Zbor alb de Mihaela Avram intr-o recenzie a Florentinei Savu

ZBOR ALB de Mihaela Avram (RECENZIE) Numai un om cu o doză mare de sensibilitate, cu un cuget curat, cu un suflet de artist și trăiri deosebite, așa cum este Mihaela Avram, poate să-și pună aripi și să-și ia avânt într-un „zbor alb”, prin lume și prin univers, să cerceteze cu luare-aminte tot frumosul existent pretutindeni, să preia tot ceea ce i se pare potrivit visurilor sale, dorințelor sale. Iubirea o călăuzește în acest zbor și uneori face câte un „popas” pentru a-și explora interiorul, acea flacără pe care o poartă cu sine și pe care nu vrea s-o vadă stinsă vreodată. Alteori se lasă antrenată de o dorință copilărească dar o dorință care o frământă fiindcă acea copilărie a trecut și inima bate într-un alt ritm, cu vorbe care „se-nfig/ în tălpile picioarelor” încât, ca și în poezia stănesciană, începe să șchiopăteze, însă nu-și va întrerupe nicidecum mersul.

Lipsa comunicării o doare dar asta nu o împiedică pe autoare să spere, în subconștientul său, că în acest zbor minunat va întâlni și o rază de lumină:”Și chiar de știu/ că nu te voi găsi niciodată,/ voi continua să mă joc/ cu tine/ de-a v-ați ascunselea!” (De-a v-ați ascunselea) Este o iubitoare de adevăr, nu suportă minciuna fiindcă aceasta „doare”,”Ne sfâșie cu răzbunare/ și-n umbra ei,/ rămânem goi.” (Nu mai minți…)Iubirea presupune sacrificiu, grijă, protecție, căldură: „Ascunde-mă-n tine,/ să nu îngheț/ în iarna ce vine…/ Poartă-mă-n gând/ când crivățul smulge/ orice cuvânt.” (Decembrie) Autoarea consideră că iubirea nu poate avea decât culoare de „roșu” și, drept urmare:”Tu ai luat o pensulă,/ ai înmuiat-o în sânge/ și ai desenat/ O INIMĂ!”El însă vede viața în culoarea tinereții, a verdelui primăvăratic. De aceea „Eu am luat/ o frunză,/ am legat-o/ de inima ta/Și am privit-o/ cum crește” (Joc de culori)

Un amestec de roșu și verde, de iubire și viață, de statornicie, de zbor spre alb, spre lumina atât de dorită.Poemele Mihaelei Avram sunt parcă rupte din „Poveste”, o poveste care”Începe cu ziua/ în care te-ai născut”, cu „drumul” parcurs, cu „întâlnirea” „cu viața” și cu „ceasul” care „bate ora exactă!” O suită de metafore își face loc prin creația sa, dându-i un farmec aparte. „Bătaia timpului” nu o sperie, doar o trăiește cu intensitate în timp ce „Ușa rămâne întredeschisă”. Oare de ce?Pentru că speranța, deși palidă, există în subconștient, altfel ușa aceea ar fi rămas închisă pe vecie. Există, pentru că „Între cer și pământ/ două trupuri/ zvâcnind din aripi” aveau „o singură/ bătaie de inimă” (Între cer și pământ) Fiecare gând al său, fiecare întrebare pe care și-o pune sieși seamănă cu un cânt dulce din acel zbor alb, din care nu se oprește, fiindcă aripile sale sunt puternice, ele o duc prin primăveri și ierni, printre îngeri și crini, prin lumină și către iubire.

Chiar ruga pe care o înalță este o „Rugă” către Dumnezeu, rugă prin care îi cere să-și păstreze „zâmbetul”:”Fă-l Lumină/ și împrăștie-l/ cum știi mai bine,/ încât să ajungă/ la cei care/ încă mai strigă la Tine!” (Rugă) Lacrima și-o dorește”Speranță” iar speranța înseamnă tot zâmbet.În „Rugăciune” mărturisește că „aș fi vrut/ să mă nasc/ ÎNGER” sau o icoană/ îngenuncheată/ spre Dumnezeu/, pe drumul căruia ar vrea să ajungă când „mâinile mele/ se vor transforma în aripi împletite/ în rugăciune” Mihaela Avram iubește cu fiecare por al corpului său lumina, florile, primăvara, ploile, păsările. La un moment dat chiar spune:”am crezut/ că sunt Primăvara!” (Cine sunt eu?)Există atâta gingășie, mărinimie, nostalgie, atâta trăire în poezia sa încât te atrage, te cutremură, te încarcă cu emoție: „aș vrea să-ți fiu Suflet ascuns/ în tăcerea cuvintelor tale/ atunci când sufletul tău/ uită de Tine!” (Aș vrea să-ți fiu)Ce dovadă mai mare de iubire, de sacrificiu, de bunătate, de alb?Între minciună și adevăr ea preferă întotdeauna adevărul pentru că „La fiecare răspuns corect/ vom primi/ câte o secundă/ de Eternitate.

(Plimbare în timp) Oricâte rătăciri i-ar bifurca zborul, ea dăruiește „bucăți de suflet” celui cu „mâna întinsă” deoarece, „cu naivitatea copilului/ care încă mai crede/ în Hansel și Gretel”, având în gând „speranța reîntoarcerii/ pe drumul/ către Fericire”, nu poate renunța la zborul său alb prin care se înalță tot mai sus, cu aripile larg desfăcute din care-și curge binecuvântările sufletului peste cetatea Pământ și peste toate sufletele chinuite și iubitoare, ca și ea, de alb. Trăiește momente în care în fața ochilor îi apare copilăria zâmbitoare și fragilă, trecerea acesteia și îmbâtrânirea treptată…Are momente când devine timidă și nu poate rosti cuvintele magice „te iubesc” și „mai rămâi”:”Degeaba mă-nec/ în cuvinte/ când golul din tine/ pare că stinge/ iubirea mea! (Despărțire) Pentru poetă vara este anotimpul în care răsăritul este mult mai frumos decât în oricare anotimp fiindcă vara vine cu vacanțe frumoase, cu iubire:”Vara…,/ vis fierbinte/ născut pe țărmul mării”, va concluziona poeta.

(Vara)Ea spune că din cauza falsității unora, a măștilor pe care le poartă „încât se aude/ printre secunde/ Lumina/ țipând/ de durere/ , se simte destul de afectată.(Alergare) Viața se complică. Iubirea este cea care trebuie să-i călăuzească pe oameni, cea pentru care ei să-și pună aripi de vis și să zboare oriunde fiindcă, atâta timp cât ai un suflet frumos, zborul tău este posibil oricând și oriunde. Iubirea nu se măsoară, nu se cumpără, nu se vinde ci doar se simte”cu fiecare semn de punctuație,/ de la virgulă la punct,/ iar apoi la un semn de exclamare.” (Semne de punctuație) Fiecare poem, fiecare vers este o metaforă, este un punct de atracție, parcă intri într-o lume nepământeană. Mihaela Avram impresionează prin ușurința cu care jonglează cu aceste metafore, impresionează prin imaginația sa creatoare de frumos. Totul pare o magie, o feerie:”Mă simt o floare/ crescând din pământul palmei tale/ într-o primăvară geroasă/ Ce bucurie/ să îți simt primăvara din suflet/ mutată în palmă!” (Primăvara)Ce declarație de dragoste, în care cuvintele sunt scrise cu majuscule, tocmai pentru a scoate în evidență intensitatea acelei iubiri:”E o altă zi/ în care se naște/ un nou TU/ și un alt Eu./ Ce măreție în a te iubi!” (Declarație)

Aminteam la început de asemănarea uneia dintre poeziile sale cu stilul lui Nichita Stănescu. Cred că poeta Mihaela Avram este un fel de Nichita, dar feminin.Citind-o, simt aceleași emoții, am aceleași viziuni ca atunci când cu inima fremătând citeam filă după filă din cărțile poetului, străfulgerată de atâta frumusețe, de atâta trăire, de atâta viață, de atâta culoare, de atâta sunet, parfum și căldură:”Cum am putea trăi/ fără o respirație a sufletului/ ce își caută Primăvara/ prin treceri de anotimpuri!?”

(Respirație)Oare, cum? Chiar trebuie să-i dăm dreptate poetei că „Viața-i o binecuvântare/ primită-n dar/ în acea Duminică/ când iarba din curtea bisericii/ începuse/ să miroase a verde/ sub pașii noștri.” (Ce-i viața?) Ea va fi veșnic „bolnavă de viață”, cu „febră de amintiri/ și frisoane de dor”, căreia medicul îi prescrie „un dram de iubire/ dizolvat într-o linguriță/ de speranță” iar „Dacă boala persistă”, va fi nevoie de „o eventuală internare/ la domiciliul/ zâmbetului.” (Prescripție)”Tu arcuș și eu vioară/ noi, un cântec de o vară!””Tu, un vers și eu , o rimă/Noi, cuvinte ce suspină!”, fiindcă vara a trecut și visul frumos se pare că a zburat. (Cântec) Autoarea are și o „Întrebare” la care își răspunde singură: „Ce se întâmplă când iubești?/ Înflorește iarna!”Și cred că are mare dreptate! Iubirea poate înflori orice frig, orice necaz, orice durere:Uneori, chiar dacă este întuneric, privind chipul iubit poți afirma cu certitudine: „în sfârșit,/ s-a făcut/ și dimineață!” Răutatea dintre oameni/ e iarna grea/ ce ne-a rămas!”

Poeta se simte „Pierdută în lume”, „Când Dumnezeu/ de oameni/ e gonit”Unele dintre poeziile sale sunt însoțite de câte o Ilustrație sugestivă care le dau un plus de valoare. Și, peste toate aceste zboruri cade o ploaie rece și ucigașă, o ploaie care aduce acel virus dătător de moarte, datorită căruia oamenii trebuie să se protejeze:”Zâmbete pierdute sub măști/ căutând alte zâmbete/ sub alte măști…””Dorința de a învinge” este puternică, deși oamenii sunt speriați (Corona-Pandemia)În același timp se întreabă „Cum ar fi” viața”dacă/ în loc de oameni/ am fi flori…” „am fi râuri…”, „am fi oameni/ crescuți din iubire…””Dar mai ales,/ Cum ar fi dacă/ în fiecare om/S-ar naște acum/ Dumnezeu?” Da, cum ar fi?Am fi binecuvântați, așa cum este acest „zbor alb” în care m-am ancorat și eu cu încântare, cu bucuria de a descoperi o poetă care știe să dea glas prin cuvântul scris, sentimentelor sale, sentimentelor mele, sentimentelor tale, sentimentelor voastre, sentimentelor tuturor.

Cartea Mihaelei Avram este o carte cu esență care merită citită din scoarță în scoarță și din care avem de învățat că IUBIREA, IERTAREA, ADEVĂRUL, SPERANȚA, BUNĂTATEA, LUMINA sunt ESENȚIALE pentru existența noastră pe când MiNCIUNA, ÎNTUNERICUL, RĂUTATEA, niciodată nu vor aduce nimic bun pentru NIMENI!

Florentina Savu-Tunaru

Dialog peste ocean : Johnny Ciatlos Deak

DIALOG PESTE OCEAN…Într-o perioadă de arzânde frământări şi perturbări, fără precedent, ca urmare a crizei globale cauzate de pandemie, cartea Dialog peste ocean apare ca un dar miraculos, creat parcă să oblojească şi să aline, în forma unui grandios pansament universal ce se întinde între bătrânul continent şi tărâmul nord-american, printr-o „punte de poeme pentru suflet“.

Noul volum Dialog peste ocean vine să confirme, încă o dată, universalitatea dialogului literar care există dincolo de stiluri poetice şi dincolo de orice distanţe geografice.Autorii acestei cărţi, Mihaela CD şi Trandafir Sîmpetru, ne propun un dialog inedit în care se oglindesc două stiluri total diferite, dar care se lasă purtate de valurile lirice, înspumate şi zbuciumate ale aceleiaşi teme eterne, iubirea.Rolul benefic, solidarizant şi solidificator al punţii literare astfel create pune în lumină contextele şi experienţele cultural-istorice comune, aceste liante facilitante ale alianţelor literare transatlantice.

Prin cuprinsul său, cartea ,,Dialog peste ocean’’ pune la dispoziţia noastră şi ne oferă, spre cunoaştere şi interpretare, un spectacol contemplativ şi grandios ce se adresează, cu generozitate, sufletului şi inimii.Scriitura de maturitate a autorilor întruchipează vizionar beneficiile cuvintelor ancorate în nostalgica temă a iubirii, ce se armonizează prin schimburi interconectate în profunzimea fibrei iubirii.Minunatul dar pe care ni-l oferă autorii Mihaela CD şi Trandafir Sîmpetru, volumul ,,Dialog peste ocean’’ are trăsături menite să accentueze procesul vindecător cu rol protector al sufletului dar şi să permanentizeze prin viziunea atemporală.Cititorii au astfel şansa să descopere două ţesături literare de valoare, care prin rezonanţa şi impactul emoţiei create, colorează în reflexii strălucitoare apele oceanului literar ce le uneşte într-un dialog peste ocean unic, autentic, original!

Johnny Ciatlos Deak – Editor

La cap de pod: Aura Nicoleta

LA CAP DE POD

Doar o filă de poveste

aș dori ca să vă spun.

Câte trece omu-n viață,

câte viscole și ploi

câtă arșiță și ceață

și-o mulțime de nevoi.

Câte sentimente abstracte

se învârt în mintea lui,

dacă-ar fi să i le știi,

ți-ai mai pune pofta-n cui.

Câte gânduri îl încearcă

nu le poate număra

și așa-și trăiește viața

lânga-o ceașcă cu cafea.

Urcă scări, coboară trepte,

mai dă și de bolovani

de se împiedică și cade

se ridică și-o pornește.

Drumu-i lung, viața e scurtă

nu ai timp ca să te-aduni,

totul e în mare grabă

stai așează-te să-ți spun.

Câte nopți ai nedormite,

câte zile fericite,

ai făcut și tu socoata

zilelor neîmplinite.

Când ajungi la cap de pod

istovit și-mbătrânit,

vezi că ai făcut de toate

dar ești mult prea obosit

să te-nfrupți din avuția

câtă toată ai clădit.

Și te-așezi pe pod tăcut

și aștepți să vină noaptea.

să visezi la nebunii,

cum ți-ai început și cartea.

Zile cu liniste :Lavinia Bud

O mare de lumini licărea dedesubt. Țărmul se vedea frumos conturat încât recunoscu faleza de pe Finikoudes. Nave de transport sau de croazieră își răsfrângeau lumina deasupra undelor în timp ce aeronava își micșora altitudinea după ocolul larg deasupra mării pentru a se putea încadra pe pistă în zona de aterizare. Portul naval, cel pescăresc, aeroportul, atâtea drumuri deschide această insulă pentru plecări și sosiri încât ai impresia că libertatea e cu totul o stare de spirit și nu mai ține de nimic altceva. Dar nu e așa, pentru toate viața își cere tributul.

Primul scrâșnet al roților a fost răsplătit cu un ropot de aplauze. Cele două ore de zbor a cuprins pasagerii într-o toropeală a gândurilor și acum bucuria se întipări pe obrazul tuturor. În vacanță sau la muncă, oamenii soseau pe acest tărâm în speranța unei regăsiri sau pentru a putea face față problemelor vieții. Ultimul an, din cauza pandemiei, a lăsat mulți emigranți fără locuri de muncă. Așteptare, șomaj, deznădejde, puțină speranță de revenire.Relaxarea situației din ultimele luni a adus un august promițător. Fiind o țară cu un stâlp economic bazat pe turism, au început turiștii străini să-și facă simțită prezența în număr destul de mare, ruși, englezi, scandinavi, chiar și români. Aici nu ai cum să-ți ratezi vacanța dacă ești doritor de mare și soare. Nu plouă deloc vara. Lacul Sărat care în lunile de primăvară e populat cu colonii de păsări flamingo e acum un deșert alb. Doar marea cu liniștea și zbuciumul ei cheamă la răcoare, iar briza învăluie chipurile cu un zâmbet fericit.

Nu era prima călătorie în Cipru. Insulă a legendelor, insula Afroditei, zeița născută din spuma mării, a deschis o punte sufletească. Citise câte ceva despre zborul cu avionul demult, din curiozitate. Își imagina stările pe care le putea simți un simplu pasager la prima călătorie. Poate creea o stare de teamă, dar în același timp știi că acolo la manșă este cineva bine pregătit pentru a înălța și a aduce în siguranță la sol aeronava. Și acest lucru îți dă încredere.

Se va descurca, așa își spuse la prima călătorie, neumblată fiind prea mult nici pe căi terestre. Își propuse să fie atentă la indicații în aeroport pentru a parcurge toate etapele îmbarcării, păstrându-și calmul așa cum vedea la ceilalți, probabil obișnuiți mai mult cu astfel de călătorii.Aeronava se porni ușor survolând pista spre locul de decolare. Anticipa parcă ceea ce se petrecea. Motoarele începeau să tureze la maxim, aeronava vibra, apoi zvâcnetul, eliberarea lină spre înalt. În câteva secunde pământul a rămas în urmă.

Te simți liber în imensitatea aeriană. Lași în urmă drumuri, locuri, te ridici deasupra norilor și crezi pentru o clipă că s-au deschis aripi din propriul tău umăr. E un moment în care te simți eliberat de pământ și de ape, de doruri… Dar avem o destinație și un loc ce ne așteaptă să ne întoarcem, rotindu-ne prin anotimpurile acestei vieți pentru a ne cunoaște și a ne regăsi pe noi înșine.

