Carmen GIGÂRTU: Fericirea

„Fiecare om are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să-i dea o formă.”(Goethe)

Una din dorințele primordiale ale omului a fost și este să atingă aripile fericirii.

Ce este fericirea?

Un concept greu de definit, un subiect foarte complex, cu multe fațete și care trebuie studiat  din mai multe perspective: psihologică, științifică, filozofică și spirituală.

Din perspectiva psihologică fericirea poate fi defininită ca o  stare sufletească, o artă de a te bucura de un răsărit de soare, de o floare, de zâmbetul unui copil, de gânguritul unui prunc, de o carte, de o operă de artă, de o faptă bună, de  simplu fapt că exiști  în această lume.

 Fericirea e o stare de bine, de mulțumire sufletească,  plăcere, bucurie, exaltare, seninătate, beatitudine, emoții pozitive.

Un psiholog renumit spunea că „fericirea e o stare care se pregătește, se cultivă și se apără de fiecare persoană în parte. ”

Pentru a avea acces la fericire este necesar să deschidem inima și mintea față de propria persoană, să ne autocunoaștem, să descoperim  ceea ce ne place, să fim conștienți de punctele tari pe care le avem și de valorile în care credem.

Dacă există o armonie între valorile clare după care ne ghidăm viața, planurile pe care le avem și punctele noastre  forte, atunci putem atinge fericirea.

„Cunoaște-te pe tine însuți”, ai grijă de tine, descoperă ce-ți face plăcere, care sunt punctele tale forte, ce valori ai, iartă, fii bun,  iubește și zâmbește vieții și lui Dumnezeu.

Profesor la Universitatea din California, Sonya Lyubomirsky a analizat fericirea și demonstrează că fericirea este la îndemâna oricui, spunând  că „oamenii fericiți sunt mai sociabili și mai energici, mult mai dispuși să facă acte de caritate și mult mai cooperanți, dar și mult mai plăcuți de alții, dau dovadă de mai multă flexibilitate în modul lor de gândire și sunt mult mai productivi la locul de muncă. Sunt lideri și negociatori mai buni și câștigă mai mulți bani. Sunt mult mai rezistenți în fața greutăților, au un sistem imunitar mai puternic și sunt mai sănătoși din punct de vedere fizic. Oamenii fericiți trăiesc mai mult!”

Fericirea este influențată în proporție de 50% genetic, 10% este influențată de circumstanțele din viața noastă, iar  40% este dată de acțiunile, alegerile, comportamentele noastre.

Lyubomirsky propune mai multe activități care  pot aduce fericirea : exprimarea recunoștinței, cultivarea optimismului și a relațiilor sociale, evitarea  comparațiilor sociale, acte de binefacere, a învăța să te bucuri, a ierta, crearea unor strategii pentru a face față problemelor, creșterea experiențelor de flux, a te dedica scopurilor pe care ți le-ai propus, religia, spiritualitatea, meditația,  a avea grijă de corpul tău, să trăiești în prezent.

Fericirea, din punct de vedere științific e un impuls neurochimic al  unor diferiți neurotransmițători la nivelul creierului. Pentru a fi fericiți e necesar un echilibru al hormonilor fericirii: serotonina- hormonul fericirii, dopamina – hormonul plăcerii, oxitocina – hormonul iubirii și endorfinele.

Sentimentele sunt date de substanțele chimice din creier. Dacă avem un nivel scăzut de hormoni, ne simțim triști, iar dacă avem un nivel optim, ne simțim fericiți. Pentru creșterea nivelului hormonilor fericirii se recomandă: petrecerea timpului în aer liber, mișcare, sport, râs, muzică, meditație, rugăciune, masaj, petrecerea timpului în compania celor dragi, gătitul și servirea mesei alături de o persoană dragă, joaca alături de un animal de companie, somnul suficient. Hormonii fericirii sunt responsabili pentru starea noastră de bine, pentru fericirea noastră.

