuşeai să-imprimi
tot ce e esenţă-n fericire.

Îmi aduc aminte de zâmbetul tău
ce-l simţeam pe suflet mângâiere,
alungând din gânduri vechi păreri de rău
cu miraculoasa-ţi adiere.

Îmi aduc aminte ce mult te-am iubit
în întâia noastră primăvară,
când credeam că nu e om mai fericit,
ce-a găsit cea mai de preţ comoară.

Îmi aduc aminte şi surâd senin
retrăind superba tinereţe
de al cărei farmec mă simt astăzi plin
când mă-ncântă blânda ei tandreţe.

————————————–

Anatol COVALI

București

25 iunie 2019

Simon JACK: Doar un mesager

Doar un mesager

Voi vă petreceți astăzi lumea
intre un cer străin în sine
si un pământ ce doar vă poartă
din oseminte veșnic gând,

v-ați luat lumina-n întuneric
v-o faceți lacrimă sub zbor,
căci zborul vostru-i doar himeric
si-n întuneric josul vostru-i nor,

nu pregetați să faceți idoli
chiar si din umbre-n poze vechi,
vă stau arginții-ntre picioare
si aurul din stele nu-l vedeți,

prostituată șade fiara amăgind,
cu ochi la spate-i treceți
calea, un altul plânge ocolind
sub frunți, golgote de-nchinare,

treziți-va sunt timpuri terminate
chiar si in pietre nu e timp,
nu mai dormiți în nepăsare
e vremea genunchilor pălind,

eu va invit pe toți din neguri
vorbiți cu El si dați un nume,
celui ce nestrigat a dat arvune
să-i duceți chipul necioplit,

v-a dat pe Fiul său la masă
ați si băut cu el visând,
dar l-ați trădat purtând în suflet
doar lăcomie si veșmânt,

nu e târziu dar lasă ploaia
să spele ce-ai murdărit în eden
lasă mărirea si-adu-ti aminte
că la sfârșit ești doar pământ,

eu am venit să v-ascut mintea
să vă destup urechi si ochi,
nu vă mai faceți rugămintea
din rugăciuni banale fără loc,

de mă vedeți sau auzi vreodată
atât cât sunt cu voi si sper,
să va-amintiți că v-am trecut
pragul si sunt din infinituri

doar un mesager! …

————————–

Simon JACK

Israel

Iunie 2019

(foto internet)

Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!

De câte ori sunt întrebată să vorbesc despre mine, vorbesc greu, deși în viața de zi cu zi, după 35 de ani de scenă și relaționare cu publicul, am exercițiul comunicării și îmi găsesc mereu cuvintele. Totuși dacă acest exercițiu este dificil, faptul că totul pleacă de la origini, de la cei ce ne-au dat viață, face această misiune ușoară. Pentru că despre mama și tata aș vorbi neîncetat. Iată, îmi place să spun, că am moștenit “zvâcul” oltenilor de la tatăl meu, oltean get-beget și bunul simț bucovinean de la mama, născută în scaunul Sucevei. Salvarea a fost acel strop de Bucovină din vene, pentru că scorpion fiind ca zodie, o olteancă get-beget era mai greu de digerat de toți cu cei care am relaționat de-a lungul vieții și carierei mele.

Pentru publicul larg, am cântat mai mult decât am scris, am fost angajata Ansamblului Artistic al Armatei „Doina”, mai bine de un deceniu, ansamblu care în acei ani, avea un colectiv mare de artiști (cor bărbătesc, orchestra simfonică, orchestra populară, dansatori și balerini, personal tehnic si desigur soliști de muzică ușoară și prezentatori actori, cabiniere, mașiniști, etc). O lume fascinantă! Orice artist are un moment când vrea să aibă experiențe internaționale și atunci îl apucă un dor de ducă: nu am dezmințit nici eu această rutină și orgoliu artistic și am continuat să colind lumea o vreme, după care un băiat frumos mi-a cerut toată iubirea și atenția pe care i-o pot da și m-a potolit pe-acasă: fiul meu.

Unde se ascundea poezia printre aceste drumuri de la emoție, trăire și artă la cotidianul, pragmatismul vieții de zi cu zi? Din școala primară și până astăzi, mereu am considerat că poezia este a mea și numai a mea, că nu este de scos și arătat lumii. S-au găsit însă destui care m-au convins să mai și public. În liceu, profesoara mea de literatură, distinsa doamnă Olga Curelaru (ce ne-a fost și dirigintă) m-a ademenit treptat-treptat, în cenaclul liceului, în concursuri de gen, mi-a trimis poeziile la ziarul local și poezia mea a început să devină și a celorlați. Dna Olga Curelaru a văzut în mine ce poate nici părinții nu văzuseră, legat de poezie (deși tatăl meu era înzestrat cu arta scrisului și dădea viață unor versuri foarte frumoase)

La Ansamblul Artistic al Armatei – pentru că era mai comod pentru direcțiune să nu cheltuiască din bugetul premierelor în fiece an, pe textieri, prezentatori, etc., am scris texte întregi în versuri sau nu, mai apoi textele melodiilor care se puneau în scenă ca suport musical de-a lungul anilor, sau texte pentru compozitorii cu care interacționam ca solistă.