Da, oamenii merită să aibă vacanțe frumoase. Copiii merită să aibă părinții alături zi de zi, în vacanțe la munte sau la mare. Oamenii merită să respire pacea și iubirea veșnic, veșnic…

Nu suntem păsări

să fâlfâim din aripi spre înalturi…

Toate dorurile

se prind de sufletul nostru

și rămânem legați

de pământ și de ape,

iar fruntea noastră,

doar ea crede că a cuprins

măreția stelelor.

Tu, ia-mă de mână!

Lângă tine voi crede

că sunt pasăre

și dorul meu va deveni

zbor și iubire…

Lavinia Bud

Ionuț ȚENE: Este posibil ceva nou în poezie?

Mă întreb retoric, uneori, pe marginea unui vers proaspăt citit care inspiră: Poate să mai aducă ceva nou poezia? Mai poate fi posibil un ”alter ego” în lirică? Chiar au spus totul poeții seduși de muze? Poezia este o stare de spirit plenară sau un produs livresc în care ne regăsim sau ne oglindim sufletul frământat. După mii de ani de creație poetică se mai poate vorbi despre ”noutate„ în poezie. Este poezia un proiect literar evolutiv sensibil, care se ține după dezvoltarea societății umane în istorie sau este pur și simplu un act gratuit de necesitate lirică a sufletului uman? Fiecare generație literară are starea de grație cu poezia și metaforele sale. De fiecare dată, când pare că nu mai este ceva de spus, apare poezia ca un nou izvor limpede ce devine un fluviu năvalnic pentru timpul său. Fiecare epocă este surprinsă de propriul ”zeitgeist”, acel spirit care este în tot și în toate. Nici poezia nu face rabat de la ”spiritul timpului”, care se introduce insidios sau feeric și-și alege, cu febrilitate, poetul reprezentativ. Poetul este ”suflet în sufletul neamului” (G. Coșbuc), de fapt semnifică o conștiință vie a comunității. Grecii antinci spuneau că poezia este o ”convorbire cu zeii”, iar poeții un fel de egali ai locuitorilor Olimpului. Azi poetul discută liber cu lumea și cu Dumnezeu la cafenea, în piață sau pe vârful muntelui. Poetul și poezia în istorie au fost percepute ca „altceva”, ceva diferit, o altfel de ”expressis verbis” decât celelate forme ale societății, artei și culturii. Bardul antic înnoda legătura dintre zei și muritori, era un mesager al transcedentului, care provoca gelozia regilor. Trubadurii, truverii și minnesängerii erau transmițătorii iubirii erotice și universale în același timp. Putem spune cu mâna pe inima poetului că sufletul unei comunități este poezia care o exprimă prin alesul său, ”mirele” care primește cununa de lauri. Spre deosebire de Aristotel, care vedea poezia ca o excrescență chimică materialistă a umorilor, critica literară modernă percepe poezia ca o expresie a frumosului și simțirii. Goethe care a scris ”Poezie și Adevăr” considera ”cuvintele poetului plutind neîncetat în jurul porţilor raiului şi ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea”. Poetul este o poartă spre transcendent și un curtezan neobosit al nemuririi. Oricum el este ”altceva” decât ceilalți – primus inter pares – și vrea să se zeifice. ”Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă” ne spunea Titu Maiorescu. Starea de grație și frumos este căutarea febrilă a poetului, care prin opera sa produce emoție și inefabil. Poezia are durabilitate de la începuturile înnegurate ale timpului până spre un viitor incert. Pentru Théophile Gautier arta este mai durabilă decât politica, de fapt decât orice activitate umană sui-generis. Poeții s-au văzut pe sine și au fost percepuți ca și constructori de durabilității, deși opera lor este fragilă și doar estetică, dar foarte contagioasă în spiritul general. E un paradox al poeziei: să fie firavă și, totuși, ce mai puternică la proba durabilității în timp. Poezia atinge un punct unic: unește trecutul cu viitorul, ziua cu noaptea, pământul cu cerul și sufletul cu trupul. Poezia este o o cucerire, singura posibilă a ”punctului suprem” spunea André Breton. ”Un anume punct al spiritului de unde viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul…încetează să mai fie percepute contradictoriu”. Este acea căutare febrilă a abisului-culme. Poezia are o gramatică proprie, intimă, dar nu intimistă. Poezia nu este o palinodie, ci ultima și unica expresie a frumosului transfigurat de sufletul umanității recuperate. Poezia are o sintaxă originală, care reîntoarce mesajul într-o altă perspectivă a percepției realului, prin simțuri și emoție. Poezia este expresia iubirii sufletului pentru frumos care transmite prin emoție adevăruri în care se regăsesc oamenii.

Limbajul poetic diferă de toate celelate limbaje pentru că nu este unul doar semantic, ci încearcă să vorbească inimii și nu rațiunii. E o limbă a inimii pe care nu oricine reușește să o descifreze, ci doar acela care are ochii iubirii frumosului. Deși de cele mai multe ori autorii de poezie se revoltă față de zei, lirismul este o componentă a transcendentului. Poezia se raportează la ceea ce este dincolo, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu aproapele sau preajma. Nu pot fi de acord cu definiția poeziei din ”Principii de estetică” (Editura Fundaţiilor, 1939) a lui G. Călinescu: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării, fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Poezia nu este o comunicare a iraționalului, ci a esențelor, a corespondențelor teandrice. Din acest punct de vedere putem afirma că poezia este intraductibilă în timp. Aceasta nu poate fi evolutivă pentru că reprezintă comunicarea cu „dincolo”, devenind o modalitate a transcendentului care luminează și oferă sens imanentului. Poezia nu are legătură cu verbele timpului, ci doar cu eternitatea. În acest sens, Homer poate fi contemporan cu Rimboud în timpul liric, doar instrumentele de expresie diferă. În poezie este o căutare tensionată a punctului comun, a restaurării unui unic estetic. Sigur, instrumentele de aspect pot diferi, dar mesajul excepțional are legătură cu emoția și sensibilitatea trăirii. Este un instrument de redare a revelației lirice mai bun ca altul? Posibil, dar aceasta nu are legătură cu modul de transmitere a obiectului, ci cu felul de percepție a subiectului, de intensitatea emoției primite. Simbolismul a crezut că a descoperit simbolul poetic, în realitatea duratei lungi poezia a fost perenă și simbolică de la ”Cântarea Cântărilor” la ”Florile Răului”. Până la urmă, romantismul nu este o expresie de timp post-baroc, ci o formă sufletească de dincolo de timpuri. Odiseu este la fel de romantic și mirat la provocările oamenilor și pământului ca ”Demonul” lui Lermontov sau ”Luceafărul” lui Eminescu. Doar instrumentarul de redare a emoțiilor și sensibilităților diferă într-un aspect fluid. Avangardiștii au crezut că pot schimba lumea în revolta lor împotriva societății și, mai ales, împotriva Civitas Dei. Poeții avangardei sunt niște rebeli furibunzi, care nu mai au nevoie de divinitate sau, mai degrabă, se cred egali cu zeii. Fracturând limbajul poetic și semantic cred că pot distruge vechiul sau tradiția și se pot culege, astfel, fructele mâniei care vor înnoi lumea, punând omul la mijloc într-o umanitate egalitaristă și distopică în care ”Dumnezeu a fost ucis”. Și în această paradigmă avangarda nu face decât să reitereze cu un nou instrument restaurarea omului prin revoltă împotriva zeilor Olimpului, prin ”Prometeu înlănțuit” al grecului Eschil, născut cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos. Până la urmă nu vorbește poetul cu zeii de la egal la egal? Eludarea transcendentului nu face decât să întărească individualitatea și singularitatea eului creator. În poezie mai merge sintagma: nimic nou sub soare? Bineînțeles că nu, doar intensitatea și înnoirea simbolurilor într-o semantică instrumentată diferă în tensiunea emoției lirice. Dacă noul nu îl aduce timpul, nu este evolutiv pentru că poezia transgresează fragmentele durabilității lungi prin transcendent, iar instrumentul este doar o restaurare ciclică în spirală în maniera istoriografică a lui Tucidide, atunci ce poate fi inedit în mesajul liric? O intensitatea stărilor sufletești, o preemțiune și o radiografiere a emoției face diferența dintre poezii, între vers și frază. Noutatea este această încercare de recucerire a unei femei frumoase, care pare mereu proaspătă și aducătoare de emoții și fluturi în stomac. Poezia nu se măsoară în timp și stil, ci în culoarea intensivă a emoțiilor. Diferența în poezie o face valoarea operei literare. În istoria liricii, nu este evoluție, ci intensitate artistică. Homer este la fel de ”modern” și frecventabil ca Shakespeare, Baudelaire sau Pablo Neruda.

Mai contează limba în poezia modernă, în care totul s-a spus și totuși se regăsesc suficiente resurse ca poezia să redevină o renaștere a sufletului emoției? Limbajul este doar instrumentul care sculptează maniera de oferire a inimii receptorului. Limbajul nu este suficient intrinsec pentru a reda trăirea lirică. Versul împovărat de metafore are o încărcătură care face diferența între poezie și non-poezie, între poet și prozator. Limba în sine, oricât de fracturată, nu este poezie. În această chestiune au naufragiat poeții avangardiști ai sec. XX, considerând limbajul fracturat, doar pentru că rupe versul, o poezie în sine. Avangarda nu a fost peremptorie, limbajul poetic induce cu sine o încărcătură emotivă care face diferența între poezie și non-poezie. Poetul autentic este un creator în primul rând de emoții sufletești, care încarcă limbajul poetic și-l transformă în poezie. Fără încărcătură emotivă, versul este doar frază. De aceea emoția în poezie primează limbajului. Aici s-au înfundat avangardiștii și poeziile acestora nu au oferit durată operelor literare, care sunt o modă recurentă, nu niște capodopere. Avangarda literară prin mișcarea ”dada” de la cabarat Voltaire a dus în Elveția primului război mondial experimentul de limbaj până la capăt – in extremis -, pornind de la lovitura de cuțit în dicționarul Larousse spre excitația literară, ca a unui faun imberb, al lui Tristan Tzara. Spargerea limbajului și fragmentarea versului au fost dorințele pătimașe ale avangardiștilor. Ei au adus noul în gramatica limbajului poetic și în mesajul profund rupt de orice urmă de transcendent, dar au rămas repetenți la emoția lirică transmisă receptacolului. În poezie, nu gramatica limbajului sau mesajul profan în exces oferă conținut operei literare, ci intensitatea emoției transfigurate în sufletul cititorului. De viziunea poetică a emoției se apropie cel mai mult în literatura universală poetul american E.A. Poe în eseul „Principiul poetic”. Poe caută o definiţie esenţialistă a poeziei, întemeiată pe emoţie. Mesajul poeziei propuse de Poe este „creaţia ritmică a frumuseţii”. Celelalte valori surprinse în liric: binele, adevărul sunt sunt subordonate celei estetice. Pentru poetul american „principiul poetic” este „aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută” şi se manifestă printr-o „emoţie înălţătoare a sufletului”. Tendințele liricii sec. XX iniţiate de Rimbaud şi Mallarmé au fost subliminate în poezia ca fantezism și vizionarism opusă celebrării intelectului fantezie (P. Valéry, T.S. Eliot). În literatura română pe aceeași filieră a dialecticii hegeliene avem ”concidentia opossitorum”, Tudor Arghezi vs. Ion Barbu. Poezia este o utopie a absolutului și o motivare a limbajului, care-l separă de cel comun. Da, poetul reface unitatea lumii, redescoperă origini și rădăcini uitate, deși, paradoxal, el vrea să rupă total cu tradiția și transcendentul. ”Corespondențele” lui Baudelaire sunt poduri între simboluri creatoare de emoție și vibrează sufletele. Poeții scriu pre limba lor, care nu este comună, iar tehnica de limbaj este doar un instrument perfecționat și perfectibil pentru a crea o operă în limba lirică universală. Scopul poeziei nu este gratuit, așa cum spun poeții sau criticii literari, ci produce intensificarea emoției printr-un frumos transfigurat așa cum îl percepe, transfigurează și oferă autorul de versuri. Da, poezia este o artă pentru artă, nu una cu tendință. Ideologizarea ucide definitiv lirismul. Definind poezia si rolul emoției si al personalității în procesul de creație, T.S. Eliot publică în anul 1919, teza „Tradiția și talentul personal“. Poetul subliniază că poezia reprezintă o expresie a emoției, însă aceasta este impersonală, astfel încât problema expresiei artistice a emoției se întemeiază nu pe intensitatea emoției personale, ci pe expresia impersonală semnificativă a respectivei emoții. Teoria sa cu privire la impersonalitate subliniază că poezia implică procesul de „transmutație a emoției“. Eliot scria „Căci nu e vorba de emoție, nici de amintire, nici, dacă dăm cuvântului sensul lui normal, de seninatate. E fuziunea si ceva nou rezultând din fuziunea unui mare numar de experiențe care omului practic și activ nu i se par nicidecum experiențe. E o fuziune care nu se petrece în mod conștient sau deliberat. Aceste experiențe nu sunt reamintite, și în cele din urma ele se unesc într-o atmosferă care e senină numai prin aceea că e asociată pasiv cu elementul real. Bineînțeles, nu e totul. În scrierea poeziei intră și o mare doză de constiență si deliberare.“ Este paradoxul poeziei, care nu aduce neapărat mesaje și limbaje înnoitoare, care se pot repeta ciclic în spirala istoriei, ci doar intensificări graduale, până la extreme amețitoare, a emoției trăite transfigurat, din care se hrănește inima și sufletul universal. În acest punct comun se regășește o transcendență unică, din care se cuminecă poeții. Împărtășirea emoției se brodează în versuri ce transmit intensitatea frumosului liric. Poezia autentică pare să fie o liturghie în versuri, care emoționează, prin simboluri puternice, întreaga asistență.

Ionuț ȚENE

Voichița Tulcan MACOVEI: „CLIPE PE PUNTEA VIEȚII” de Titina Nica Țene

„Deschideți toate cărțile! În ele veți găsi fragmente din viața trăită și învățături despre A FI” (Voichița T Macovei)

Târziu am deschis și eu această carte, dar… niciodată nu este prea târziu!

O carte despre frumosul din sufletul omului, despre scânteia care ne menține luminoși și optimiști, ajutându-ne să trecem peste orice moment greu al vieții!

O carte de suflet pentru suflete. Un suflet care se caută pentru a se regăsi și care are puterea de a descrie în mod sincer lumea în care a trăit, în imagini vii precum adevărate tablouri.

Frumosul din noi a susținut întotdeauna echilibrul ființei noastre, i-a dat strălucire și ne-a ajutat să trecem peste „puntea vieții”. Vorbim despre acea frumusețe care există necondiționat în om, reprezentată de scânteia de viață pusă în fiecare de Creator.

Din păcate, însă, în trecerea zănatică a timpurilor, scânteia aceasta este tot mai greu vizibilă…

Din acest punct de vedere, cartea scriitoarei Titina Nica Țene constituie astăzi și va rămâne peste timpuri, scânteia unor suflete care au știut să trăiască viața aceasta ca pe un adevărat dar primit de la Dumnezeu.

Titina Nica Țene este o binecunoscută scriitoare, aparținând unei cunoscute familii de creatori de Literatura Română, alături de soțul Al Florin Țene, scriitor plurivalent, și fiul, Ionuț Țene, poet, publicist și jurnalist .

Familia Țene ocupă un loc special în cultura română, clădit și păstrat prin dragostea și respectul față de valorile fundamentale ale omenirii: respect și iubire față de familie, iubirea de copii și de părinți, respectul față de țară și popor. Cultura noastră, mulți scriitori cunoscuți ai Literaturii Române, este recunoscătoare familiei Țene, scriitorilor Titina Nica Țene și Al Florin Țene, pentru înființarea în anul 2006 a Ligii Naționale a Scriitorilor Români, important for al Literaturii și Culturii Române.

Volumul cuprinde 47 de povestiri care reconstituie semnificative pagini din viața scriitoarei Titina Nica Țene, pagini care te transportă, dincolo de rândurile scrise, în lumile frumoase evocate atât de sincer. Lumi ce sunt reconstituite, nu doar prin dragostea și respectul față de anii evocați, ci și printr-o inocență sufletească înălțătoare, la care se adaugă talentul onest, liber de încorsetări, transpus în scris fără nicio restricție sau grijă.

De aceea, cititorul are șansa de a se transpune și el direct în lumile evocate, de a simți și trăi alături de autorul devenit personaj și de cei apropiați lui.

Povestirile se pot grupa în câteva teme: familia de altă dată, reprezentată de părinții și frații autoarei; familia actuală, reprezentată de Titina Nica Țene, mamă și bunică, de noua sa familie alături de soț, fiu și nepoți; copilăria de altă dată (din primii ani ai comunismului); copilăria zilelor noastre (ai mileniului III); satul românesc tradițional.

FAMILIA DE ALTĂ DATĂ. COPILĂRIA ACELOR TIMPURI.

Volumul descrie și evocă familia autoarei, care poate fi văzută ca un simbol al familiei române din anii ce au urmat instaurării comunismului în țara noastră.

