Stoicismul grec – Zenon
„Fericirea constă în curgerea frumoasă a vieții” – Zenon
Filozofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, începând cu secolul al VII-lea î. Hr., cu gânditorii presocratici și are legături cu alte culturi ale antichității, precum cea egipteană, mesopotamică, persană și ebraică.
După victoriile grecilor împotriva perșilor, și menționăm bătălia decisivă de la Maraton (490 î.Hr.), orașul Athena a devenit centrul politic și cultural al Greciei. Legenda relatează că un mesager atenian alergase distanța de 42 kilometri de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor; în momentul în care ajuns a strigat: „Am învins!”, după care a căzut mort. În amintirea lui, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de „Maraton” – alergarea pe o distanță de 42,195 km – , distanța exactă dintre Maraton și Acropola din Atena.
Pe atunci au început dezbaterile filozofice cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinii cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Filozofia ateniană, simbolizată prin bufnița zeiței Pallas Athena, fremăta în acel centrul de întâlnire al sofiștilor care fusese și orașul lui Socrate a cărui filozofie a dăinuit prin intermediul operelor lui Platon de-a lungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon crease la Athena o școală filozofică în cadrul „Academiei”, iar Aristotel dezvoltase sistemul său filozofic, politic și moral. Divinitatea o numea „Mișcător al lumii”, fiind ordonatoarea lumii. Astfel Aristotel s-a ridicat deasupra opoziției dintre teism și panteism, caracteristica teistă fiind aceea că Dumnezeu, ca activitate pură, se deosebește cu totul de lume, prin aceea că El este înaintea și în afara acesteia. Vom vedea în ce mod această idee a avut continuitate.
În mijlocul vieții politice și sociale frământate și nesigure, apăruse, pentru oamenii de la sfârșitul veacului al IV-lea î.Hr., o mare nevoie de liniște sufletească. S-au perindat mai multe curente filozofice, cele mai importante fiind: epicurismul, stoicismul și scepticismul, filozofii care s-au raportat și mai mult la Divinitate. Epicur – spunea că trebuie căpătată o independență totală față de lume, că trebuie eliminată și frica de zei, și eliminate de asemenea amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Doctrina epicureică, cu atacul ei contra zeilor și cu egoismul unei satisfacții strict individuale, a fost însă condamnată de creștinism. Stoicii au susținut existența unei rațiuni divine care ar crea materia sau ar prelucra o materie coeternă; scopul lor era Fericirea, identificată cu moralitatea. Scepticii au concluzionat că nici o cunoștință, fie sensibilă, fie rațională, nu prezintă certitudine, un adevăr cert. Ei s-au îndoit de existența unui principiu al lumii, fie el corporal, fie incorporal.
În plan filozofic, disperarea, indiferența și nepăsarea au preocupat pe toți gânditorii, epicureici sau sceptici. Stoicii însă au căutat un remediu în efortul eroic al voinței raționale, libere. Stoicismul a apărut într-una din perioadele cele mai agitate din istoria Greciei antice. Ideea de universal era părăsită, individul și fericirea lui fiind singurul lucru real și necesar. De ce era necesar? Deoarece nesiguranța și instabilitatea socială – ivite în societăți de-a lungul istoriei – au generat întotdeauna sentimentul renunțării la luptă, au slăbit sentimentul demnității naționale, al trăiniciei virtuților civice.
La Roma, împăratul și filosoful Marc Aureliu, precum și Seneca, au fost influențați profund de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca medievală.
Stoicismul a fost a treia mare școală ce a reprezentat mișcarea ideilor din perioada elenistică, care a avut o viață foarte lungă, ca de altfel cea epicureică și cea sceptică. A fost fondată în Atena de Zenon din Citium, în jurul anului 300 î.Hr. Numele ei – Stoia – derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (portic zugrăvit), decorat de pictorul grec Polygnotos, cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la Maraton. Acolo își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi, iar Stoicismul devenise ideologia statului universal, cosmopolit, visat de Alexandru Macedon, elevul lui Aristotel.
Stoia a fost cel mai influent curent în filozofie din timpul imperiului roman, înainte ca învățătura creștină să devină religie de stat. Învățătura centrală a stoicismului era morala derivată din însăși legile naturii, adică promovarea rațională, existența virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei atitudini compensa durerea și nefericirea, împăca binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură consta în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.
Filosofia stoică a influențat și pe unii din părinții bisericii creștine, ca Toma de Aquino și Sfântul Augustin. Mai târziu, în timpul Renașterii târzii Stoia a influențat scriitorii și filozofi importanți ca René Descartes și Emmanuel Kant.
Stoia a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în trei perioade: Stoia veche (300-200 î. Hr.) cu reprezentantul de seamă Zenon; Stoia mijlocie (200-50 î.Hr.) în care este încadrat învățătorul lui Cicero și chiar Cicero; Stoia târzie sau „romană” reprezentați de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Această împărțire în perioade nu neglijează unitatea fundamentală a doctrinei stoice, în care diferențele doctrinare de la un autor la altul sunt insesizabile. Este aceeași și concepția despre legea eternă, riguroasă a naturii și principiul etic de conformitate cu natura rațională a omului, ca singur criteriu al acțiunii noastre morale.
Stoicismul se baza pe o amplă viziune asupra universului și dădea importanță sufletului însetat de adevăr, folosind logica, fizica și etica. Etica ocupa locul preponderent, în slujba căreia se afla logica și fizica (cu sensul general de știință a naturii). Stoicii defineau înțelepciunea ca o știință a lucrurilor divine și umane, iar filozofia ca un efort spre virtute.