 Renumitul genetician, Dr. Kazuo Murakami, spune  că modul în care gândim poate activa gene inactive si dezactiva gene active. Factorii mentali și emoționali pozitivi, cum ar fi bucuria, recunoștința și spiritualitatea  au o mare influență în activarea  genelor benefice.

Dr. Murakami susține  că gena fericirii poate fi activată cu puterea minții, o atitudine pozitivă poate activa genele necesare pentru a aduce succesul și fericirea, în acelasi timp dezactivându-le pe cele negative. Numește acest proces „gândire genetică”.

Fericirea este în interiorul fiecărui om, depinde de  gândurile,  acțiunile și valorile în care credem, de capacitatea de a ne accepta, de a fi sinceri, liberi .

Gândul este cea mai puternică forță din univers, este un modelator al personalității omului.

Oamenii fericiți privesc întotdeauna partea plină a paharului.

Sunt adepta teoriilor care spun că fericirea trebuie căutată în interiorul nostru și dobândirea ei se realizează pe calea cunoașterii, a iubirii necondiționate și  a credinței. Creatorul, în marea Sa iubire și înțelepciune ne-a creat diferit și fiecare om percepe fericirea în mod unic. Nu de puține ori ne amăgim că lucrurile materiale, funcțiile, titlurile, ne fac fericiți și vedem  fericirea ca o bucurie imuabilă rezultată din împlinirea dorințelor.

„Dacă vreți să trăiți o viață fericită, legați-o de un țel, nu de oameni sau de lucruri. ” (Albert Eistein)

De- a lungul timpului filozofii au încercat să explice  conceptul  de fericire. Solon zicea că nimeni nu este fericit atâta timp cât trăiește, pentru că oricând se pot abate nenorociri. În viață trebuie cumpătare în tot și toate.

Fericirea e doar în Dumnezeu.

 Lao Tzu a subliniat că  se poate atinge fericirea  luând natura ca  model. În timp ce Confucius era de părere că fericirea e dată de armonia dintre oameni.

Stoicii credeau în adevăr și virtute și exersau disciplina mintală pentru a-și depăși emoţiile și a se putea ridica, astfel, deasupra greutăţilor vieţii. Fericirea este contemplarea.

„Cele mai mari binecuvântări ale omenirii sunt în noi şi la îndemâna noastră. Un om înţelept este mulţumit cu soarta lui, oricare ar fi aceasta, fără a-şi dori ceea ce nu are“.  Seneca

Școala Epicuriană întemeiată de filosoful Epicur promova o etică a fericirii, drumul spre fericire trebuie să treacă prin înţelegerea lumii în care trăim şi prin cunoştinţele naturii. „Prin plăcere înţelegem absenţa durerii din corp şi a problemelor din suflet. Un raţionament sobru, căutarea motivelor deciziilor şi a evitărilor, eliminarea acelor credinţe care conduc la tumultul sufletului“ Epicur

Aristotel afirma că fericirea este rezultatul actelor de curaj, de cunoaștere, de prietenie, de dreptate, loialitate, răbdare, generozitate, toleranță, cumpătare, echilibru  și armonie. Omul poate atinge fericirea dacă trăiește virtuos, dacă are un carecter onest. „Fericirea noastră depinde doar de noi“ Aristotel
„Secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauţi din răsputeri, ci prin dezvoltarea capacităţii de a te bucura pentru puţin.“ Socrate

„Omul care face totul pentru a atinge fericirea şi se bazează pe el însuşi nu pe alţii a adoptat cel mai bun plan pentru a trăi fericit.“  Platon

Tot el spunea ca fericirea adevarată se dobândește atunci când e satisfăcut sufletul.
Plotin susținea că în starea extazică omul vine în contact direct cu Dumnezeu, care revarsă fericire asupra individului. Fericirea este atinsă numai în conștiință. Adevărata fericire este metafizică. “Sufletul tău trebuie să devină frumos şi divin, dacă vrei să contempli pe Dumnezeu şi frumuseţea.” Plotin

„Fericirea e un ideal al imaginației și nu al rațiunii.” (Immanuel Kant).