Narațiunea este subiectivă, naratoarea se implică total în retrăirea anilor din satul natal, (Ușurei – județul Vâlcea). O familie cu 7 copii, în care mama ducea greul. Dar copiii, nu știau să analizeze lucrurile. Ceea ce spuneau părinții, așa era. Relațiile dintre frați erau stabilite de părinți: cei mari îngrijeau de cei mici. Sunt fascinante „descoperirile” acestor copilași al căror univers era reprezentat doar de satul mic, de casele sărace. Iar transcenderea cu atâta fidelitate a doamnei Titina Nica Țene în trecutul îndepărtat al copilăriei este captivantă: o lume a copilăriei din satul românesc al anilor 1950: „Eram săraci, iar peste țară avea să vină cincizeci de ani de comunism. Pe mine nu mă interesa, eu, deși nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuși din coceni de porumb… Nu aveam timp să mă plictisesc.” (Nașterea, p. 11)

În familia tradițională, fiecare membru – părinți și copii, avea rolul său: la păscut animale, la îngrijit de cei mai mici, în timp ce părinții erau la muncă. „Seara, când se întorceau părinții de la munca câmpului, ne strigau să venim acasă de pe drum, unde ne jucam de uitam de noi. Să avem motiv pentru a sta mai mult pe șușă, le strigam că nu s-a întors ciurda de la pășune. -Veniți în casă. Sunteți măgărițe mari, mai mari decât măgarul ciurdarului… Eu, care nu văzusem niciodată o măgăriță, am întrebat-o pe Torica ce înseamnă asta. – Măgăriță înseamnă nevasta măgarului!. Bineînțeles că nu am înțeles nimic, că doar eu nu eram nevasta măgarului.” (Focul, p. 20)

Pagini savuroase, jocuri inocente de copil, nedumeririle vârstei, precum în Amintirile din Copilărie ale lui Ion Creangă.

FAMILIA ACTUALĂ. RELAȚIA BUNICI – COPII – NEPOȚI

Trecând peste „puntea vieții”, naratorul subiectiv Titina Nica Țene aduce în fața cititorului, ca într-un arc de timp, o altă familie, aceea a mileniului III. Este adevărat, deschiderile copiilor și nepoților sunt mult mai multe și pline de luminile cunoașterii timpurilor noi. Dar… în esență, familia Țene a rămas aceeași: bazată pe dragoste și respect. Acest lucru credem că trebuie să reprezinte un exemplu și un moment de reflecție pentru toate familiile mileniului III.

Părinții știu să își educe copiii (Catinca, Anastasia) într-un mod echilibrat, frumos și prin exemplul personal. Bunicii, la rândul lor, au dragostea și respectul atât față de copii, cât și față de nepoți. Interesant este că inocența lumii copilăriei a rămas aceeași, iar Titina Nica Țene știe să scoată la iveală minunățiile vârstei copilărești, cu aceeași savoare prin care a descris pățaniile propriei copilării. Pe deasupra, din dragoste, Titina (așa i se adresau nepoțelele) știe să înțeleagă și să accepte năzbâtiile copiilor. Dar și să se amuze de ele! Savoarea acestor lucruri, frumusețile de-o clipă ale copilăriei, se regăsesc cu prisosință în povestiri. Exemplificăm doar prin câteva situații, care transmit adierea unui timp și al unor momente din copilărie, cu totul speciale.

„Educatoarea i-a primit pe copii cu dragoste. Anastasia s-a întors cam îndoită către mama: -Rămân aici, sângălă? , – Da, și la patru vine mama și te ia. Când e patru? E mult? ” (Grădinița p. 76)

„- Nu mănânc. Nu mi-e foame. Mănâncă tu. – Păi tu când mănânci? – Mâine. – Anastasia, ia să văd ce ai în gât, cred că ai multă secreție că se simte.

Spre surprinderea mea, Anastasia cască gura mare și zice: – Vezi? Nu am niciun secret!” (Secretul p. 83)

Este minunat redată relația dintre bunici și nepoțele, Catinca și Anastasia! Dragostea, bunătatea bunicii se transmite atât de tandru celor mici… Pentru că bunicii știu să își împletească atât de calm propria viață cu cea a nepoților.

„- Vezi ce frumoasă e? Mi-a pumpălat-o mama ca să nu răcesc. Așa mergem afară. – Bine. Așa mergem dacă zici tu, dar afară e foarte cald. Geaca asta e pentru iarnă, când vine zăpada. – Ba nu. E pentru acum (…) Nu-mi place să aud copiii plângând și nici nu mai aveam putere să o contrazic. Anastasia era îmbrăcată ca pe gerul Bobotezei. Afară erau 35 de grade. (…) A stat puțin, s-a convins că e cald. Am dus haina groasă în casă și am plecat spre locul de joacă…” (Căldura, p. 84)

SATUL ROMÂNESC TRADIȚIONAL

Chiar dacă astăzi, în 2021 satul nostru tradițional a dispărut (motivele vor fi analizate în timp…), ar trebui să conștientizăm că avem, fiecare, în ființa noastră gena țăranului (mai aproape, mai departe sau foarte departe), aceea a românului iubitor de pământul țării sale, pentru care a luptat de-a lungul secolelor chiar și cu prețul vieții.

Din această perspectivă, credem că volumul în discuție „Clipe pe puntea vieții„ al doamnei Titina Nica Țene va rămâne în Istoria noastră Literară o oglindă despre organizarea satului ancestral românesc, despre relațiile dintre săteni, dar și despre familia tradițională. Întâlnim elemente de esență, pe care le găsim și în romanul Moromeții de Marin Preda. Și care, din cauză că au dispărut, devin pentru cititorii de astăzi, dar mai ales, de mâine, pagini document despre satul românesc de altădată.

Satul în care a trăit Titina Nica Țene – Ușurei, județul Vâlcea este pentru noi, cititorii de astăzi un miracol al naturii. Situat departe de oraș, bucurându-se de cerul „albastru ca vioreaua”, aici și atunci, oamenii nu își făceau probleme existențiale. Acceptau totul așa cum le-a dat Dumnezeu, fără să problematizeze și fără să se revolte. Casele erau „cu acoperișuri de șindrilă și carton gudronat ca să nu se aprindă”, iar oamenii se orientau după calendarul naturii. Atât cei maturi cât și copilașii. „Aveam zece ani. Când raza soarelui, ca o suliță, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziția salcâmului să știu cât e ceasul…”. (Curca, p. 10)

Cu adevărat numai în cărți devenite documente literare mai găsim acest sat românesc ancestral… În nuvelele și povestirile lui Sadoveanu, Rebreanu, sau Barbu Ștefănescu Delavrancea!

Casele erau fără curent electric, iar focul era o problemă, deoarece „chibrituri nu se găseau, iar brichete nici atât”. În sat era, însă, „un om uitat de vreme cu părul alb, îi spuneau Ilie a Ioanei. Învelea în cenușă cărbunii aprinși. Focul nu i se stingea niciodată”. Toți sătenii „împrumutau foc de la el”… (pag. 47)

Satul doamnei Titina Nica Țene nu a fost lipsit de momente tragice, peste care, însă, oamenii lui au trecut la fel de simplu ca peste toate celelalte clipe din viață. În povestirea „Focul” este descris incendiul izbucnit din senin în sat. „Zece zile și zece nopți a ars focul. Casele, trosnind, se făceau una după alta scrum. Grinzile acoperișurilor ardeau, se răsuceau precum dracii în cazanul cu smoală sau în focul iadului, pârâiau puternic și se prăbușeau.” (pag. 19) Dar, în timp ce copiii s-au apucat de jucat, părinții „s-au apucat de făcut iar case, să nu-i apuce iarna fără un acoperământ deasupra capului”.

Un loc special îl ocupă în povestiri, colectivizarea satului, reacțiile oamenilor rămași fără pământ și animale față de comunismul care acapara încet-încet această lume atât de curată… (Tata și colectivizarea agriculturii; Stafiile).

Sunt descrise cu sufletul omului matur trecut peste puntea vieții, relațiile dintre săteni. Acestea sunt calme, așezate, respectând însă tradițiile sătești transmise peste generații. (Am luat cu împrumut …foc). Oamenii se respectau și se ajutau între ei, ori de câte ori era nevoie. (Cântecul sapelor)

Un loc aparte îl au în volumul scriitoarei Titina Nica Țene sărbătorile creștin-ortodoxe, axa întregii comunități. „Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni , îl tăiau, îl pârleau cu paie…. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe ulițele satului se auzeau colindători”. (Crăciunul, p. 31)

„Îmi plăcea că la Paști ciocneam ouă roșii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochițe noi. Le așezam pe un surcel legat cu ață pe dos , ca să nu se murdărească și le atârnam în cui pe perete. Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paști. Așa că, mă jucam ce mă jucam pe drum și mereu mă duceam în casă să mă uit la rochița plină cu floricele de toate culorile. (L-am cunoscut pe Dumnezeu, p. 17)

Expresivitatea picturală a povestirilor, care sporește valoarea lor literară, este dată și de finalurile ce cad peste conținutul acestora ca niște adevărate cortine, înlănțuind clipele vieții autoarei peste puntea vieții. Acestea au, de cele mai multe ori, o substanță concluziv – reflexivă asupra evenimentelor evocate. „Oare acum se mai bat sapele? Acest cântec aproape a dispărut. Și câte o să mai dispară!”

Cartea poate fi considerată, nu doar ca o punte între generații, dar și ca o veritabilă peliculă de film pe care îl putem urmări cu ochii minții și din care putem învăța adevărate lecții despre viață!

Trebuie subliniată și prefața care reliefează excelent activitatea doamnei Titina Nica Țene (poet și prozator), realizată de cunoscuta scriitoare a Literaturii Române, membră în Liga Scriitorilor Români, profesoara Voichița Pălăcean Vereș. Cartea, lucrată exemplar, este tipărită la editura Napoca Nova – Cluj Napoca, coordonată de doamna Voichița Pălăcean Vereș!

Mulțumim scriitoarei Titina Nica Țene pentru mirajul unei realități atât de frumoase, pe care ne-ați descris-o, pentru cele două lumi, fiecare cu frumusețile ei, legate atât de puternic prin puntea propriei dumneavoastră vieți!

Voichița Tulcan Macovei

Hotel pe insula iubirii: Mihaela CD

As vrea pe insula iubirii

Sa evadam in doi iubite

Sa dansam valsul nemuririi

Sa-l asortam cu clipe fericite

Si-un pescarus indragostit

Sa stea de straja la hotel

Pazind amorul cu dor impletit

Iubire ferecata intr-un castel

Cu raze de alb si bleumarin

Pierduti in fire de nuante

Spre cer usor in ritm marin

Iubirea noastra sa se-nalte

Si marea cu-al sau val turcoaz

Atinga-ne cu matasea fericirii

Sa ardem intr-un viu extaz

Intr-un hotel pe insula iubirii

Adina POPESCU: Din tolba vieții

13, Vineri, Sfânta ViNERI își ADUNĂ din PĂDURI SEMNELE,,,

13,trei pași înapoi, pisica neagră îmi cerșește apă, ciutura de lemn strigă în ajutor stele, ciutura și în piatră seacă , seacă, nu sapă,,,

13, zi!

o pasăre imită în cuibul ei de sub streașina stelelor

nimeni nu-i alină zborul,

din întreg universul, de pe Calea Lactee,

îngerul mângâie o stea însuflețită să coboare pe lujer fraged de iederă,

fii, îi sortește!

singură cioplește-ți din viață,

scară de-ntoarce, ,,,

e ziua însemnată, vineri de 13,

însemnată în răzor de stele, petale împletite,

13 aurite,13 scoici,cu perle s-au despletit

în 13 iubiri împodobită zână de iarbă ,,,

13 leagăne vântul răzvrătește, toate legate

cu noduri de muguri,,,au roade!

o, tu știi, ziuă în zi cum trece Dumnezeu pe ape cu 13 corăbii , legând în funii de corali

zilele timpului?

toate limpezite în valuri,rând pe rând izbăvite, apă trece,timp nu oprește!

îngenunchează-mă,tu,zi de 13!

ce nu vrea inima să înțeleagă adevărata oboseală a tristeții!

13 iele,13 zâne albe au chemat trei magi

cu pumni de stele să închidă în clepsidre de argint sufletul timpului,

rostogolită clepsidră-n oceane ,

cine o veni cu ultima zi, măr de aur să fie în grădina răsăritul, amestecate mere cu cioburi senine, pe pragul altarului, ofrande!

cine-i săracul de i se cuvine aurul?

care-i ziua în care soarele răsare de 13 ori

vestind comorile?

În noaptea dintre 12-13 cad Perseidele!

Cine în fântâni apă izvorâtă le adună ?

Sub pasi vamuiti

,, numai mie sub pași vămuiți în răsăritul stingher,mi se topesc cărările de dor,,,

tu mă auzi,iubit cu chip de flori?

duh de înger cine îți cântă la izvoare

despre fluturi smulși comorilor din sori, greierilor catifele, stele, leagăn de luceferi,

firul lunii păpădie îl cobori?

aură pe fruntea-ți tristă, în privirea de argint,

cine te cuprinde în veșmântul de iubit?

îngenunchează-l,Doamne!

iubitul promis cu sufletul de jar neatins !

fir cu fir din aura-mi veșmânt de mire i-am țesut!

neatins în strigătul Păsării-Spin, m-a auzit,

în deșertul de păsări vămuind cer de cenuși, sclav de rouă la porțile de flacără,

în rană de mac l-am învelit,

din înserările mele, în sărut

i-am sfințit rouă de iubit,,,

până nu m-o iubi,zâmbet de floare nu mi-o fi!

lasă-mi-l ,Doamne!

îngenuncheat pe nisip mișcător, mistuitor,

în izvoare negrăit, pe coroană de lună tăioasă,

în piatră alunecoasă,

să mi-l mai limpezesc o dată,

cu floarea răsurii,petală cuminecăturii,

din stei de munte, delung,

inel să-i dăruiesc cu piatra rubinului,

sărutul spinului,

rană de mi-ar fi în strigăt de miel,

mugure să-mi fie de floare târzie,

ispitit să fie numai înserărilor mele,

cele urgisite fără el ,,,

o,privirea-i stingheră

să o-nvelesc cu petală de cer,

iubitul meu, patimă și ger!

îngemănat trup vâltorilor mele ,,,

înzorită să-ți fie cămașă de mire,

cu șapte șoapte înălbită în ziua sorocită,,,

vino-mi pe firul de viață îngenuncheat pe floarea spinului, să te ung cu floarea teiului, mirul,

zvon de lumină să-ți fie umbra Lui Dumnezeu, să te țină în inimă,extaz și agonie,

Mire, numai mie,,,.

Pasărea Phoenix te-a adus în pragul inimii,

cu sufletul mielului,

în cer de miresme, Pasărea Phoenix,

pasărea vieții, Mireasmă sortește-mă!

tu, prag de suflet dimineții!

Doamne,smulge-mă din cruntă soartă

de nu-i sorocită iubirii,,,

unde a fost cărare verde,nimeni nu mi-o vede!

pe sub strai de frunză-n floarea ploii,

de-mi descoasă numai iarnă,

cărui înger să-i dau vamă,

timpul stins, undele nisipului, zilele pietrișului,,,

numai una vadră-n soare,

de mi-ar fi a sărbătoare,

te-oi striga, iubit numit,

seceriș în fulger,vatra focului,

seceră-mi din cale soarta cucului,,,

fără tine -n cuib în neguri, sufletul,

tu,privirea-Inaltului!

la porțile de rouă,Doamne,cum sunt,

fir de iarbă-n două,,,

Al. Florin ȚENE: Florile Sarmisegetusei – Dramă istorică în versuri

Prima piesă din seria EPOPEEA ROMÂNĂ

Florile Sarmisegetusei –

Dramă istorică în versuri,

în trei acte.

Motto: ”Unităţi iubitoare, soldaţi,

Anonime ecouri de lacrimi.”

Quasimodo

EPOPEEA ROMÂNĂ

Cuprinde următoarele piese de teatru în versuri:

-Florile Sarmisegetusei.

–Io, Mircea Mare Voievod şi Domn.

-Cozia ( Legenda Mănăstirii Cozia).

-Tudor.

–Un om pentru revoluţie.

-Unirea suntem noi…

–Vă sumez, domnule Doctor!

–O stafie tulbură speranţa.

–Ce rămâne după ce pleacă circul?

FLORILE SARMISEGETUSEI

Dramă istorică în versuri

Personajele:

DECEBAL-regele dacilor,

TRAIAN-împăratul romanilor,

VEZINAS-marele preot al dacilor,

LICINIUS-general şi spion roman,

LONGINUS-general şi sol roman,

TEHOMIRDURASBALDOBAL–

căpetenii dace,

HASDRUBALSABINUSPROPELIUSLILIANUS–

meşteri şi spioni,

CASSIUSCELUSO

CĂPETENIE ROMANĂ,

VRACIUL,

TEMNICIERUL,

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI,

OLACUL,

UN OŞTEAN,

STRĂJERUL,

ÎNTÂIUL FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,

AL 11–lea FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,

AL 111–lea FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,

ÎNTÂIUL OŞTEAN,

AL 11–lea oştean,

DOCHIA– fiica regelui Decebal şi Marea Preoteasă a Sarmisegetusei,

ZADA-fecioară şi Preoteasă,

III–IX FECIOARE ŞI PREOTESE,

ÎNTÂIA FEMEIE,

A UNUSPREZECEA FEMEIE,

IONUŢ-copilul lui DOCHIA plămădit cu LICINUS,

OŞTENI; POPOR.

ACTUL 1.

( Lângă fântâna sacră a Getuzei . În fundalul scenei spre dreapta se văd casele

Sarmisegetusei. În mijlocul cetăţii se ridică o movilă pe care e aşezat templul sacru al

zeului Zalmoxis. Spre stânga, în fundalul scenei, e fântâna, iar în depărtare se conturează

coamele munţilor Daciei. Proeminent, muntele Orole se desluşeşte acoperit veşnic cu

zăpadă. Un grup de meşteri romani daţi tribute şi zălog de Roma înfrântă aşteaptă lângă

fântână. De fapt erau căpetenii romane cu însărcinare de spioni, trimişi de împăratul

Traian, sub conducerea prietenului său, generalul Licinius. Toţi râd şi glumesc pe seama

fetelor ursuze ale dacilor.).

TABLOUL I

Scena 1.

LICINUS

(Aşezat pe o piatră cu bărbia în palma mâinii. Stă pe gânduri.).

Unde eşti, slăvită şi mândră cetate

La care mă închinam cu pietate?

Unde eşti cetate a lui Romul cu delirul şi uitarea?