Unii consideră Fizica stoică ca fiind o fizică materialistă, întrucât totul pentru stoici avea o natură materială, chiar Dumnezeu, sufletul, virtutea, activitățile noastre. Elemente ale tuturor doctrinelor fizice anterioare se reflectau în această doctrină. Teza esențială a fizicii stoice era evidențierea determinismului strict după care se produce totul în natură, totul fiind orânduit și necesar. Stoicii vorbeau de o soartă a lumii, de fatalitatea în devenirea lumii, de ordine rațională fiind; în ea se exprima providența divină, rațiunea care orânduiește totul și care pătrunde totul. Rațiunea lumii era identică cu Dumnezeu. Nimic din ceea ce este natural, de exemplu moartea, nu poate să afecteze pe cel care a înțeles această ordine a naturii. Afectele, naturale omului trebuie stăpânite, fiindcă ele nu sunt judecăți, ci numai dispoziții iraționale ale sufletului. Atitudinea stoică este considerată a fi dură întrucât nu se acceptă decât ceea ce este rațional, conform cu ordinea fatală a naturii care închide în ea rațiunea însăși a lumii. Natura omului – rațională în comparație cu cea a naturii – lipsită de rațiune. Rațiunea îl duce pe om pe calea virtuții. Etica stoică nu admitea compromisuri; nu există mai multă sau mai puțină virtute, ea există sau nu există deloc.
Grija pentru comportament, pentru a face mai tolerabilă viața, era trăsătura dominantă a gândirii grecești în epoca elenistică. Stoicii urmăreau fericirea, pe care o identificau cu moralitatea, cu rațiunea dreaptă. Această exigență a umanității înlocuia, pentru lumea romană a imperiului, iubirea și mila creștină.
Stoicii au vrut să înțeleagă Natura deoarece ea este preponderentă și noi oamenii facem parte din ea. De aceea au studiat lucrările științifice ale anatomiștilor, botanica, geologia, mai târziu astronomia, științele naturii.
Zenon, fenician de origine, a fost o personalitate aparte. Bărbat înalt și uscățiv, cu o față măslinie și crispată, ducea o viață cumpătată, disprețuind mai întâi de toate îngâmfarea și luxul. Se spune ca dojenea scurt și îndepărta din jurul Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (4)”
,,ROMÂNIA
Tăcere
Dragii mei enoriași!
Ultimele descoperiri din arhivele secrete confirmă ceea ce Mihai Eminescu a ştiut dintotdeauna: românii s-au considerat urmaşii daco-romanilor, iar elita boierească/voievodală medievală avea conştiinţa culturală a unităţii, prin continuarea în mentalul colectiv a unui regat al Daciei pe teritoriul geografic carpato-danubiano-pontic. Se dovedeşte, în urma ultimelor cercetări, că ideea de Dacia pentru a desemna cele trei ţări române nu a fost o invenţie umanistă de sfârşit de secol XVI, ci a apărut încă din secolul XV în arhivele principatelor occidentale, iar însăşi voievozii români considerau „Bizanţul după Bizanţul” lui Iorga une fel de restitutio Daciae. Ca student la facultatea de istorie clujeană la începutul anilor 1990 eram aproape „asasinat” moral dacă susţineam o continuitate, cel puţin mentală şi culturală, a Daciei la poporul român sau elita boierească. Toţi trebuia să fiim doar urmaşii Romei, vorba lui Miron Costin şi să mergem pe preceptele Şcolii Ardelene, care a „sinucis” istoric ideea Daciei. Iată că ultimele cercetări ştiinţifice îmi dau moral dreptate. Nu am fost un dacist „ceauşist”,pentru că şi aici s-a lucrat pentru ocultarea adevărului istoric. Dacă nu susţineai teza oficială a latinităţii exacerbate,care se confunda cu „occidentalizarea”, erai imediat etichetat ca reacţionar, fundamentalist sau anti-occidental. De parcă adevărul istoric ţine cont de ideologie, nu de acribia cercetării. Daniel Roxin se exultă în urma noilor descoperiri din arhivele occidentale „Așa după cum știți, Mihai Viteazul a fost numit de către dușmanii săi Malus Dacus (Dacul cel Rău), iar Iancu de Hunedoara a fost numit în cronicile bizantine Ioan Getul. De asemenea, Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș erau considerați în anumite izvoare Domni ai Dacilor. Țările lor au fost numite Țări Dacice, iar hărțile acelor vremuri marcau peste teritoriul românesc numele Dacia. Mergând mai departe, în timp, descoperim că lui Horea, austriecii i-au bătut o monedă pe care apărea, ironic, titulatura de Horea, rege al Dacilor. Nici Tudor Vladimirescu nu a fost străin de conștiința rădăcinilor sale dacice, ca dovadă că într-o scrisoare trimisă lui Ipsilanti, dușmanul său, întreba: “Ce au de câștigat DACII de la greci?” Eminescu, la rândul său, visa la o DACIE MARE în care să fie cuprinsă și Transilvania. Dar lucrurile nu se opresc aici…Conform academicianului Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, cancelariile occidentale l-au numit și pe Ștefan cel Mare REGE AL DACIEI, pe vremea când faptele sale de arme împotriva turcilor erau elogiate în toată Europa”. Recent la editura Şcoala Ardeleană a apărut o carte de excepţie, un document care oferă o nouă orientare şi direcţie istoriografică: Ioan Aurel Pop, Alexandru Simiona – „Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul evului mediu”.