Pentru Leibniz, fericirea este adaptarea voinței umane la realitate.

Multe religii spun că fericirea este o stare de pace care nu poate fi realizată decât  în ​​comuniune  cu Dumnezeu.  Fericirea e în divinitate, în Dumnezeu.  Pentru a ajunge la fericire omul  trebuie să fie integru, virtuos, iubitor, altruist, credincios și să tindă spre sfințenie.  

În budism, fericirea  este un factor de iluminare  și nu depinde de obiecte, ci este o stare a minții cultivată prin disciplina mentală, prin eliminarea dorinței. Buddha a învățat pe discipolii săi să cultive starea mentală a fericirii pentru a realiza iluminarea. O minte disciplinată aduce fericire. Un om i-a spus lui Buddha: „Eu vreau fericire!” Buddha a răspuns: „Scoate-l pe EU din formulare şi ai scos EGO-ul. Scoate şi VREAU, care înseamnă ataşamentul şi aşteptările. Astfel, rămâne doar FERICIRE”!

 „Dacă doriți ca alții să fie fericiți, practicați compasiunea și dacă doriți să fiți fericiți, practicați compasiunea.” Dalai Lama

În hinduism, omul ajunge la fericirea veșnică la sfârșitul ciclului de renașteri, cand  se uneste cu Brahman.

Cheia fericirii se găsește în  mintea noastră, antrenând-o pentru a elimina orice gând negativ, se spune în Iudaism – Cabala–Zohar

In islam, sufitul caută fericirea în Dumnezeu . ,,Privește în inima ta, pentru că Împărăția Domnului este cu tine. Acela care se cunoaște cu adevărat pe sine, acela îl cunoaște pe Dumnezeu, pentru că inima este o oglindă în care se reflectă calitațile divine.”

Sfântul Augustin afirma că fericirea este „bucuria care se naşte din adevăr”.

În Biblie se vorbește de mai mule ori despre fericire.

,,Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă în căile Lui” (Ps. 128)

„Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul.” (Ps. 40)

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea!” (Apoc. 1:3)

„Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ (Apoc. 19:9)

„Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14)

„Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.” (Prov. 16:20)

Iisus ne-a învățat să iertăm, să iubim, să credem și să binecuvântăm.

În urmă cu două milenii Mântuitorul ne-a vorbit despre Fericire în Predica de pe Munte.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de    dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.”

 Fericit este omul  modest, fără ambiții deșarte, liber, neatașat de lume, care conștientizează greșelile făcute și  plânge pentru  durerile pricinuite și rătăcirile semenului său,  cel blând, cel ce face doar binele, cel generos, cel bun, cel care aduce pace, liniște, mângâiere, cel care luptă pentru dreptate, adevăr, credință.

A fi fericit e atât de simplu!  Dragoste, modestie, compasiune, blândețe, altruism, iertare, recunoștință, speranță, credință.

Alege să fii fericit!

 “Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Evanghelistul Luca) și tot acolo sălășuiește  și fericirea.

,,Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atâta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalilate. Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul intr-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce inseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părasesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar intuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat in cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele. Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă intunericul mai misterios, se vor răsfrînge şi se vor reântoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri, strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?” ( Emil Cioran – Pe culmile disperării)

Carmen Gigârtu

20 iulie 2021 Drăgășani

Poesis:DORINA NENICI

DUREREA TĂCERII

Ascunde-mă-n cuvintele

ce sparg tăceri,

și dorul

adâncului cel mai înalt,

să îmi sărute ochii,

să-mi cadă tot albastrul

în sclipiri

când genele, privirea

îmi ascund…

Mă las cu timpul meu

în lutul

ce mă răsfață în dureri

și te aștept în vremi

pe drum de infinit,

să mă transformi în pasăre

cu-aripi îngreunate

de dorul cel de azi

și cel de ieri…

Și-apoi din mâna ta,

căuș cu apa vie să îmi fac,

să-mi torn… la rădăcina

îndureratelor tăceri.