Cu vinul oaspeţilor, cu parfumul ce inunda zarea?

Ooo! Nu e nimic în această sălbatică ţară.

Şi apa aici e, parcă, amară.

Ovidiu a spus-o! Romă iubită, adevărul să-l crezi!

Vino aici în sălbăticie. Şi-ai să vezi.

( După o pauză.).

Prea iubite împărate, misiunea mi-am îndeplinit.

Am multe ştiri. Gânduri multe de destăinuit.

( Bagă cu grije un vraf de papirusuri în sân.).

Pe toate, aici, le păstrez lângă inima mea,

Să-şi fie calea uşoară, călăuzită de-o stea,

Spre Sarmisegetusa. Atâtea străji la porţi…

Liberaţi pe Licinus! Zei! Ooo…prea mulţi morţi…

Destinul Daciei a căzut la sorţi.

(Rămânând puţină vreme pe gânduri.)

Şi Iason, graţie fiicei regelui din Calchis cu chip de graur

A izbutit să răpească pielea berbecului cu lână de aur.

Ţi-o arată povestea!… Licinius! Bună povaţă,

Femeia ucide şi tot ea dă viaţă!

Pasiunile zeiţelor sunt şi ale matroanelor romane,

Slăbiciunile acestora la fel cu ale fiicelor Daciei profane…

Omul e acelaşi pretutindeni, şi lup şi miel,

Femeia e tot …femeie, şi peste tot la fel…

SABINUS

(Către ceilalţi. ).

Cu apă din fântâna Getuzei adapă pe zeul lor,

Să-i treacă setae, să-I treacă de dor.

Setea e mare şi mai ales când e vară…

În curând vor trebui să sosească.Aseară…

( Ceilalţi râd.).

PROPELIUS

( Către ceilalţi.).

…Şi multe sunt slute

şi urâte!

LILIANUS

E greu să cucereşti inima acestor femei

Am încercat şi eu chiar şi ucenicii mei.

CASSIUS

E de-nţeles. Au ură faţă de străini, de romani.

Le-am tulburat liniştea de-atâţia ani.

SABINUS

În ciuda hazului vostru, totuşi, mă gândesc

Că va veni vremea să izbândesc…

CASSIUS

Să cucereşti capul Zadei!? E…hei…!

Dar nu uita jurământul dat Romei!

SABINUS

Da! De bună seamă cuvintele-ţi sunt drepte.

Însă, mai înainte trebuie să cucereşti oamnei şi…mai ales fete.

Calea care duce la ţinta noastră frumoasă

O cred pe cea a inimii, e cea mai lesnicioasă.

LILIANUS

Negreşit.

SABINUS

Ascultaţi! Nu vorbesc de-un mit.

Aseară, ca de obicei, după cină

Ieşisem pe linia casei la aer şi lumină

Admirând un straşnic apus de soare,

Strălucitor ca cerul de împrimăvărare.

PROPELIUS

Parcă nu are atâta farmec soarele aici. Pe cuvânt!

La Roma lumină catifelată coboară pe pământ.

SABINUS

Apusul, de care vorbeam, era atât de frumos

Încât şi sufletul îmi era luminos.

PROPELIUS

Mai ştii!? Poate te îmbia nostalgia

Să te gândeşti la …Claugia.

Ha…ha…! Zada şi Claugia.

De ce, nu deodată, la amândouă să gândesc!?

Oh! Venus protectoare la tine mă împărtăşesc,

Tu, înţeleapto, zeiţă frumoasă,

De ce nu faci să fim deodată şi aici şi-acasă?

SABINUS

A…! Ca o nălucă s-a strecurat alături cu înserarea…

M-a îmbrăţişat sălbatică precum stânca marea.

CASIUS

Mă rog, cine!?

LILIANUS

Poate o sălbăticiune? Ia seamă!

Ha…ha….! Nu ţi-a fost teamă?

Sau eşti sub protecţia unui zeu?

Am înţeles. Îţi văd timiditatea, dragul meu.

PROPELIUS

Te-a sărutat, ai sărutat-o…spune?

CASSIUS

Te rog! Spune-o pe nume!

SABINUS

Ei! Zada! Ş-a dispărut prin canatul porţii

Învăluită în zăbranicul nopţii.(Toţi râd.).

Şi hazul are rost, prea mult te face să rămâi

În urma gândului… O să vedeţi, am să fiu cel dintâi…

PROPELIUS

Victoriosul!

CASSIUS

Nimfe! Venere divine! Veniţi să vedeţi “Frumosul. “! (Toţi râd în

hohote.).

SABINUS

( Către Licinius.).

Aaa…Poate cumva generalul să-mi ia înainte!?

Dar, când îl văd pe gânduri stând, fără cuvinte,

Fără un grai tăioas, fără o vorbă blândă,

Îmi pare că el singur s-ar îndoi de izbândă.

LICINIUS

( Se ridică.).

Mă înveselesc glumele voastre, de aici,

E bun mijlocul…amici.

Se cade să fim, însă, cu multă sârguinţă

Şi mai ales cu destulă săbuinţă.

Poate lucrul la Drubetic s-a terminat

Constructorul Asiatic e neînfricat.

Opera cea mare a lumii de-a arunca peste Istrul pod,

Apa sacră a dacilor de pe acest glod . ( Arată cu mâna pământul şi munţii

din zare. ).

Sălbaticul Danubiu va fi în clipa de faţă traversat. Opera desăvârşită.

Armata imperatorului Traian e pornită

Şi în curând trecând peste multe greutăţi

Va fi aici la poarta acestei cetăţi.

Are nevoie de sprijinul nostru, ştiţi bine.

Voi să ascultaţi de ordinele date de mine.

Cunoaşteţi însărcinarea dată?

Trecând peste pod…marea apă

Îi este necesar să ştie acum

Spre Sarmisegetusa cel mai lesnicios drum.

Aici, e ţinta pentru atâta goană,

Pentru aurul Daciei este strădania romană.

Fumul de pe altarele Cetăţii Lumii nu va înceta,

Pe noi, Penaţii, la vetre nu ne va lăsa

Până când ţara neamurilor dace nu va fi supusă

Şi toată bogăţia ei, în alai, la Roma dusă.

De data aceasta e cu noi Marte, al nostru zeu.

Imperatorul pentru a doua oară e pe drum, şi e greu.

Am jurat cu toţii, dragi voinici,

Să-l ajutăm, de aceea suntem aici.

Prin orice mijloace vom obţine ştiinţă

Despre şiretlicurile în luptă ale acestei barbare fiinţă.

Altfel se poate repeta istoria unui nenorocit,

Oppius Sabinus, în 102, de moarte lovit

Şi a lui Cornelius Fuscus mort în aceste ţinuturi

Barbare, sălbatice şi bătute de vânturi

Când zăpezile înghit razele de soare.

Sângele roman cere răzbunare!

Să se ştie că la Roma Traian străjuieşte.

Pe cine vrea pe acela îl cucereşte.

…De altfel, dacii, au simţito pe pielea lor

În prima străpungere a hotarelor.

Apoi, bogăţiile acestei ţări ce se află în sânul ei

Le-ar sta mai bine podoabe Romei.

Bogatul pământ al Daciei nu cunoaşte mana,

Roma îşi aşteaptă de la noi…hrana!

CELUS

Sssst! Pe potecă se zăreşte cineva!

CEI DE FAŢĂ

A,aaa…

LICINIUS

Sunt chiar fetele.Vin la apă cu ulcioare,

Va fi bună seamă la templu sărbătoare.

SABINUS

Să ne retragem stăpâne,

Altfel, ne ies vorbe nu prea bune.

LICINUS

Fântâna e deopotrivă pentru nimfe, naiade, eroi,

Fauni, silvani, ca şi pentru noi.

PROPELLIUS

De bună seamă, însă, picurii de apă şi setea

La vorbe îmbie…astfel am putea…

LICINIUS

O vorbă atrage pe alta, asta ne este firea,

Trece din gură în gură, aducând destăinuirea

LILIANUS

Sunt singure! Aşa îmi spun simţurile mele.

LICINIUS

(Privind în depărtare cu atenţie.).

Se pare că e şi Dochia, fiica regelui, cu ele.

LILIANUS

Sunt fecioarele templului sacru urcând pe cărare,

Duc apă sacrosantă în urnicioare

Pe care Istru o trimite din depărtare…

LICINIUS

Clipa e prielnică, prieteni, fără teamă

Să fim cu măsură şi băgare de seamă.

În timpul slujbei închinată lui Zalmoxe se poate

Să fie de un ochi şiret vegheate.

PROPELLIUS

Aaa…! Iată-le! Poartă găteli de sărbătoare.

LILIANUS

Ca vestalele romane. Strălucitoare.

PROPELLIUS

În straiele acestea arată frumoase, ca albele petale…

LILIANUS

Ba, au ceva din graţiile sacrelor vestale…

SABINUS

În acest mod participă la sacrifii când pe suliţi

Războinicii duc zeului carnea încă vie a celor iubiţi?

PROPELLIUS

Nu! Sacrificiul acesta se face lângă tempu, dar…

Marele Preot, alături de fecioare, în altar

Imploră bunăvoinţa zeului, purtător

De grija dacului luptător.

Scena 2.

(În spate, spre stânga, se arată fecioarele dace.).

DOCHIA

Sunt sortită lui Tehomir, sprijinul ostăşesc

Al tatălui meu, căruia îi va ceda locu-i regesc,

Iar eu regina lui voi fi

Într-o apropiată şi sacră zi.

Mă cred, astfel, toţi, prea fericită.

O, nu, Zada! Eu nu sunt iubită.

Am un vis ce-mi încolţeşte-n fire,

Şi gândul mă desparte de tine, Tehomire!

ZADA

Şi nunta e hotărâtă pentru mâine…!

E pregătit vinul.S-a copt multă pâine…

DOCHIA

De gânduri prea multe nu-mi pot ţine trupul treaz

O ştiu, Tehomir e socotit viteaz.

A lui voi fi, aşa a sortit înaltul zeu,

Nu însă şi de gândul meu.

Ooo! Ce fiară năpraznică omul ar devenii

Dacă ar reuşi gândul a-l robii.

(După o pauză.).

E un vis, o nebunie a spune că iubeşti

Pe altcineva , de pe alte locuri vrăşmăşeşti.

Nici nu aşi îndrăzni s-o spun. E totul în van.

El…un sclav. Un…roman!

Iar eu fiica regelui dacilor liberi, floare…

Ooo! Depărtarea e prea mare…

Ura tatălui meu creşte, cu trecerea fiecărui an,

Împotriva a tot ce este roman.

Şi…totuşi, inima mea …iubeşte

Ceea ce tata dispreţuieşte!?

Oricare ar fi, dar…

Ooo…Tată, iubite tată, mi-e sufletul amar!

El urăşte pe imperator

Armata lui ce înaintează cu spor.

Pe generalii prizionieri ce întreţin vrajba, dar mă doare

Când este urât un biet sclav pentru care…

(După o pauză.).

Şi parcă îl aud, Zada, cum spune şi socoate

(Din depărtare se aude vocea lui Decebal. ).

“Orice este roman, e câine care muşcă pe la spate! “

Sărmanul sclav! El n-are nimic din oarba mândrie

A celor mari cu nesăţioasa lăcomie.

E prea frumos, nu are nimic din ce au stăpânii răi

Şi poate prea nevinovat de ura comandanţilor săi.

ZADA

Am auzit vrăjitorul cetind în orele târzii:

( În difuzoare se aude vocea vrăjitorului.).

“Femeia e născută numai pentru a iubii!”

DOCHIA

Mă cutremur cât de bine

Vorbele acestea au un înţeles în mine.

( Surprinsă şi impresionată la vederea lui Licinius. ).

…iată-l ,aici, împreună cu tovarăşi lui într-un peisaj plăcut.

Cum din depărtare nu i-am văzut!?

ZADA

Bărbaţii noştri când la război nu sunt,

Pregătesc un altul mai mare în gând,

Iar femeile lor tânjesc ca florile între spini,

Cum sunt sclavii printre străini.

( Femeile înaintează spre fântână.).

LICINIUS

(Către ai săi. ).

Înlături! Să facem loc fecioarelor!

Privindu–le ne va trece de dor.

DOCHIA

(Spre celelalte fete. ).

Am ajuns. În urechi …aud atâtea şoapte…

Repede trece timpul când vorbim de fapte,

(În şoaptă.).

Zada! Pe tine te iubesc,

Ţie întotdeauna mă destăinuiesc.

Păstrează secretul în taină, căci lumea…

(Se apropie de fântână.Apoi cu glas tare. ).

E clipa să începem rugăciunea.

( Apropie urniciorul de izvor. Se aude picurând apa.).

“Fântână sacră, ce porţi legănat la sân

Izvorul plăpând de la Istrul bătrân,

Pe care divinul Zalmoxe l-a pus de strajă

Ca sacrul pământ să-l ţină sub pază.

Mi-e sacră credinţa ca picurii tăi,

Regelui dă-i biruinţă, moarte duşmanilor săi!”

( Se retrage cu urniciorul plin şi-l aşează de o parte.

La fel fac şi celelalte fecioare.).

FECIOARA II

“Supunere şi robie Iagizilor potrivnici! “

FECIOARA III-a

“Să nimicească pe bastarnii sălbatici! “

FECIOARA IV

“Să alunge pe Tribalii zănatici! “

FECIOARA V

“Stăpânire Sarmaţilor nomazi! “

FECIOARA VI

“Jefuitorii, morţii să-i dea pe parţi! “

FECIOARA VII

“Să nu-şi găsească adăpost Roxalanii! “

FECIOARA VIII

“ De pribegie să aibă parte Marcomanii!“

ZADA

“Mândrii, de mândrie să piară Romanii,

Bogaţii fără număr, orgia să–i înghită,

Împărăţia mare să cadă lovită”.

(Fiecare pe rând îşi aşează urniciorul umplut,

unul lângă altul.).

LICINIUS

(Îndreptându-se spre Dochia. ).

De este îngăduit sclavilor cuvânt,

Stăpână, vă cerem apă din izvorul sfânt.

Aşteptăm însetaţi de multă vreme

Gestul Fortunei, făcută să vă cheme,

Au poate că suntem romani

Şi socotiţi de voi duşmani

Că pe câmpul de luptă ne-am strivit.

Din izvorul sacru să bem este îngăduit?

Dar picurii lui urmându-şi cărarea

Prin munţi, prin codrii ce împodobesc zarea

Până la Istrul depărtat şi frumos

Adapă deopotrivă şi cerbul şi lupul fioros.

SABINUS

(Aparte către Zada ).

Nepotrivite sunt blestemele cu anii tinereţii

Ce izbucnesc în muguri, în primăvara vieţii.

ZADA

Duşmanii nu ne dau răgaz să gustăm din fructul tinereţii,

Dacii la anii copilăriei au vârsta bătrâneţii,

Vremea aspră, când liniştea ne este tot mai rară,

Ne face viaţa mai amară…

LICINIUS

Există o datină a fântânilor, de este vreme bună sau rea,

De e duşman sau prieten, însetatului de băut să i se dea.

Nu este o altă faptă mai bună primită de zei

Decât să dai apă din izvoarele dăruite de ei.

DOCHIA

Zalmoxe a adus izvorul de la Istru cu apelei mari

În urniciorul lui, pus la temelie, unde se zămislesc picurii clari.

LICINIUS

Limpezi şi răcoritori ca vorbele tale, stăpână!

Adâncul ochilor tăi dezvelesc o făptură bună.

Privirea ta ca o rază de soare

Robia alină şi inima-mi ce doare.

DOCHIA

Străine, de ai colindat multe ţări cu rost, sau fără rost,

Află, aici e fiica regelui care tânără n-a fost.

Oamenii în Dacia se nasc déjà bătrâni şi grăbiţi

Cu mâna pe scut şi suliţi.

Ţara ta, străine, poate, e mai senină.

Seninul îl porţi în privirea-ţi de lumină.

Poate e o ţară a tinereţii,

A rostului deplin, al vieţii

În care gândul se poate împlini.

Ooo…un vis, la capătul…luminii.

LICINIUS

Ţara mea, stăpână, are splendori, palate

Şi comori nenumărate,

Bunul pământului se răsfaţă în toate.

Acolo, floarea de înfloreşte are un înţeles,

Sânul ei revarsă parfumul ales.

Beţie, flori…Ochii tăi mi-aduc aminte…

(Urmează o pauză. ).

Să le enumăr pe toate nu am cuvinte…

(Urmează o altă pauză.).

DOCHIA

Dacă un zeu necunoscut a hotărât,

Străine, să bei din izvorul sfânt,

Sortit a nunţii mele mărturie,

Atunci cu voia lui să fie.

(Îi dă să bea ).

SABINUS

Şi mie îmi este sete, şi bieţilor băieţi.

ZADA

De este voia stăpânii noastre, sorbiţi, de vreţi!

( Le dau să bea.).

…să mergem.

(Sclavii ajută fecioarele să ridice pe umeri urnicioarele. Licinius ajută pe

dochia care după ce-şi aşează urniciorul pe umăr îi cade şi se sparge. ).

DOCHIA

“Din cenuşa aceleia care sparge un sacru urnicior

Se v-a plămădi un alt vas cu apă de izvor”.

Aceasta este sacra hotărâre a marelui zeu.

Ce mă voi face fără el? S-a spart urniciorul meu.

Norocul s-a dus, e risipit,

De cele patru vânturi lovit.

Ooo, acum ce am să fac!?

Semn rău pentru mine, fiică a regelui dac!

LICINIUS

Dar, nu este nici-un semn

S-a spart un urnicior din lut ars la flacără de lemn.

DOCHIA

E blestemul lui Zalmoxis. Tu nu şti străine!

De blestemul ce-a căzut pe mine.