Anul 2013 m-a surprins cu o dorință de a-mi vedea poemele publicate pe suport de hârtie, pentru că erau așa impersonale paginile revistelor on line, ce începuseră să invadeze spațiul virtual. Iar virtualul… câștigase treptat teren, se impunea deja nevoia omului de a fi peste tot, virtualul gonește prin venele timpului cu o repeziciune fantastică și se instalează în porii celor vulnerabili cât ai clipi… Să ridice piatra cine nu a devenit vulnerabil, atât de vulnerabil încât să rămână fidel doar prafului din bibliotecă, ce se așează tot mai mult pe cotoarele cărților (acolo unde ele încă mai există prin casele oamenilor). Așa se face că prima antologie colectivă în care am publicat poeziile mele, „Confesiuni în virtual” a văzut lumina tiparului la Editura „Pim” din Iași, în acel an. Acestă antologie a adunat în paginile sale, poeme publicate deja în mediul virtual, de autorii publicației „Confluențe Lirice”. Anul următor, aceeași publicație a scos volumul antologic „Paradigme Virtuale”.

De atunci și până azi, am publicat în peste 45 de antologii, sub semnul unor edituri notabile (Starpress, Napoca Nova, Olimpias, Izvorul Cuvântului, RoCart, eCreator, Grinta, Etnologica, Aspra, Art Creativ, InfoRapArt, Arena Literară-Betta, Lucas, Salonul Literar), în aproximativ 12 reviste (Appolon, Agora Literară, Vatra Veche, Boema, Orizonturile Bucuriei, Contraste Culturale, Sintagme Literare, Eminesciana), publicații on line (Literatura de Azi, Negru pe Alb, Universul Culturii, ProLitera, Noduri și Semne, Confluențe Literare, Însemne Culturale, Dialoguri Culturale, Poeții Noștri, Literaturitate, QPoem, Poezie.ro, Lira21, ASLRQ- Canada, etc).

Continue reading „Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii

ÎNTR-O VARĂ NEGRĂBITĂ

Ieri, o harnică furnică,

Cât un vârf de ac de mică,

Mi-a urcat cât ziua mare

Pe un lujer lung de floare.

Râvnă multă și sudoare

Ca să uric în vârf de floare,

Drum de-o ziuă până-n seară

Ce la urmă te doboară.

Însetată și-obosită

Și de foame hămesită,

Ospătându-se de zor

În miros îmbătător,

Adormit-a în visare,

Într-o dulce legănare,

Pe un pat de bombonele,

Sub un cer bătut cu stele.

Rai i-a fost întreaga noapte

În a vântului dulci șoapte,

În viasre de ispită,

Într-o vară negrăbită,

Pe o floare, înflorită

Fă-mă Doamne o furnică

Mică, mică, frumușică

Și mă uită într-o floare,

Într-o vară, oarecare,

Doar cu gândurile mele,

Coperit cu-n roi de stele,

ADÂNCĂ PLECĂCIUNE

Un gând, de-o săptămână, nu mă mai lasă-n pace

Și parcă-ncearc-a-mi spune ce am acum a face,

Anume, că e timpul să merg în sat la mine,

Să văd ce-mi face neamul, de-i rău cu el, ori bine.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii” →

Gheorghe PÂRLEA: Visul prevestitor al măicuței Antonia

(Războiul în amintiri moştenite)

Măicuţa Antonia, sora tatălui meu, este personajul unei poveşti adevărate ce are la origine un vis de peste noapte. Mă refer însă la un vis din acelea care ating revelaţia, fenomen pe care eu nu îndrăznesc să-l echivalez cu situaţia pentru care mulți invocă, indubitabil, “coincidenţa”. Eu prefer, suportând consecinţele de rigoare din partea celor care acuză ignoranţa, să cred că aşa-zisa “coincidenţă” e ceea ce marele prozator Mihail Sadoveanu ne sugerează prin intermediul unui personaj al său: “… întâmplarea e meşterul cel mai tainic şi mai iscusit al lui Dumnezeu.”