ZADA

Sacrilegiu îl voi lua asupra-mi, fiice ale zeului dacilor,

Dragile mele nouă surori, mistuite de dor.

Când se v-a vedea lipsa celui de-al nouălea urnicior,

Voi spune că eu l-am spart la izvor.

Daciei îi trebuieşte pe Dochia, plină de lumină,

Într-o zi ea v-a fi regină.

( Trece Dochiei urniciorul său.).

DOCHIA

Precum mine îi trebuieşte Zada!

(Către Zada în şoaptă. ).

Fiindcă ai un suflet aşa de bun

Un secret al meu am să ţi- spun:

Eu am un copil şi mi-e teamă,

Cu Licinius făcut, pe care nu l-am băgat în seamă,

Să nu bănuiască fetele că eu

Am încălcat legea marelui zeu.

ZADA

Să nu-ţi fie teamă, eu am ştiut.

Nimeni nu ştie. Copilul crescut

De bătrânul Olacul are să fie

O floare ce v-a creşte în Dacia ce-o să vie…

DOCHIA

Cum ai aflat!?

ZADA

Olacul e mare diplomat.

DOCHIA

(Înspăimântată.).

Îmi este teamă că tata ştie!

ZADA

Îl recunoaşte ca nepot, după căsătorie.

DOCHIA

Cum!? Frumos cu mine s-a purtat!

ZADA

Tehomir de mult a aflat.

Şi totuşi vrea să-ţi fie bărbat.

DOCHIA

Ooo..! Prea sfinte zeu! Buni sunt oamenii în dacia mea,

Mărite, tu, mă vei ierta?

Scena 3.

(Dinspre stânga şi din faţă se iveşte regale Decebal, Vezinas, marele preot

şi căpeteniile de oaste: Tehomir, Duras, Baldobal şi Hasdrubal. ).

DECEBAL

Precum vedeţi, e destul de adânc şanţul celălalt

Şi valul destul de înalt.

Aceşti munţi ridicaţi de braţul dac şi aceste mormane,

Sunt mai strajnice ca meterezele romane?

În spatele lor aşezăm bolovani potriviţi

Spre a fi doar rostogoliţi.

Imperatorul romanilor numai să îndrăznească

Sarmisegetusa noastră s-o cucerească!

TEHOMIR

Nu-mi spun părerea acum,

Dacă vin, mă gândesc , pe care drum?

DECEBAL

Numai două drumuri aduc aici.

Un cunoscător îi poate îndruma. Ce zici?

TEHOMIR

Şi… e greu prin păduri pentru o mare oştire.

DECEBAL

Am dat straşnică poruncă , de ştire

Geţilor din dacia de jos

Ca în luptă să ne fie de folos,

Să înăbuşe cu stânci şi copaci răsturnaţi

Înaintarea romanilor desfrânaţi.

TEHOMIR

Să vedem ce răsplată

Îi aduce hotărârea-i neînduplecată.

DECEBAL

De asatădată câinele e mai îndârjit!

El trebuie să ştie că pământul daciei e sacru şi iubit,

El nu rabdă pe duşmani

Chiar dacă se numesc …romani.

Munţii falnici cu izvoare limpezi, văi răcoroase,

Visteriei dă aur şi-n câmpuri mănoase

Rodesc grâne în holde frumoase.

Bogăţii ce nu au alte ţări,

De aceea vin din cele patru zări

Să ne cucerească, vărsând sânge de-al nostru şi-al lor.

Slăvit să-ţi fie numele, zeu al dacilor!

Ne apărăm pământul pentru urmaşii ce-l vor moştenii!

DACIA DEAPURURI A DACILOR VA FI!

Deocamdată, pentru mâine, avem sărbătoare.

Zalmoxis a însemnat pe răboj o zi mare.

Răgaz şi odihnă să fie pentru lumea toată,

Să se ştie că Dochia, iubita mea fată,

Însoţite-va tehomire, destoinic vlăstar răsărit

Din tulpina strămoşului Buerebista cel vestit.

Eu, fiul lui Scorillo , nu mai am mult, lângă Zaloxis voi fi,

Iar tu mă vei urma la tron într-o bună zi!

Poate viitorul tău v-a fi mai bun şi cu soare.

Aşa v-a fi, iubite, preot mare?

VEZINAS

Prea bună chibzuială, iubită faţă regească.

DECEBAL

Îţi dă dreptul, Tehomire, pentru purtarea ta vitejească

În luptele cu romanii, de până acum, doi conducători ai răpus,

Jertfe marelui Zalmoxis le-ai dus.

Ne aşteaptă zile furtunoase şi grele.

Se v-a năpăstuii furios uraganul, îmi spun gândurile mele.

Aşa cum a-ţi auzit, în acest an,

În fruntea oastei vine însuşi imperatorul Traian.

Năvala v-a veni dinspre miazăzi. Imperatorul turbează

De mânie. La Dacia noastră visează.

Aşteaptă cu nerăbdare primăvara să vină.

Vedeţi? Zăpada s-a topit, mugurii sunt deschişi pe tulpină.

Trebuie să fim pregătiţi şi hamul cal.

DURAS

Sunt gata stăpâne, Decebal!

HASDRUBAL

Nădejdea e că înaltului imperator roman

Dacia nu-i v-a fi ospitalieră nici în acest an.

BALDOBAL

Codrii şi văile aşteaptă să-i înghită.

DECEBAL

Înainte de furtună avem o clipă de odihnă binevenită.

Mâine are să fie ospăţ mare.

E nunta lui Dochia. E sărbătoare!

Să se înveselească ţara toată

Că se mărită iubita-mi fată.

Şi tu, deprinde-te, Tehomire,

Cu gândul că Dochiei o să-i fi mire

Şi cât de curând al Daciei vei fi

Rege într-o prea slăvită zi.

BALDOBAL

Ospăţul se prepară. Au fost aduşi surlarii cu lăute

Iar veşmintele de fete au fost cusute.

HASDRUBAL

( Cu luare aminte arată cu privirea spre fântână.).

Iată, acolo, nu departe, pe Domniţă şi pe fete

Adăpând câinii de romani sleiţi de sete.

(Toţi privesc spre fântână.).

VEZINAS

Dau străinilor din fântâna sacră să bea, pe cărare,

Fără delegea e foarte mare!

TEHOMIR

Poate înadins pândesc să pângărească

Legea noastră strămoşească.

În cetate îi întâlneşti la tot pasul,

În unghere neîngăduite îşi bag nasul.

Ne urmăresc orice mişcare,

Cu ce scop, spune-ţi, oare?

Aşa cum sunt liberi de se plimbă peste tot

Romanilor ştiri să le trimită pot.

(Către sine. ).

Oh! Sclavul acela frumos, mărite rege, priveşte!

Frumuseţea lui mă tulbură şi mă urmăreşte!

Dochia…!?

DECEBAL

(Privind în depărtare.).

Da, ea este, îi recunosc rochia.

Cuvintele tale îmi spun să-ţi dau poruncă, s-o urmezi,

Pe toţi romanii în cetate să-i întemniţezi!

( Toţi se îndreaptă apropiindu-se de fântână.).

VEZINAS

(La vederea urniciorului spart.).

Care dintre fiicele lui Zalmoxis a săvârşit

Acest sacrilegiu? Ooo…totul e sfârşit!

Îngrozitor semn! Spuneţi-mi care fiinţă

A încălcat legea străbună? Un blestem ne ameninţă!

DECEBAL

Degrabă proscrisul pentru această faptă

Să-l pedepsească Zeul, el nu aşteaptă!

ZADA

Zada e făptaşa!

DECEBAL

Nu cred. Zada! Zada! Nu-i aşa!

Ai crescut alături de Dochia.

De când Negomir, fratele meu şi-al tău tată

A murit în luptă cu Parţii, eu te-am luat ca fată.

Fata mea să-mi fi, de Dochia nedespărţită.

De mine întotdeauna iubită.

VEZINAS

“E viu vasul sacru. Oricine îl va sparge v-a fi ars

Şi cenuşa caldă, încă, se va turna un alt vas!”

ZADA

Zalmoxis mă cere. Degrabă, dară!

SABINUS

(Către sine. ).

Iubita mea! Mi-e inima amară!

VEZINAS

Bună fecioară!

Pentru că suntem în ajunul marii sărbători…

DECEBAL

Nunta, ta, Dochia! Împreună cu Tehomir veţi fi miri în zori.

VEZINAS

…Se îngăduie făptaşei să aibă bucurii

Libertate şi viaţa pentru întreaga zi.

DECEBAL

( Către meşterii romani. ).

Iar voi, de- acum, prin suliţi învinşi,

Plocon lui Zalmoxis veţi fi trimişi.

De nu veţi fi primiţi

De neguri o să muriţi înghiţiţi.

Temnicieri! Până trece sărbătoarea,

Prizionierii să cunoască închisoarea!

Pe cuprinsul întregii Dacii, dorinţa mea

E ca orice roman pierii să se dea.

TEHOMIR

Iscoade nu-s puţine!

DOCHIA

( Şoptgind.).

Zada, mă gândesc la tine.

Oricât împotrivă a-i fi

Împreună vom fi!

Cu tine am fost, cu tine sunt ,

Şi la sânul lui Zalmoxis cel sfânt.

DECEBAL

Nu prin luptă dreaptă romanii cuceresc,

Cu vicleşuguri şi intrigi obişnuiesc.

Prin braţul nostrum puternic am fost în stare

Unui imperator roman şi stăpânirii lui mare

Tribute să nu dea.

Ei au simţit puterea mea.

La sânul lui Zalmoxis, mândrii suntem cu toţi.

Strămoşilor lui Burebista le suntem nepoţi.

Vom arăta trufaşului imperator

Că dacii sunt liberi ca pasărea în zbor.

Au mulţi zei romanii.

Unul au dacii, dar mulţi ne sunt duşmanii!

Râvnesc la ţara noastră iubită

Că e bogată şi -o vor înrobită.

TABLOUL II

(Iatacul Dochiei. Peretele din dreapta cu fereastra largă. Pe acelaşi perete

Este o uşă. O a doua uşe se desenează în colţul stâng al peretelui din

fundal. Înăuntru lăicere, măsuţe, etc. La lumina unei făclii de ceară Dochia

se găteşte cu podoabe de nuntă. Zada o ajută. Pe fereastră se observă că în

sala cea mare din dreapta, luminată cu torţe şi multe opaiţe, ospăţul e gata

şi oamenii aşteaptă. Dochia mâhnită îşi cercetează cu ochii împrejur

gătelile. ).

Scena 1.

ZADA

Dochia! Deasupra nimic nu-i,

Aici, neamul cu grijile lui!

Eu mor, prescriptul să-l împlinesc.

Ooo…mi-a fost drag cu tine să trăiesc

Dar neamul dacic în veci va fi

Şi acest pământ îl va iubii.

Iată, sovonul îţi stă bine,

Ciupagul cu săbace stau pe tine,

Frumos salbele de aur ţi se aşează pe piept

De îţi fac trupul împlinit şi drept

Când pe trup domnesc se dau.

DOCHIA

Şi toate acestea…pentru mine farmec n-au!

ZADA

Tinereţea le cere,

Are nevoie de ele.

Farmecă pe Tehomir când te va zării…

Văzându-te astfel Licinius ar tresării…

Cine ştie dacă în temniţă, fără soare,

Nu aşteaptă o rază de soare…

Un semn de iubire!?

Nu te cutremură din fire,

Eu ştiu prea bine că mâine seară

Voi fi nimic. Afară…

Voi fi scrum

În brazda din drum

Prefăcută de Dava, meşter iscusit,

În urna sacră a unui…mit.

Şi totuşi mă gândesc cât mai bine

Să mă bucur de restul zilei care vine.

DOCHIA

Adevărat, Zada…

Un….totuşi, stă greu cât un munte…

Alături prăpastia deschisă…fără punte…

ZADA

De ce să fiu altfel? Dincolo fericirea e deplină,

Sunt, însă, atâtea lucruri ce încântă viaţa cu lumină.

DOCHIA

Ba, chiar, nu aşa!? Ne ademenesc unele care

Nu ne aşteptam fiecare?

Viaţa e acolo, Zada, unde o simţi cu propria fiinţă,

Nu unde judecata dură condamnă la nefiinţă!

Dacă temniţei i-ar fi dat mereu podoaba de acum

Acolo doresc să trăiesc viaţa-mi cu-n singur drum.

De acolo simt că vineri

Vraja vieţii pentru mine.

Nu…, Zada! Mâine în zori acela care m-a răscolit

Nu trebuie să moară, trebuie iubit.

Să-l ştiu pe acest pământ ori unde ar fi

Al meu să fie! Aş îndrăzni…

Dar…gândule neâmplinit

Nu te văd, încă, să fi înfăptuit.

De la moartea slăvitei mele mame

Tata m-a crescut departe de lume.

Iubită sunt şi acum când sunt mare

Să-i aduc în viaţă tulburare!?

(După o mică pauză. ).

Noi mergem înainte, doar nu suntem raci,

Împotrivire nu încape din partea femeilor la daci.

Şi atunci, cel sortit, Tehomir îmi este

Chiar dacă în inimă a încolţit o altă poveste.

Voinţei tatălui meu a mă împotrivi

Eu nici în gând nu aşi îndrăzni.

Nunta poate, deci, să urmeze…

Tehomir să fie vesel, să viseze…

Înainte de aceasta, însă…

Nu-mi este dat Licinius. O ştiu. Sunt învinsă.

(În timp ce Zada priveşte pe fereastră.).

Dar cui să-I spui

Că mă îngrijorează viaţa lui!?

ZADA

Sunt aici toţi!

DOCHIA

E şi temnicierul la porţi!?

ZADA

Şi străjile toate sunt.

DOCHIA

E nimerită clipa. Pe cuvânt!

ZADA

Încă surlarii la ospăţ nu ne cheamă,

Aşa că timp avem…nu mi-e teamă…

DOCHIA

Ce face temnicierul acum?

ZADA

( Privind pe fereastră.).

E vessel, se uită pe drum.

Alături e vraciul, ghiceşte la toţi pe rând,

Aşa că nici o bănuială nu le trece prin gând.

DOCHIA

Atunci…fie ce o fi!

( Îşi aruncă pe umeri o mantie neagră.).

ZADA

( Veselă. Se înveşmântă la fel.).

Alături de tine, Dochia, şi-n ultima zi!

DOCHIA

Iartă-mă iubite tată!

Îţi încalc judecata dreaptă.

M-a sărutat pe obraz o rază de lună,

Zefiru povestindu-mi în plete îmi pune cunună,

O rândunică în zbor

Îmi şopteşte de departe un dor.

Mă îmbată mirosul florilor,

O viaţă nouă mă înfioară

Îndemnându-mă să gust din ea întâia oară.

Visez…Pe vis nu sunt stăpână,

Mă iartă, dar, Zalmoxis, că fapta-mi e bună!

TABLOUL III

( La lumina lunii se desenează uşa beciului domnesc. Drept încuietoare e o

grindă grea din lemn de corn petrecută în cujbe de nuiele. Dochia cu Zada,

grăbite, par în zadar a încerca să dea jos grinda. ).

Scena 1.

DOCHIA

(Îndârjindu-se într-o supremă sforţare. ).

Fetele poporului se întrec cu bărbaţii în putere,

Ba îi ajută şi la război şi în alte lucruri grele.

Iar eu, fiica regelui, des la vânătoare mă duc

Şi nu pot da înlături acest butuc?

ZADA

Se zice că iubirea dă puteri nebănuite.

( Izbutesc de astădată a da jos grinda. Uşa se deschide. Cei închişi nu

îndrăznesc să iasă.).

DOCHIA

A voastră este binefacerea libertăţii sfinte.

ZADA

( Spre Sabinus. ).

Iubitule! Iubitul meu!

Fă să înţeleg rostul vieţii în ultimul meu ceas, greu…

Dă-mi sărutul tău şi eu ţi-l dau pe-al meu de fată,

Să simt bucuria vieţii toată.

Gândul îmi v-a arăta o viaţă îndelung trăită,

El mă face să inched atâţia ani într-o picătură de vreme vrăjită.

Cât v-a destina

Soarta acelor bătrâni care abia ating vârsta mea.

Balsamul divin îl dă numai sărutarea ta,

Pentru atâta m-am născut pe lume şi viaţa numai atâta vrea.

SABINUS

Îmi dau seama şi de-abia

Acum mă încredinţez de iubirea ta,

Curată, Zada, draga mea

( Se îmbrăţişează şi se sărută. ).

DOCHIA

( Către Licinius. ).

Frumosule străin! Să duci cu tine în ţara duşmană

O veşnică primăvară diafană,

Amintirea fermecată de un vi din viaţa mea

Ce fără voie am încercat s-o trăiesc aevea.

Întotdeauna şi totuşi niciodată.

Un vis ce se-ncearcă să ne lege.

Iată bucuria unei fiice de rege.

(după un timp de gândire. ).

Şi, pentru că orice clipă de zăbavă

Pierzanie adduce, degrabă

Plecaţi spre ţara voastră însorită

Unde vă aşteaptă o soartă fericită.

LICINIUS

Stăpână slăvită!

Îţi datorăm viaţa noastră, chinuită!

( Se apropie spre a-i săruta poalele mantiei lui Dochia. ).

DOCHIA

( Se împotriveşte.).

Acest semn mi-a pătruns în fire,

Trezeşte în sufletu-mi o neîncercată fericire,

Să şti că fapta mea nu e îngăduită şi e mare păcat,

N-ar faceo nici cea mai de pe urmă fiică de comat.

Un zeu ascuns, necunoscut dacilor, m-a îndemnat.

LICINIUS

E amorul şi dragostea, stăpână a visurilor mele.

DOCHIA

Ai venit cu ele, să te duci cu ele!

Aici, vezi e ţara războaielor din tată-n urmaş

Nu pot găsi o clipă de sălaş.

( Se aude cânt de harphă. Apucând pe Zada de braţ.).

Muzica ne cheamă, ne cheamă…

Ziua de mâine de care mi-e teamă.

Zada, Zada! Te-am avut pe tine,

Cu cine am să rămân de mâine!?

ZADA

Te du, iubitul meu, sabinus şi în inima ta păstrează

În veci un loc pentru cea care te iubeşte şi visează…

( Meşterii romani pleacă. Dochia alături de Zada, abătute şi

îndurate ţin capetele plecate. ).

LICINIUS

Amor, Venus şi voi zei, stăpâni ai humii,

Protectori ai cetăţii lumii,

Mai repede decât gândul aţi sprijinit pe fii ei

Ce pătimesc sub soare.

Pământul Daciei e prielnic. Pe sfintele altare!

TABLOUL IV

( Sala cea mare, zisă a poporului. Pentru că reprezentanţi ai altor popoare

nu există la Curtea Regelui Daciei, oaspeţi sunt doar câţiva bătrâni

taraboşti care alcătuiesc un fel de senat dac şi căpeteniile oastei.Unii dintre

ostaşi stau pe lăicere în preajma mesei, alţii în picioare. Toţi aşteaptă

intrarea, mai întâi a Dochiei, şi apoi a regelui Decebal. Harphe, lăute, pe

ici pe colo, surle cântă şi dau semnalul stadiului la care se găseşte

sărbătoarea. Într-un grup de tineri, vraciul, un bătrân orb, ghiceşte fetelor

în palmă. Cei din jur râd şi fac haz. Pe uşa din stânga intră, abătute şi

obosite, Dochia şi Zada. Tehomir împreună cu căpeteniile oastei le

întâmpină. ).

Scena 1.

TEHOMIR

Aştept de mult această clipă.Mâna ta să mi-o întinzi,

( Se iau de mână. ).

Ooo, fiorule, iată, mă cuprinzi

Şi îmi apari într-o frumoasă

Fată ce-mi este mireasă.

CEI DE FAŢĂ

De noroc şi îndelungă împărăţie să aveţi parte!

UN OŞTEAN

Nu mai e cea fost, mai bine taci!

Când dintr-o clipire spuneai ca după…vânt,

Ce-am păţit şi câte zile mai sunt…

Scena 2.

DECEBAL

(Intră grăbit şi tulburat împreună cu Vezinas. ).

Înlături cu voia bună! Şi minciuna vracilor!

Nu sunt date acestea regelui dacilor.

Oh! Cum de cincizeci şi atâţia ani am avut numai necaz,

Parte n-am avut de-o fărâmă de răgaz!?

Străjeri de departe din Barodina, aman

Ne-a trimis vorbă că imperatorul Traian

Trece podul cetatic de peste Istru construit colan

Şi aruncă peste Dacia armata imperiului roman.

Tot ce are Dacia pe câmpiile-i însorite,

Râuri, pâraie, şuvoaie, în cale să-i fie năpustite,

Să nu văd nici-un suflet în urmă rămas!

Toată suflarea să se ridice înt-un glas!

Să dăm foc, să otrăvim fântânile, nici chiar o fiară

Să nu găsească hrană, de foame şi sete să piară!

O delegaţie cu Bituvas degrabă la Quarzi

Şi Stordişti, cereţi ajutor şi la nomazi.

Tu, Duras, cu tabăra ta, la Pelendava din vale

Să-i urmăreşti şi să le ţi cale.

Tehomire, împreună cu Hasdrubal marea oaste veţi alcătui,

Şi de va fi nevoie în luptă veţi murii.

Baldobal! De vor ajunge la Durdava, vor fi destul de obosoţi,

Acolo le cădeţi în spate şi trimiteţi ploaie de suliţi.

Bărbaţia e întrupată îmn voi, sabia Zalmoxis v-a dato în mână,

Tot ce are mai bun Dacia vă pune la îndemână.

Apăraţi acest străbun pământ!

( Scoate sabia, la fel fac toţi ceilalţi.).

Astă spadă va fi pusă în teacă până ce duşmanul nu va fi înfrânt.

( Întinde sabia în semn de jurământ, ceilalţi încrucişează săbiile cu a sa. ).

“ Străji credincioase ale zeului sfânt

Vom apăra până la moarte al Daciei pământ. “

TOŢI

“Străji credincioase ale zeului sfânt

Vom apăra până la moarte al Daciei pământ.”

DECEBAL

( Către Zada.).

Zada noastră, cum te iubim aici şi-acolo te vom iubi!

Ai fost preoteasă lui Vezinas, dincolo mireasa lui Zalmoxis vei fi.

Spuneai că faptele dacilor şi gândurile lor

Sunt împotriva duşmanilor.

ZADA

Socotesc că până mâine seară chiar îi voi spune

Înţeleptele-ţi cuvinte, slăvite stăpâne!

DECEBAL

Temnicier! Pe meşterii romani închişi nu-i mai lăsăm în viaţă,

Îi trimitem lui Zalmoxis dis-de-dimineaţă!

Să-i aruncaţi în tainiţa cu flăcări şi vor

Fi sfâşiaţi de zeul negurilor.

VEZINAS

În împărăţia atotputernicului Zalmoxis e râmduială,

Se vede totuşi că nu-i dreaptă socoteală,

Sacrificiul nu-i destul, zeul e mâniat,

Mai avem pocăinţe şi jertfe de indurate.

DECEBAL

Mireasă a Daciei, fata mea,

Cu celelalte preotese te vei ruga.

Degrabă pregătiţi oastea cea mare, cu noi e marele zeu!

Alături de voi merg şi eu.

După ce vom zădărnicii lovitura duşmană,

Urmărim până peste Istru armia romană.

La Roma voi să ajung, să-i nimicesc

Templele romane, iar din pietrele lor să zidesc

Un uriaş altar să fac

Pentru zeul protector al neamului dac.

ACTUL II

TABLOUL V

( În dreapta şi pe fundal se vede capul de pod ce duce la Drubetis. În

stânga şi colţul din fundalul scenei se pierde în perspective albastră

Danubiul. Dincolo de marele fluviu se văd munţii stâncoşi ai Daciei.Mai

în faţă, şes întins acoperit cu corturi care adăpostesc armia romană. În faţa

cortului împărătesc traian stă de vorbă cu Licinius, Longinus şi alte

căpetenii ale castei.).

Scena 1.

TRAIAN

După cum vezi Licinius, podul îl trecem cu mare fală,

Dar…am în suflet o îndoială

Pe care mi-ai alungato acum,

Fiindcă nu cunoşteam spre inima Daciei drum.

E ţară cu multe cotituri, mreje şi oşteni şireţi,

Cu fete frumoase şi vrăjitori isteţi.

Iubite Licinius mi-ai dat încredere şi ostaşilor mei

Ai dat sprijinul tău, te fac eroul Romei!

Să cadă miresme ca în vise,

Seminţe de grâu pe altare aprinse!

( I se dă dintre acestea aflate într-un vas anume de către un oştean.).

Ne aşteaptă cu fală Penaţii

Fetele, nevestele şi fraţii!

Zei ai Romei mândre, purtaţi cu grija înaltei cetăţi,

Faceţi să cadă sub spadă şi scut vietăţi,

Braţul roman să se întindă până departe,

Stăpânirea lui Jupiter, a lui Marte, dreptatea împarte!

A voastră e! A tuturor! A urmaşilor…

Puternici zei şi zeiţe cuprinse de dor!

Semn de izbândă îţi este rostul de-acum în for,

Semeţ şi încumetat rege al dacilor,

În zadar îţi este vitejia şi orice faptă,

Lângă carul august lanţurilete-aşteaptă!

LICINIUS

Deapururea rog zeii spre înalta lor cinste

Să revăd sarmisegetusa unde mi-am lăsat sămânţa de iubire.

Acolo vă arăt, dacilor, cine a fost batjocorit!

Eu, tată-l unui fiu de-apururea iubit.

TRAIAN

Licinius, eu te susţin şi Roma te înţelege

Lângă fiul tău vei sta în Dacia sau cu noi vei merge?

Tu singur vei Alege!

LICINIUS

Am ales, voi merge cu tine, prea m[rite!

TRAIAN

Ce ziceţi generali de aceste cuvinte?

Gândesc Licinius să te trimit pe tine

Sol la Daci, doar îi cunoşti mai bine

Şi vei încredinţa pe regale dac

Că este înzadar tot ce fac.

Împotrivirea îl va costa multe vieţi omeneşti.

Să vorbeşti cu mândrie, chiar dacă iubeşti,

Aşa îi stă bine unuio general roman victorios.

LICINIUS

E bună chibzuiala. Sunt bucuros

Să îndeplinesc porunca împăratului maiestos!

TRAIAN

Ai Romei suntem, patroni şi salvatori!

Capitalei lumii să-i aducem vestitele comori.

Să mergem oşteni, birunţa ne aşteaptă!

Fala romană e plămădită din faptă,

Din străbuna vitejie,

…din a noastră mândrie.

Cu încredere să păşim pe podul lui Traian

Spre ţinta deplină din acest an!

Licinius vei merge în frunte!

Armia romană e un munte!

( Oastea începe să treacă, înşiruindu-se pe pod. ).

TABLOUL VI

( Înăuntru templului sacru din Sarmisegetusa. Pereţii sunt împodobiţi cu

ramuri înverzite. Deoparte şi de alta stau strajurile-lupii de armă. În faţă e

o perdea mare albastră, ce se trage înlături când rugăciunea începe odată

cu furtuna. Pe întinusul perdelei uriaşe, în linii simple şi mari se desenează

o trimitere la zeul Zalmoxis. Un credincios e aruncat în sus şi apoi cade

între suliţele ţinute în mâini voinice ale oştenilor.).

Scena 1.

TEMNICIERUL

E gata prea bune îngrijitor?

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

E gata! Aştept semnalul de sobor.

Furtună, trăznete, vijelie

Şi fulgere aşteaptăm să vie.

Porunca este dată,

Când norii se vor înălbii, de dată

Toţi dacii de la stăpân la slugă

Să ia parte la rugă.

În ascuns, unul dintre ai noştri a nesocotit

Ce regele a poruncit.

O să dea peste noi năpasta!

Suntem îngrijoraţi de-aceasta!

TEMNICIERUL

Să nu-l rable Zalmoxis. Nemernic trădătpr!

( După o pauiză. ).

Ţti că preoteasa ce mare, Dochia, are un fecior?

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

Ştiu! Am aflat mai aman.

E plămădit cu un general roman.

TEMNICIERUL

E în grija Olacului, şi la botezat

C-un nume amestecat.Din Licinius, tatăl lui, i-au zis Inus,

Dochia îi spune Ionus

Şi Olacolul Ion îi spune,

Noi, Ionuţ o să-l strigăm pe nume.

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

În Tehomir inima îi plânge

Dar decebal l-a recunoscut pe Ionuţ nepot de sânge.

Copilul e nevinovat şi îi născut pe acest pământ

Şi este urmaşul acestui Templu sfânt.

TEMNICIERUL

Dar cu noi ce se va ]nt\mpla

C\nd romanii fetele dace le vor lua?

Ne vom amesteca cu ei,

La care zeu ne vom ruga, la care zei?!

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

Dacă după rugă şi blesteme vinovatul nu se-arată

Pe muntele Orole nu va urca să-i fie plată

Sfârşitul binemeritat.

Atunci vei rămâne, tu, mare temnicier, vinovat.

Aşa-i înalta înţelepciune de rege orânduită.

Slăvitul Vezinas a găsit chibzuinţă destul de nemerită.

Iscoade în grabă au fost trimise pe rând

Şi nu s-a aflat sclavii unde se ascund.

Ei cunosc semnele flamurii, catapultele, armele mari şi mici

Şi ami ales…drumurile ce aduc aici.

( Se aud tunete ).

TEMNICIERUL

Stăpâne puternic, al Daciei Zeu,

Tu ce pătrunzi în tainele sufletului meu

Să-mi vezi viaţa fără vină,

Scoate adevărul la lumină,

Ocroteşte poporul şi ţara, pedepseşte pe cel ce a încălcat

Legile ei. Urăştel pe cel vinovat.

Cât despre mine, oricând, iubite Îngrijitor,

Sunt gata a muri pentru popor!

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

Şi acum, pentru că tunetele au început să vestească

Rugăciunea poporului, nu e bine aici să ne găsească.

TEMNICIERUL

Şi mai ales pe mine au început să mă bănuiască…

Aaa…! Iată, chiar domniţa, prea bună şi blândă, marea preoteasă!

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

O doare grija ţării şi a noastră soartă.

TEMNICIERUL

Să aşteptăm afară, ceva mai încolo…lângă poartă.

(Ies ).

Scena 2.

DOCHIA

(Intră tulburată ).

Zeule a totputernic pe cărarea fulgerului trimite

Un semn de bine în Dacia, prea sfinte!

Şi de prăbuşire a duşmanului, şi îndemn

La victoria noastră, de iertăciune un semn.

Iar dacă pentru fapta mea eşti neîndurător,

Cruţă neamul, ţara şi al ei Conducător,

Dacă plăpândei mele făpturi i-a fost această soartă

Nu fug, aştept pedeapsa pentru faptă.

Scena 3.

1-iul CETĂŢEAN

( Intrând se apleacă în semn de rugăciune).

Doamne pedepseşte vinovatul şi apără ţara!

( Femei şi cetăţeni intră la rând, unii după alţii, rostind diferite

imprecaţiuni şi blesteme.)

1-a FEMEIE

(Cu un prunc în braţe )

Copiii nu-s vinovaţi, stăpâne, nu pogorî asupra lor povara!

II-a FEMEIE

Nouă feciori am avut

Opt în război au căzut,

Eu pe-al noulea îl omor

De este trădător.

II-lea CETĂŢEAN

La Tapae şapte răni am primit

În schimb o sută de duşmani am nimicit.

Un general de-acum, ajută-mă să omor

Şi-apoi primeşte-mă în lăcaşul tău odihnitor.

III-lea CETĂŢEAN

Pe cel ce călcata voia stăpânirii

Să cadă trăznetul nimicirii.

IV-lea CETĂŢEAN

Prigoneşte pe ai lui,

Să cadă casa în pârjolul focului.

V-lea CETĂŢEAN

Prea sfinte Zeu, nu-l mai răbda!

VI-lea CETĂŢEAN

( Cetăţean orb)

Să aibă parte de lumină precum vederea mea!

VII-lea CETĂŢEAN

Să-l sfâşie zeul negurilor!

VIII-lea CETĂŢEAN

Te îndură de popor!

IX –lea CETĂŢEAN

Prea înalte Zeu! Nu ne prigoni!

Prea bune Zeu ! nu ne urgisi!

Scena 4.

( Credincioşii intră în grupuri şi fiecare şoptind câte un cuvânt de

rugă se produce un straniu murmur. Printre cei din urmă intră Decebal

înconjurat de căpeteniile castei. ).

DECEBAL

Asta e părerea mea,

Romanii ne sunt duşmani şi răgaz nu o să ne dea.

Marea oaste, mă gândeam…

A fost gata mai curâmd decât credeam.

Graba e mare, totuşi m-am gândit

Că zeul e mâhnit

Şi pentru al face mai înduplecatg

Poporul la rugă l-am chemat.

După cum aţi aflat, o faptă nelegiuită

În cetate, acum, a fost săvârşită.

Un trădător găsita porunca-mi s-o nesocotească,

Pe meşterii romani închişi să-i dezrobească.

Spioni îi bănuisem şi am hotărât să-i ucidem acum,

Să ne croim cu bravură obştească drum

Spre victoria noastră şi libertatea acestui popor

Care îşi va continua viaţa de aici, dincolo, la zeul nemuritor.

Dar măsura pe care am luato a fost încălcată,

Iar ei se duc cu veşti la romanii ce-i aşteaptă.

Sunt meniţi pieirii orice roman!

Fiindcă din străbuni e dacului duşman.

( Fulgeră şi tună ).

Iată, trecând prin ploi

Zeul pe nori venita între noi.

Toată cetatea este de faţă,

Trădătorul este aici în viaţă.

Înaintea lui Zalmoxis, atotputernic şi plin de bunătate,

Să-şi dea seama, cântărindu-şi vina, să se arate.

Mărturisind, uşurare de cuget dobândeşte,

Pentru a lui vină ţara pătimeşte.

Ispăşirea degrabă,

Zalmoxis nu îngăduie zăbavă.

Care colţ al ţării naşte trădători?

Aceste buruieni udate cu roua din zori

Cresc în Dacia străbună?

De când? De unde se adună?!

…Şi altă dată Roma astfel de stârpituri ne-a trimis,

Dar dacul a ştiut să fie de ne învins.

În alte vremi sămânţa blestemată n-a prins în pământ acesta bun.

Ne-o spun poveştile şi cântul străbun.

Sunt multe mreje întinse de romani,

Ei ştiu piezişi să-l poartte de ani.

Noi ştim doar lupta dreaptă

Răsplată după faptă.

( Se aud tunete puternicie. Perdeaua se dă înlături şi lasă să se vadă,

atârnând de bolta templului, pe fundal, un fulger, în zig-zag, din aur

sclipitor. Pe fondul de afară al norilor negri, răzvrătiţi, se văd în dosul

altarului, oarecum pe o estradă a acesteia, siluietele negre ale unui grup de

oşteni care ţin în mâini suliţi lungi şi ascuţite. Mai departe se reliefează

muntele Orole.).

Scena 5.

OLACUL

( Îndreptându-se cu un copil de aproximativ patru ani spre Decebal. Toţi

privesc curioşi spre el şi copil. Decebal, bănuind cine este copilul, face un

pas de întâmpinare. Se lasă o tăcere adâncă. Din când în când liniştea este

sfâşiată de câte un tunet şi fulgere.).