Era în vara lui 1944, când linia Frontului din Moldova se întindea, spre vest, până înspre Carpaţi. Sergentul Neculai Pârlea, fratele măicuţei Antonia, lupta alături de ceilalţi camarazi ai lui dintr-un regiment de vânători de munte instruit la Cernăuţi. Ostilitățile se desfășurau în preajma satului Timişeşti, nu departe de locul său de origine, Mirosloveşti, şi aproape de locul în care sora lui, măicuţa, se ruga pentru soarta fratelui şi a celorlalţi bărbaţi aflaţi sub arme. Maica Antonia nu ştia însă locul în care se afla fratele său, ostaşul, ci doar deducea că şi el, aflat la vârsta cătăniei, şi-a pus viaţa în slujba patriei, alături de ceilalţi bărbați ai ţării.

Într-o noapte a acelei veri de foc şi de moarte, tânăra măicuţă avu un vis-coşmar. Se afla pe un câmp care, în înţelesul ei asupra a ceea ce însemnă raiul, părea un crâmpei rupt din Cer, locul în care nădăjduieşte omul să-şi petreacă veşnicia. Dar în mijlocul acelei privelişti dumnezeieşti se afla o temă cutremurătoare, căci în secvenţa focalizată cu claritate în vis se afla chiar fratele ei, din trupul căruia corbii lacomi îi smulgeau carnea sângerândă. Unele elemente topografice ale peisajului auroral, cadru aflat în contrast sever cu centrul tematic – supliciul fratelui-ostaş –, prefigurau indicii că locul nu era departe de mănăstire şi că, vag, măicuţa părea să identifice locuri familiare. Sau poate că, atât de răvăşită era maica Antonia în urma visului încât nu mai făcea complet deosebirea dintre realitate şi vis.

Cu noaptea-n cap, căci nu apucară să mijească zorii zilei, monahia Antonia se prezentă la maica stareţă şi, nici mai mult nici mai puţin, invocă ceva ce nu stătea în cutuma locului. Îi ceru mai marii sale în ale monahismului să-i îngăduie imediat să-şi caute fratele pe câmpul de luptă, după indiciile spațiale din vis.

Deşi nu a primit încuviinţarea, ceea ce satisface judecata legată de viaţa în mănăstire, ceva neidentificabil din fiinţa măicuţei o îndemnă să iese de sub ascultare. Şi, cu o bocceluţă asupra ei, în care aproape instictual puse nişte feşe şi o sticluţă de tinctură de iod aflate în chilia sa pentru accidente “casnice”, ieşi pe poarta mănăstirii.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Visul prevestitor al măicuței Antonia” →

Petru CERCEL: „Imnul-rugăciune către Hristos”

,,Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,

Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,

Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din Fecioară întrupare

Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,

Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernic

Ai sfărâmat a iadului tărie

Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie

Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine,

Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine

La Tine arzătoare şi plecată,

Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine.

Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată

Atâtea bunuri mie hărăzite,

Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,

Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare

M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.

Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,

Pe perle, nici pe pietre nestemate,

Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare.

De Tine-au fost făcute-n lume toate,

Şi omul mârşav nici c-un pai subţire

Să se fălească-a fi al său nu poate.

Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire

Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,

Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.

Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură,

Alt dar decât o inimă curată

Şi închinată Ţie cu căldură,

Şi, toţi să te mărturisească, Tată,

Drept Domn al Israelului, cel care

L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare

Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte

Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.

E mică plata ce ne ceri, Părinte,

Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,

Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte.

Prea multă dragoste şi bunătate

Arăţi spre noi, căci cu nesocotire

o preţuim, şi numai cu păcate

Răspundem la a Ta milostivire

Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală

Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală

Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare

O inimă plecată cu sfială,

Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare

În faţa Ta, puternice-mpărate,

Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pân ce Ursitele neînduplecate

vor rupe-al anilor mei fir subţire,

Îmi iartă, Doamne, grelele păcate

Şi-atât de mare ai milostivire

Spre mine, sluga Ta cea vinovată,

Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,

Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,

Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,

Greşit-am, Tată, milă ai de mine,

Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,

Şi fă să vin alăturea de Tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,

Ştiu că tot binele ce va să-mi vie

Mi-l va trimite sfânta Ta povaţă.

Ferice de voi fi şi-n bogăţie

De stare şi avere, dă-mi putere

Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot Ţie.

Iar caznă când avea-voi şi durere,

Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare

Şi să-Ţi slujesc statornic îţi voi cere.

Orice ţi-e voia, Împărate mare,

Nespus de mult mă bucură şi-mi place,

De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare.

Mi-e gândul doar la slujba ce voi face

Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie

Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace

Şi va zbura la cer cu bucurie.”

Poemul a fost publicat, în italiană, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia apărut în anul 1586, fiind tradus în limba română de Alexandru Ciorănescu.

Petru sin Pătraşcu alias Petru Cercel (1583 – 1585)