Prea iubite rege al acestui pământ,

Vorbele crude să-ţi cadă în vânt!

Tu care eşti să fi drept,

Fi şi de această dată înţelept.

Omul se schimbă cum totul e în schimbare,

Ce este fruct azi, ieri a fost o floare.

Nu uita că iubirea e sfântă şi poate cădea în păcat.

…Şi noi am iubit,

Şi poate am greşit…

Dar zeul ne-a iertat.

Vezi acest copil ce tremură şi plânge?

E floarea unei iubiri şi în vinele lui curge

Domnescu-ţi, prea sfântul, sânge.

( În sală se produce rumoare. Dochia se repede spre copilul pe care ea nu-l

mai văzuse de la naştere. Este oprită de celelalte preotese. Decebal

priveşte copilul drept în ochi, stand drept, de neclintit. ).

DECEBAL

Ştiam! Aşteptam clipa aceasta să fie adunat întregul popor,

Să-mi recunosc nepotul în acest micuţ fecior.

( Se apleacă şi ia copilul în braţe. Îl mângâie pe creştet şi îi dăruie o floare

pe care o ia din mâna unei femei.).

Aici, în faţa tuturor,

La picioarele marelui zeu nemuritor recunosc în acest fecior

Viitorul meu moştenitor!

( Poporul îl aclamă. Fulgere luminează încăperea. Decebal ridică copiluşl

deasupra capului. Dochia plânge.).

El este urmaşul, urmaşilor poporului meu!

Ştiu, a înţelege e destul de greu

Că în vinele lui curge sânge de duşman.

( Se lasă o tăcere profundă.).

Sângele lui Licinius, general roman…

Tehomir ştia şi a înţeles cu mintea-I vie

Pe Dochia s-o ia de soţie.

( Adresându-se către copil.).

Cum te chiamă! Spune!

Să-ţi cunoaştem al tău nume!

IONUŢ

Ion mă cheamă, Ionuţ îmi spune!

POPORUL

( Murmurând.).

Ion, Ionuţ, Ion…frumos nume!

DECEBAL

Chiar dacă tatăl lui ne-a trădat

Ionuţ al Daciei va fi bărbat.

Iar Licinius pedeapsa îşi va lua.

( După o pauză.).

Copilul rămâne sub ocrotirea mea.

( Adresându-se către copilul din braţe. ).

Eşti ca floarea aceasta.Nevinovată făptură,

Nu şti ce-i trădarea, nu şti ce-i ură.

Poate, în vremuri, floare din altă floare,

Urmaşii, urmaşilor tăi nu vor mai fi hârţuiţi de popoare.

În cântece să rămână, să fie ştiut

Că de aici totul a început!

( Decebal lasă copilul din braţe şi îl dă Olacului care îl ia de mână. Copilul

se uită la Decebal şi la floare. Tunetele şi fulgerele se înteţesc. În acest

timp, cu teamă, Dochia înaintează. Cele opt preotese îi ies în în

întâmpinare. Regelui îi iese înainte Vezinas. ).

Scena 6.

VEZINAS

În locul Zadei, aleasă, a fost o altă fecioară.

Ca puiul de columb când întâia oară zboară,

Astfel zeul înduplecat alese.

Nelipsite sunt altarului sacru nouă preotese.

Rugile fierbinţi cu cîntece în zori merg la Zalmoxis pogorât pe nori

Care ne-a iertat de-atâtea ori.

A început să fulgere, să tune,

Prin ele de voia lui ne spune.

Prin foc şi pară adesea nimiceşte

Ce omul cu trudă clădeşte.

Pentru a se pocăi, să asculte de poruncă,

Spre pământ, el, trăznete aruncă.

( Un fulger puternic însoţit de trăznet face poporul să murmure. ).

Să începem rugăciunea,

În curând se va arăta minunea!

CORUL FECIOARELOR

Prin tine câmpul înverzeşte,

Floarea înfloreşte!

Holdele pe câmpuri cresc!

Ca în Dacia niciunde

Livezile pe dealuri rodesc.

( Corului fecioarelor se alătură corul grupului de oşteni din spatele

altarului.).

CORUL FECIOARELOR ŞI AL OŞTENILOR

Râurile în munţi,

Păsările sub soare,

În câmpuri fierbinţi,

Slăvesc cuminţi

Numele tău mare!

CORUL FECIOARELOR

Zalnoxis prea bun,

În restrişte este pământul străbun!

Mică-I Cetatea Ţării,

Duşmanii întunecă lumina zării.

Împotriva lor îndreaptă

Furtuni, aprige vijelii,

Semnul tău să fie faptă,

Apără pe ai tăi fi.

CORUL FECIOARELOR ŞI AL OSTAŞILOR

Râurile în munţi,

Pământurile sub soare,

Preoţii în altare,

În cânturi fierbinţi,

Slăvesc cuminţi

Numele tău mare!

VEZINAS

Tot ce gândurile încântă,

Tot ce-i mândru în ţara sfântă,

Ale tale, Zalmoxis, sunt!

Înaintea feţei tale răvăşite de vânt

Stă în cutremurare

A Sarmisegetusei întreagă suflare.

În rugă îţi cer, stăpâne puternic,

Pedeapsa ta să o dai acelui nevrednic!

Mâinile tale dibace sunt

Că au plămădit al daciei pământ.

Zeule! Apără-ne de duşmani!

Ne păzeşte de romani!

Iar dacă ar fi să fie…

…între noi şi ei…frăţie.

( Se aud tunete şi se văd fulgere puternice. ).

Slăvit deapururi numele să-ţi fie!

Nici când nu-ţi călcarăm poruncile sfinte,

Nici legile regelui iubit turnate în cuvinte.

( Tunete şi fulgere. ).

Poporul e de faţă, aşteaptă, şi tace.

Mărturisire în gând îţi face.

( Către popor.).

Precum vedeţi, Zalmoxis e între noi şi aşteaptă!

În faţa lui este cel ce săvârşeşte nedemna faptă!

Pedepseşte, însă, cum gândurile lui vor,

Alături cu făptaşul întregul popor.

Precum ştiţi, pedeapsa încălcării

Măsurilor de pază a ţării,

Se pedepseşte cu moartea prin îngheţ

Pe muntele Orole, pe vârful cel mai semeţ.

Aceasta e ispăşirea prin datini lăsată

De Zalmoxis drept răsplată.

Prin ea nu mai este înălţat

La fericirea veşniciei cel vinovat.

POPORUL

Să recunoască cel vinovat!

( Murmură în semn de rugă şi blestem.).

VEZINAS

Răgazul mărturiei umile

Este de acum în trei zile!

La scările suişului îngheţat

Paznicii aşteaptă pe cel vinovat.

Prin chin şi moarte e iertat.

( Fulgere şi tunete.).

Zalmoxis, alege şi înseamnă pe cel vinovat!

Dă, mare zeu, dezlegare,

Dă, mare zeu, poporului iertare!

De când sunt dacii nimeni n-a îndrăznit

Neamul aşi trăda, altfel l-ai fi trăznit.

Nimeni n-a fost laş

Şi nimeni să nu mai fie, din urmaş în urmaş!

Scena 7.

DECEBAL

( Către străjerul ce se apropie.).

Ne aduce străjerul vreo veste?

STRĂJERUL

Sunt trimis de Baldobal să aduc veste

Că duşmanul la Borodina este

Şi oaste de fier şi nesfârşită

Vine către cetate pe drum bun, nestingherită.

De departe scânteiază ca valurile în vad

Şi înlătură din cale hoarda de nomad.

Oastea romană ce-n soare scânteiază

Triburile geţilor de lângă Istru o urmează.

DECEBAL

Teamă nu este şi atât mai bine

Că multă oaste vine,

Cu ale lor stârvuri vor îngroşa

Pământul din ţara mea.

Dar, acum fruntea-mi nu poate să gândească

Cum pot calea spre noi s-o dibuiască?

Prea puţină lume în Dacia ştie drumurile toate,

Iar dacă pe table de lemn le avem artătate

În taină ele sunt păstrate.

O călăuză iscusită pecetluită de soartă,

E la mijloc, ce cu sârg pe cale îi poartă.

Bănuiala nu e bună, dar tâlc are,

Spionii sunt sclavii ce-i aveam la închisoare.

Blestemul neamului să cadă întreit

Asupra aceluia care pe spioni i-a îndrăgit!

Iar dacă licinius spion este,

Dochia va îngheţa pe creste.

El, o să-şi ia pedeapsa exemplară,

De îmi va cădea în mână iară.

Iar nepotul meu, aleasă floare,

Va creşte, spălat de ruşinea părinţilor, în Dacia ocrotitoare.

Dar, cred, zeul e bun cu mine

Şi nu mă lasă pentru a trăi această ruşine.

DOCHIA

( Aparte.).

Cum, cvum aşa de blânzi îmi păreau mie,

Frumoşi şi nevinovaţi, spioni să fie!?

Şi fiica regelui Decebal le-a dat sprijin şi ajutoare,

Înlesnindu-le calea spre trădare?

Atunci eu sunt o trădătoare!?

Îmi pare pedeapsa mică pentru nesăbuinţă.

Decât îngheţul pe munte, de o altă pedeapsă am trebuinţă

Iubite tată! De-acum ochii mei nu te mai pot privii.

Mă poţi urî! Mă poţi iubii?

Am să destăinui a mea faptă

Preotului mare, Vezinas, în şoaptă.

El a înţeles, înţelege pe morţi şi pe vi.

Şi să mângâie pe tata va şti

Printr-o pedeapsă mare

Poate voi dobândi iertare.

Altfel, blestemul fiecărui dac ce va murii

Până dincolo de lăcaşul zeului negurilor mă va urmării.

DECEBAL

Căci altfel, oricine în Daci să pătrundă a îndrăznit

Pe acest pământ n-a ajuns la bun sfârşit.

Zalmoxis ne-a zidit ţara

Cu munţi şi văi înflorite primăvara,

Cu ape repezi şi adânci,

Să nu pătrundă duşmanii

Să nu pătrundă duşmanii nici pe brânci.

Avem păduri dese, nu le trece nici pasărea-n zbor,

Totul aici ne-au stat în ajutor.

( Fulgeră şi tună.).

Degrabă la luptă, în frunte cu mine,

Duşmanul se apropie, vine, vine…!

Dromichete, mândru rege din fund de aşezare,

Burebista mărit, stăpânitor al neamului dintre hotare,

Duras prea înţelept, strămoşi ai Daciei străbune,

Ridicaţi-vă în ţară, însuflaţi fapte bune!

Ne ameninţă duşmanul munţii noştri sfinţi

Scăldaţi cu sânge de părinţii noştri, părinţi.

E la grea încercare al Daciei popor!

El ştie să moară

Pentru scumpa noastră ţară!

El ştie să fie învingător.

Înainte deci! Pe viaţă în mândrie,

Pe moarte, în viaţă vie!

( Fulgeră, tună şi trăzneşte puternic. ).

VEZINAS

Mare îţi este puterea, mania şi iertarea,

Slăvit zeu ce ne stăpâneşti zarea!

De am fost nevrednici o clipă, te-ndură.

Vom di de-acum înainte cu mai multă măsură.

VRACIUL

Nu e îmblânzit zeul, decât sacrificându-I pe toţi bărbaţii,

Sau cu duşmanii să ne avem ca fraţii!?

Din ce rămâne, un alt neam curat va răsări

Care în veci trădarea n-o va şti.

TEHOMIR

Înlături, altfel te sfarm, cobe, te-ai pripit!

VRACIUL

De mă credeţi smintit,

Dac sunt şi ţara mi-am iubit!

DOCHIA

( Tulburată se îndreaptă spre preot.).

Taină îţi cer! Iertare!

Slăvite preot mare!

VEZINAS

Are de dat un sfat Domniţa, marea preoteasă?

Întotdeauna îndrumarea ţi-a fost aleasă!

DOCHIA

( În auzul celorlalte preotese ce s-au apropiat.).

În Dacia s-a săvârşit o faptă rea,

Făptaşa este Dochia!

Trădarea e a mea!

VEZINAS

Cum asta!?…Ce păcat!

DOCHIA

Poate un zeu duşman m-a îndemnat

Să eliberez pe sclavi din închisoare.

Nelegiuirea săvârşită mă doare.

Spune-mi cu ce s-o ispăşesc?

Pedeapsă pe măsura faptei doresc.

VEZINAS

Ooo, iubită fiică a lui decebal, iubită preoteasă!

Îngheţul pe munte e mai mare pedeapsă.

Ea ne este lăsată prin datini strămoşeşti

Pentru aceia ce s-au împotrivit poruncilor regeşti.

Nu au cunoscut dacii un rău mai mare!

DOCHIA

Dochia a săvârşit în Dacia prima trădare

Împotriva ţării, a strămoşilor, a dacilor toţi,

A uneltit în răul strănepoţilor din nepoţi.

( Către ceilalţi.).

Să aveţi grije de Ionuţ, copilul meu,

Cânb va fi mare să-I spuneţi că sunt la zeu,

Şi l-am iubit şi-l voi iubii acolo sus mereu.

( În suspine.)

Ooo, zeule, plămădeşte-l să crească falnic

…şi puternic

Să cunoască liniştea, iubirea şi dragostea

În ţara aceasta, în ţara lui şi-a mea.

De la tine,dar, munte falnic de sub soare

Aştept adăpost, refugiu şi alinare.

Iar pentru copii copilului meu să fi

Cetatea linişti, a muncii, într-o slăvită zi.

(Către Vezinas. )

Să şti că de al meu păcat

Nici el, nici fiul meu nu e vinovat.

CELE OPT PREOTESE

Te urmăm, dulce stăpână cu sufletul împăcat.

DECEBAL

( Împreună cu Tehomir şi celelalte căpetenii ale oastei se apropie de preot

şi de cele două preotese. ).

Oastea ne cere nedeslipiţi alăturea să fim.

La fel ca înainte Dochia te iubim!

Te lăsăm în seama preotului mare

De-acum cu nelegiuitul vinovat de trădare

Pe muntele Orole, împreună, veţi cere iertare.

Înfrângere duşmanului prin sacrificiu veţi cere

( Arătând spre fereastră. ).

Priviţi! Negura răului în zare piere.

TEHOMIR

Dochia, eu am ştiut de copil şi te-am iertat.

El va creşte aici ca floarea unde a încolţit.

În cei patru ani am urmărit

Cum în soare s-a înălţat.

Fără să şti tu, zi de zi, l-am îngrijit.

El este copilul acestui pământ şi nu este vinovat.

Ca acest lăstar să crească sub un cer luminos

Roagăte ca Tehomir să se întoarcă victorios.

VEZINAS

( Cu mâinile în sus, implorând cerul. Alături.).

Ce nenorociri ne-ai pregătit?!

Doamne, nu ne pedepsi atât de cumplit!

ACTUL III

TABLOUL VII

( Sala tronului din Sarmisegetusa. În colţul dinspre stânga e aşezat

scaunul regesc.).

Scena 1.

DECEBAL

( Revine oboist din luptă, unde a prins pe generalul Licinius pe care îl

adduce.Nu îl cunoştea că este tata lui Ionuţ, falsul meşter captiv roman,

eliberat de Dochia.).

Pe romanul acesta să mi-l ţineţi legat

Alături, la îndemână şi ne înarmat.

( Un oştean care însoţea pe Decebal îl conduce pe Licinius în camera de

alături.).

Pe poarta cetăţii să atârne capul trufaşului sol

Şi corpul lui Licinius să atârne sfâşiat pe ziduri, gol!

Se cade cu arc de triumph înfingător

Şi această nenorocire s-o vadă ochii mei!?

Iubită Sarmisegetusă altădată ocrotită de zei!?

Ooo! Nu este cu putinţă

Să fie dată unui rege dac atâta umilinţă!

Licinius, semeţ sol, general roman să şti

Că Decebal în ultima clipă mişel şi laş nu va fi!

Eu nu voi cădea cu resemnare în robie.

În viaţă dacul nu ştie decât liber să fie!

Iubită spadă, simbol de vitejie

Tovarăşe în viaţă fosta-i mie

Şi în moarte îmi vei fi!

Dar nu este nimeni pe aici? Unde sunt ai Daciei fii!

Altădată eram primit cu alai mare.

E drept! Nu-l mai merit oare?

Dar unde, unde este Dochia? Unde este al meu nepot?

Unde e Vezinas? Sunt supăraţi socot.

Ei! Olaci, străjeri, unde sunteţi, unde?

( La strigătul lui Decebal, dinspre dreapta şi faţa scenei vine trist, abătut şi

cu capul în jos bătrânul Olac,în seama căruia este lăsat spre îngrijire

Ionuţ.).

Hei! V-aţi pierdut capul? Răspunde!

Vă este frică de duşmani?

Unde-i Dochia, iubita mea fiică?

Au poate şi ei îi este frică!?

Vezinas preot mare?

Dar Ionuţ cu ochii de cicoare?

Scena 2.

OLACUL

Deşi sunt bătrân şi neputincios, sunt dac

Şi frică nu am şi nu pot să tac

Dochia, Dochia, de n-ai ştiut…

DECEBAL

Spune, unde-i? Altădată erai limbut.

OLACUL

…de îndată ce-ai plecat la bătălie

A urcat suişul muntelui oe vijelie

Şi pe cine, mărite rege, ai iubit

Pe munte îngheţul la-npietrit!

DECEBAL

Ce vorbeşti bătrâne smintit!?

OLACUL

Alături a însoţito şi celelalte preotese.

Acum sunt a zeului mirese.

DECEBAL

Dochia!…Dochia…! A mea iubire!

Oooo! Nu este cu putinţă atâta nenorocire!

Zalmoxis prea mult m-ai pedepsit!

( După o pauiză).

Dar… unde este nepotul meu iubit?

OLACUL

E la mine şi cu dragoste l-am îngrijit.

Îndată mă duc să ţi-l trimit!

Scena 3.

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

( Intră grăbit, în timp ce Olaculul se pregăteşte să plece pentru a aduce pe

Ionuţ. Se adresează către Olac.).

Auzita-am că regale de la luptă a sosit?

( Regele îndurerat cu capul între mâini, privind pe fereastră, se întoarce

către noul venit.).

Aaa!… Să trăiţi măritule! Am venit

Să vestesc că al dacilor preot mare a murit,

Şi-a pus capăt vieţii în altar după ce-a slujit.

DECEBAL

Fără preot mare, fără preotese, parcă nimic nu-i viu.

A rămas Templu pustiu?

E ţara în grea restrişte şi neamul la răspânte…

( După o pauză.).

Au început duşmanii din catapulte să cânte…

( Se aude bubuit de asalt. ).

Duşmanii au şi sosit la zidul cetăţii!?

Nu-i nici-un mijloc de scăparea vieţii?

Nu-i chip de scăpare!?

Zalmoxis şi-a luat mâna de pe daci, oare?

Dă în ghiara pieirii întregul popor!?

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

O, Doamne, mărite! A sosit ceasul să mor!?

Scena 4.

( Tehomir intră rănit de moarte. ).

DECEBAL

Ooo…Tehomire…şi tu!?

TEHOMIR

Da, în luptă am căzut,

A străpuns o suliţă prin scut!

M-am târât până aici rănit

S-o văd pe Dochia pe care o iubesc.

DECEBAL

Dochia a murit! E în corul îngeresc!

TEHOMIR

Oh…oh…oh…! Copilul unde este?

DECEBAL

Îl aduce acum Olacul, este bine…

Mă îngrijorează pentru el timpul ce vine…

Am să-ţi spun despre Dochia întrega poveste!

A murit de frig pe munte rugându-se la zeu…

A spart uricorul, a eliberat sclavii, încălcând cuvântul meu.

Se spune că era şi tată-l copilului printre ei…

TEHOMIR

Oooo…! Nenorocirile vin toate în anii grei.

DECEBAL

Una chiamă pe alta, Tehomire! Vezinas s-a sinucis.

OLACUL

( Intrând cu copilul de mână ce ţine în cealaltă mână aceeaşi floare ofilită,

dăruită de Decebal şi păstrată cu grije de copil şi Olac. ).

Iată Mărite, al tău vis

De a vedea nepotul s-a împlinit!

DECEBAL

( Luând copilul în braţe .Îl sărută pe frunte şi îl aşează apoi jos. ).

Văzândul teafăr sufletul s-a liniştit.

TEHOMIR

Ionuţ, chiar dacă nu eşti din sângele meu, te-am iubit!

Am să mă înalţ la mama ta,

De sus te vom ajuta

Să creşti liber pe acest pământ,

Să-ţi fie ca un cant.

Un cant frumos, un cant al muncii

Ne interrupt de vreun duşman.

DECEBAL

La Drimoxa prins-am un falnic general roman.

Să se aducă de grabă!

Să nu creadă că am luptat să ne aflăm în treabă.

Sunt vinovaţi dacii de moartea duşmanilor ţării?

Ne jefuiesc moşia, nu noi pe-a lor din depărtarea zării.

Ne calcă pământul, mulţi de-ai noştri au murit!

( E adus generalul Licinius, legat la mâini.).

Dorinţa ţi s-a împlinit.

LICINIUS

Cunosc cetatea voastră, vreau să-mi văd feciorul iubit.

După care multă vreme am tânjit.

TEHOMIR

Cine-i acesta? Ce văd!?

Fostul meşter, sclav roman, Licinius!? Ce prăpăd!

LICINIUS

Chiar el. Amicul Romei… şi al copilului tată,

Plămădit cu a regelui fată.

Dar unde este copilul? Unde?

E mort!? E viu? Se ascunde?

DECEBAL

Ooo…tu eşti acela ce ai adus Daciei tot răul?

Te aşteaptă negura! Te-aşteaptă hăul!

( Se aud zgomote şi bubuituri de luptă.).

Copilul e aici de faţă,

A crescut şi e în viaţă.

LICINIUS

( Îndreptându-se spre copil care este alături de Olac şi îl ia în braţe.).

O, copilul meu ce te iubesc

Al să stau aici cu tine să te cresc.

Dar unde e mămica, copil slăvit!?

DECEBAL

A luato Zalmoxis! A murit!

LICINIUS

Ooo…Zei! De ce nu m-aţi luat pe mine!?

TEHOMIR

Nu voi aştepta mult. Te vor lua şi pe tine!

Dar e mai bine

Ochii să-ţi-i scoatem acum,

În veci romanilor să nu le arăţi al Dacia drum.

DECEBAL

Tehomire! Nu-i vom scoate ochii

De vrea va sta aici să crească copilul Dochii.

Nu este bine un rău să aducă un alt rău.

Licinius care este gândul tău?

LICINIUS

Mărite rege de eşti bun aşa,

Voi rămâne în veci în Dacia

Să cresc acest fecior mare

Liber sub un strălucitor soare.

Dar…pe tine cum te cheamă?

( Aşează copilul jos.).

De mine să nu-ţi fie teamă.

IONUŢ

Inius, Ionis, Ionuţ îmi spune!

De la Licinius al tatălui meu nume,

Care este mare şi victorius,

Cum îmi spunea mama…frumos.

LICINIUS

Eu sunt tatăl tău, copile,

( Îl lipeşte de el.).

Şi ne-am cunoscut în clipe umile.

Sunt prizionierul tău…

Dar îmi este teamă să nu fie şi …mai rău.

( Bubuituri, lovituri, larmă de luptă se aud în apropiere. ).

Scena 5.

(Duras, Baldobal, Hasdrubal, însoţiţi de alte căpetenii intră

înspăimântaţi.).

DURAS

Nimic nu mai este cu putinţă!

BALDOBAL

Cetatea e pierdută şi a noastră fiinţă.

HASDRUBAL

Oştenii o mai apără încă. Au apărat şi hotarele cât au putut!

DECEBAL

Zalmoxe ne-a pedepsit cât a vrut!

BALDOBAL

Totul e înzadar!

DECEBAL

Atunci să aducă în grabă cazanul cu iz amar!

Izul acesta din fiertură e hărăzit

Vitejilor ce în luptă n-au murit!

TEHOMIR

Eu voi porni mai înainte spre eterna cetate.

BALDOBAL

Nu va trece mult şi te vom urma frate.

TEHOMIR

Mă…ri…te, iubite re…ge, dra…gilor…

În Da…cia ro…bită e uşor…

…a mu…rii

Şi ce greu e a trăi…!

( Îi cade capul într-o parte şi moare.).

DECEBAL

Cu toţi alăturea, e bună

Moartea, pentru viteji, de aur e cunună.

HASDRUBAL

Cetate iubită, leagăn de eroi

Pentru romani, castru vei fi, pentru noi

O durere sfâşietoare

Într-un apus de soare…

Scena 6.

DECEBAL

( La vederea cazanului cu otravă adus în grabă de câţiva oşteni. ).

În altă lume, lângă strămoşi ne este locul.

Să mistuiască cetatea focul!

Sarmisegetusa, mândrie a strămoşilor, noi te iubim,

Noi care am lucrat mai puţin

La alcătuirea ta, te nimicim.

Ne-o cere ambiţia! Iubirea întreagă

Şi durerea din aste clipe de tine ne leagă,

Nimic din ce a fost, gloria de altădată

Pe mâna vrăşmaşului nu trebuie lăsată.

I-iul OŞTEAN

Iată minunata băutură!

II-lea OŞTEAN

O povară în oase lasă, un somn greu şi o arsură.

I-iul OŞTEAN

Câte două duşti pe gât am dat.

DURAS

Te-ai grăbit, dragă fârtate!

( Oştenii cad şi mor. Larmă mare, ţipete şi vaiete se aud. ).

Scena 7.

( Intră în grabă trei fruntaşi de oaste.).

I-iul FRUNTAŞ DE OASTE

Au spart poarta de intrare şi în cetate au năvălit!

II-lea FRUNTAŞ DE OASTE

Împăratul lor e în frunte, l-am zărit,

Pe un cal alb, ca şi dânsul împlatoşat,

E îmbrăcat în aur blestematul de împărat!

III-lea FRUNTAŞ DE OASTE

Lupta aprigă e încinsă,

Între armia romană şi oastea dacă învinsă.

Şi femeile cetăţii sunt dârze luptătoare,

De viteji născătoare.

Ca zăgazul ce nu lasă şuvoiul mare

Ai noştri cu trupul lor făcut-au zid la poarta de intrare.

O clipă şirul luptătorilor duşmani a fost mai rar.

De cade unul, o mie se ridică iar.

Sâni ce alăptau copii, sprijinmă acum topoare,

Ştiu fără greş să lovească, sute, mii, ştiu să doboare!

Însă cetatea noastră e mică,

În locul celor căzuţi nimeni nu se ridică.

HASDRUBAL

Iată cum se întinde focul!

( Prin fereastră se vede arzând cetatea. ).

La para para lui se cades ă începem jocul

Şi ospăţul să împlinească sorocul.

Paharnicul să vie! Cine ne este paharnic?

OLACUL

Paharnicul sunt eu şi Ionuţ cel mic.

( Arată către copil.).

DECEBAL

Să aveţi grije de copil să crească mare

Să spună la toţi povestea Tatălui Mare.

LICINIUS

Mori fără teamă mărite rege

Romanii au o lege:

„ Salvarea poporului din strămoşeasca glie

Este suprema noastră datorie! „

DECEBAL

( Către comandaţii. ).

Se cade ca vajnicul corăbier, atunci,

Când nava se scufundă, prin grije şi porunci,

Să ia în seamă viaţa celor de pe vas.

La postul de onoare să fie ultimul rămas.

Aşa că oricât îmi va fi de greu

Să vă văd murind, ultimul rămân eu.

Care dintre voi bea întâi

( Voios. ).

Şi în sănătatea cui?

BALDOBAL

Eu întâi!

DURAS

Ba eu! Tu mai rămâi!

DECEBAL

Atunci acela va bea

Căruia regale îi va da.

( Olaculul îi întinde pocalul plin. Decebal trece pocalul lui Duras. ).

Eşti cel mai bătrân în sfat,

Înţeleptul ţării, credinţă ne-ai dat,

Neobosit şi viteaz în bătălii ai fost

Ai luptat pentru ţară, ai luptat cu rost.

Iată fala şi răsplata viteazului dac.

Dar ce păcat, vitejii noştri în ţărână zac!

Pentru întâia oară, un dac săvârşita o trădare

În Dacia, şi sufletul mă doare.

Pedepsit e poporul. Ooo…! Fiica mea!

Plătim cu toţii vina ta!

DURAS

Din văgăuni, din munţi, nevinovaţii prunci

Nu vor şti de această nelegiuire, în văile adânci.

Acolo, feriţi de duşmani şi de păcat

Gândul lor se va înfiripa tot curat,

Ca prin ei deapururea neamul să moştenească

Iubirea de glia strămoşească.

Când de geruri şi de vreme rea veţi fi urgisiţi

Povestea de acum să le-o amintiţi!

Să poarte şoapta, codrul prin freamătul lui

Să le spună de cinstea, virtutea, vitejia neamului.

De nu vor avea nume, să-i legene cântul,

Doina să-i crească, să-i mângâie vântul,

Să moară bătrâni, gerul din inimi să cunoască moina

Şi în codru să-ngroapte doina,

DECEBAL

Să nu ştie ce-i trădarea!

( Tot mai aproape se aude bubuitul. Focul este mai îndârjit.).

DURAS

Pentru aceştia ridic paharul acum când arde zarea!

Pentru Ionuţ beau. Pentru inima curată!

(Bea.).

DECEBAL

Baldobal, iată!

La cine rămâne spada ta?

BALDOBAL

Spada mea?

La porţile cetăţii o îngropai.

Jurământ în scris alăturai,

Acela ce o va găsi s-o moştenească.

De ar avea ceva din sângele dac, neamul să-l dezrobească.

În mâinile duşmane te las ţară, a mea iubire!

Dacă odată liberă vei fi, din locul de odinioară,

Lui Zalmoxis voi cere îngăduire,

Să-mi petrec veşnicia în Dacia şi-n a ei sfinţire.

( Bea. ).

DECEBAL

Tânăr încă eşti Hasdrubal şi aid at de necaz,

Totuşi multe fapte ai săvârşit cu braţul viteaz!

HASDRUBAL

Iubite rege mare! Muriom cu speranţa

Că aici va continua viaţa.

Peste sute de ani, chiar mii

Dacia de-apururi va fi.

( bea. Se aude larmă de bătăi în poarta domnească.).

I-iul FRUNTAŞ DE OASTE

Şi eu!

II-lea FRUNTAŞ DE OASTE

Şi ei!

DECEBAL

Beţi fiecare. Să nu vă fie greu.

( Din nou se aud bătăi şi mai puternice în poartă.).

OLACUL

Mărite! Şi eu!

DECEBAL

Duras, Baldobal, Hasdrubal, aşa repede se poate murii!?

OLACUL

Împotriva morţii dacul nu ştie cârtii!

Moartea chin nu are,

Când duce la dezmierdare.

E o altă viaţă dincolo fericită,

De dureri ferită.

( Bătăi tot mai puternice se aud. Zgomot, larmă, strigăte.).

Ionuţ te las în grija tatălui tău,

Să nu cunoşti în viaţă ce este rău.

( Bea. Se aude spărgându-se poarta domnească. Tropot şi paşi, iureş pe

scări, se aud năvălind înăuntru.).

DECEBAL

( Aşezându-se pe scaunul domnesc. ).

Trozneşte stejarul, se clatină pleşuvul munte.

Dragă spadă! Ai cunoscut bătăli crunte,

Atâţia duşmani a străpuns al tău fier.

Nevrelnic, prin tine, pe tronu-mi să pier!

( Îşi împlântă saba în piept. Cu ultima sforţare o scoate şi o aşează lângă

el. În poziţia iniţială pare viu pe scaunul domnesc. Liciniu şi Ionuţ

îngenunche. Aşa îi găseşte Traian.).

Scena 8.

( Intră oşteni romani, căpetenii în frunte cu împăratul Traian. ).

TRAIAN

( Privind la întreaga scenă. Licinius văzându-l se ridică. Ţinând copilul de

mână se înclină. ).

Ooo! Acum de-abia înţeleg cât de mare

În ţara asta este dragostea de neam şi de hotare!

Luaţi aminte oşteni! Ce înseamnă iubirea de ţară şi dor!

Viteaz este acest popor!

Tu nu eşti învins! Ci Roma este înfrântă!

Acolo e orgie, beţie! Romanii putregaiul îl cântă.

Licinius ce faci ? Ce zici ?

LICINIUS

Mărite imperator, rămân aici.

Să-mi cresc copilul pe acest pământ de rai.

TRAIAN

Rămâi Licinius! Să înveţi pe daci al nostru grai

Voi aduce ceea ce e mai bun, mai sănătos,

Mai viteaz, din imperiu în acest teritoriu sălbatic şi frumos.

Un altoi mai bun să fac

Pe rămăşiţele regatului dac.

Aşa va răsări un popor nou, puternic foarte

Ce va moşteni onoarea, dragostea de ţară până la moarte.

Acesta este copilul tău? Aşa se pare!

LICINIUS

El este! Iubite impedrator mare!

TRAIAN

(Apropiindu-se de Decebal care pare viu, îi ia sabia şi o întinde lui Ionuţ.).

Păstrează sabia tatălui tău mare

Şi să creşti mândru sub soare,

Să aperi cu ea poporul, onoarea şi ţara!

( Îi întinde sabia. Ionuţ o sprijină de el.).

Pentru tine de-acum începe primăvara!

( Ionuţ priveşte la sabie şi la floarea ofilită din mână pe care o are de la

Decebal.Privind îşi adduce aminte de cuvintele bunicului, Decebal.).

DECEBAL

( Glasul lui Decebal se aude venind de departe, predominând întreaga

asistenţă. Glasum vine din memoria şi conştiinţa lui Ionuţ.).

“ Eşti ca floarea aceasta, nevinovată făptură,

Nu ştii ce-i trădarea, nu ştii ce-i ură,

Poate, în vreme, floare din floare,

Urmaşii, urmaşilor tăi, se vor bucura de un alt soare,

În cântec să rămână să fie ştiut

Că Epopeea Română de aici a început. “

( O melodie adecvată în crescendo.)

-CORTINA-__

Autor: Al. Florin ȚENE

Al. Florin ȚENE: Citindu-l pe poetul Gavril Moisa în 70 de oglinzi

Două oglinzi paralele – un infinit de imagini –

Moisa într-una, reverberând în mii de pagini,

În cealaltă prietenul Eminescu în drum spre neant

Nebuloasă cosmică unde doarme bătrânul Kant.

Îl citesc atent în oglindă şi cuvintele iau foc

Verbele aleargă după ele să le pună la loc,

Doar Alecsandri îl înţelege acolo sus

Când Moisa se lasă de adjective dus.

Dincolo de oglindă nu ştiu dacă-mi înţelege fraza

Frântă în mii de sclipiri adunând în ele Raza

Movului ce încă aduce speranţa de mâine,

Azi la lumina din oglindă latră un câine…

Poetul mai aleargă după fluturi prin oglinzi

Dar ei toacă frunzele păduri, sunt omizi,

Speranța rămâne în inimă pentru anul viitor

Așa mai apare o oglindă veșcnică c-un dor.

Mă aflu în Liga Scriitorilor şi ameţesc metafizic,

Iar între pagini de ziar tâmpla-mi se clatină fizic,

Într-un colţ de oglindă un ochi râde, celălalt se preface-n culori

Pe când Gavril Moisa se află printre învingători.

Al. Florin ŢENE