SĂ MORI IUBIRE

Vremelnică iubire

cu-aripi de nesfârșit,

învăluită în misterul

de netăgăduit,

mi-ai scrijelat pe inimă

un semn de întrebare

cât cerul și pământul;

Când vei zbura

cu-aripile de infinit,

plinindu-ne iubirea

în lumea asta mare ?…

Să nu știu cine ești,

să nu știu cine sunt…

să ne topim în temnița iubirii,

să curgem foc și lavă

ucigătoare, să ardem…

să ne mistuim ?!…

Să mori iubire, să mori

arsă în chinuri

căci căutându-ne

unul pe altul…am început

să nu ne mai găsim !

PLOAIA CA O BALERINĂ

Ploaia ca o balerină

udă, diafană, nudă,

în căderi unduitoare

printre degete de vânt,

se desface, se-mpletește

cu-ntunericul din noapte

și-al ei cântec cu mărgele,

arabescuri de cristale

se înșiră pe pământ…

Subțirica și înaltă

ca un franjure de apă,

desprinsă din nori lunatici,

spintecând parfumul nopții,

se topește în țărână…

să-nnoiască și să crească

visul anotimpului…

Ploaia ca o balerină

udă, diafană, nudă…

muza dansului sălbatic,

peste noapte-n zori de zi

se deschide-n curcubeu

și în taină se cunună.

In memoriam :Vasilica GRICORAS despre Mariana GURZA si volumul sau „Destine umbrite „

Numind-o „Poeta cu suflet de înger”, scriam despre poeta, scriitoarea și eseista creștină, MARIANA GURZA în anul 2009: <Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.> Îngrozitoarea veste a plecării în stele a minunatei noastre prietene a căzut ca un trăsnet asurzitor peste cei care au cunoscut-o. Drum drept și lin spre lumina veșniciei! Credința ta te va mântui. Dumnezeu să te odihnească de-a dreapta Sa! Nu te vom uita pentru că suntem convinși că „Poeții nu mor niciodată”.

Mariana Gurza, un suflet iubitor de semeni și neam, cu har primit de la Dumnezeu a scris despre „Destine umbrite”. Acum, Mariana – iubita noastră prietenă este doar un destin curmat mult prea devreme. Dumnezeu să o binecuvânteze cu aură de lumină și să o călăuzească spre raiul poeților și scriitorilor!

Mariana Gurza, „poeta cu suflet de înger” despre „Destine umbrite”Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui un exemplar din cartea „Destine umbrite”, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008. Citind cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: „Dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri că, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”

De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire. Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv – Destine umbrite.

Întâlnim aici mărturisiri despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne transmite bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, Care, după opinia sa este Român.Spiritul cărţii Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire. Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră că pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător”.Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual.

Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept că nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru că acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane. Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperindu-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor. Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărţi, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el. Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleeaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini.

Mariana Gurza realizează o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării Boabe de lacrimi a unchiului său. Al doilea capitol al cărţii este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovnicească: „Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă”.În acest capitol, scriitoarea aduce un „Argument” inspirat povăţuindu-ne că, numai prin „Identitate şi valoare” vom putea scrie o „Epistolă” cu „Ţara în suflet”. „Clipa sacră, în loc sacru” se întâlnesc pe „Piatra nestemată a Moldovei” şi prin „Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem „Spre rădăcini spirituale” pentru a evita „Insomnii cu întrebări”. Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, dacă nu printr-o biserică sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul „Feţe bisericeşti”. Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărţii domniei sale. Şi parcă, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, dacă nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul).

Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumina la rându-ne. „O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde altă lumânare”. Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină. În carte este vizibilă armonia sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu.Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia sa. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumina discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi.

Ea poate deschide drumuri noi, poate îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, poate aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet cald şi blând, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite.

Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire. Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.

Dacă o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama că este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit „o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul. Însă ceea ce este înălţător, este faptul că aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind „sămânţa” care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat că, această rodire, depinde de „pământul” în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza că atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.

Ştim cu toţii că empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărţii, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale. Empatizând cu personajele reale ale cărţii, Mariana Gurza demonstrează că se cunoşte foarte bine pe sine, însă îi cunoşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a „intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă. Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlaţi, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate, îi ajută.

Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărţile. Este implicată în activitatea filantropică a Asociaţiei „Învierea” de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.Aş putea conchide că virtuţile personale le-a transferat acestei cărţi. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufletească pe care ne-o dorim cu toţii.“Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu… “ încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.

(Din vol. Vasilica Grigoraș – Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni și cărți, Iași, PIM, 2016)

Fata in fata : Dorina Carp Nenici si Vasilica Grigoras

Dorina Carp Nenici

Ieri, afară , o zi senină . Tot ieri, înlăuntru, o zi cu griji, emoții , speranțe…Dar ieri, o zi fericită care mi-a lăsat timp (puțin din zi și mai mult din noapte), să gust din „Nectarul cuvântului scris” de Vasilica Grigoraș, poetă , critic literar, eseist, om de mare valoare în viața cultural-literară din județ și nu numai, o prietenă dragă, cu sufletul cald cu glasul blajin și duios ca un balsam din care tot te-ai înfrupta fără să te saturi…Și asta pentru ca lumina interioară-i dăinuie prin tot ceea ce face cu multă seriozitate, munca și pasiune și aduce bucurie celor din jur, ea însăși este o lumina ce se revarsă asupra semenilor, cu o iubire necondiționată. Este o minune de om, trimisă de Dumnezeu care îți atinge inima dincolo de cuvinte, dincolo de gesturi și dincolo de gânduri. E acea prietenă cu care comunici din suflet, cu sufletul.

E acea prietenă care te pune pe gânduri despre viață, coincidențe, destin si alte lucruri asemănătoare…o poetă sensibilă și talentată, inimoasă, un OM special și complex și oare de ce nu mă mir că o frumoasă si armonioasă colaborare între doua persoane care nu de prea mult timp se cunosc, curge atât de lin și frumos fără a se cere ceva în schimb… Aplecată și peste cuvintele mele, fără să știu, nici nu mi-a trecut prin minte ca voi primi acea bucurie surpriză prin recenzia făcută la cartea mea ”Cu timpul de mână – Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici și apoi prefața la cartea „Ecoul strigătului mut ” și apoi indemnul pentru „Taina scrisului„ unde am publicat ”Lumina pentru suflet” care s-a bucurat de apreciere…și care m-a bucurat la fel mult…iar EA, Vasilica Grigoraș s-a bucurat pentru bucuria mea..

. Iată că sunt și oameni care înalță pe cei de lângă ei.Se spune că „Ceea ce dai, ți se întoarce, ceea ce ai, se înmulțeşte, ceea ce atingi cu iubire, creste”…și Ea crește din adâncul divin al sufletului ei bun și cald…și se vede !Mereu am primit cu emoție si bucurie sfaturile și îndemnurile care nu au contenit: ce poate fi mai minunat decat să simți iubirea celui de lângă tine… Eu am simțit-o și cuvintele sunt puține să mulțumesc pentru asemenea prietenie, pentru asemenea dar în viața mea.Și iată că am ajuns la pagina 105 unde…din „Caruselul timpului” am poposit în paginile cărții domniei sale, „Tâlcuri la firul slovei”. Cum să nu fiu fericită ?!… și vin și cu mulțumiri scrise aici care sunt sincere, pline de recunoștință, din suflet, de unde pleacă unda aceea a firului roșu care mă face să mă simt veșnic îndatorată sufletește, cu dragoste pentru tot suportul, sfaturile, încurajarea…frumoasele cuvinte pe care le-am savurat de câte ori am vorbit și din care de fiecare dată am avut de învățat. MULTUMESC Vasilica Grigoras, cu recunoștință și aleasă prețuire !

❤

Vasilica Grigoras

Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută. De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii.

Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure. Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.

Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului. Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într-un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale.

Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi. Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintr-o mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt m-a bătut/ pe-același cântar/ am rămas/ ne-ntrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasăre/ fără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său: „Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care-a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine)

Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ m-afund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dă-mi mâna/ lumină/ și umbră/ să-mi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă-mi mâna/ lumină și umbră/ s-aprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Ți-am sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ ne-am depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt)

Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază de-o secundă/ râde-n pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, de-acum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și tarziu și devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ să-mi împodobească/ cerul plin de-albastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer)

Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit. Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă de-a rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe-aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „M-ajunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu că-i doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Da-s fericită,/ fiindcă m-am trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mă-mbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc să-și facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.”

Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ce-am greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ unde-și făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ de-atâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, te-așteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire)

Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbinte-mbrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentru-ntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu) Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și s-a rupt/ ca din mine…/ Și-amândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.”

(Metamorfoză)Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața- Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ și-n bine, și-n rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ să-l vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profan spre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.

Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor.

Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise. Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului. Vasilica Grigoraș

Al. Florin ȚENE: Celula lui Dumnezeu sau conștiința de sine în contextul nașterii religiilor

Mulți istorici ai religiilor, până și Mircea Eliade, s-au întrebat dacă este cineva acolo Sus. Răspunsurile au fost diferite. Majoritatea concluzionând că religia vine din mintea omului, adică tocmai din Celula lui Dumnezeu, pe care îndrăznesc s-o numesc așa. „Dumnezeu îşi exprimă dorinţele prin prejudecăţi”. Spunea Mircea Eliade. Dar prejudecățiile le fac oamenii. Și atunci? Nu ne rămâne, decât, să tragem concluzia că, de-a lungul mileniilor, creierul uman s-a dezvoltat în asemenea măsură încât am căpătat conștiința de sine. Însă, e necesar să dăm înapoi alte milenii până la „ciorba primordială” a oceanelor. Atunci, în această “ciorbă “, a luat naștere prima celulă vie care s-a transmis din generație în generație a omului, pe care o purtăm fiecare, ce prin procese chimice, s-a transformat în conștiința de sine.

            Omul primitiv, sărac în cunoaștere, a început să își spună întrebări. Există cineva care l-a creat și a construit universul? Acest prezumtiv “necunoscut”, acest „ceva” l-au denumit Dumnezeu. Omul și-a mai pus întrebarea, după ce ne săvârșim, arzând ca o lumânare, asta să fie totul sau mai urmează și altceva? Și acel “altceva” cum este, cum va fi?

            Tot ce ne înconjoară, în vastul univers a fost creat de o putere de dincolo de noi, pe care unii o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată de creația sa. Datorită acestui necunoscut a luat naștere religia.

            Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii  în mintea omului de atunci exista credința că cel mort se întoarce  în lumea de dincolo, cea a spiritelor, lumea paralelă cu a noastră, nevăzută, reversul lumii în care trăim pe pământ. Era perioada când scrisul nu se inventase. Era perioada în urmă cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce încerc să-l explic. Calendarul pe care îl folosim acum, este calendarul global, el a fost folosit și conceput de creștinism  în secolul al VI-lea după Hristos, demonstrând cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii… Biserica Catolică a fost una din cele mai mari puteri de pe pământ, încât a pus bazele calendarului pe care lumea încă îl folosește. Nașterea lui Hristos a marcat Anul Unu. Pot să specific, privind unele practici religioase ce datează de circa 130.000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își îngropau morții, că ei erau convinși că moartea nu este decât trecrea într-o lume fericită.

            A existat de-a lungul mileniilor, un grup important în istoria religiilor, care au ghicit  existența unei lumi de dincolo sau, mai precis, destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup au povestit că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele celor plecați. Aceștia au răspândit mesajul primit. Ei au atras mulți adepți, care credeau în cuvântul lor și au început să trăiască potrivit perceptelor propovăduite de aceștia. ASTFEL A LUAT, ÎNCET, ÎNCET, MARELE SPECTACOL AL SLUJBELOR RELIGIOASE: Prin acești profeți sau înțelepți s-au născut noi și noi religii. Aceste povești ale profeților, la început a fost trasmisă pe cale orală, dar, cu trecerea anilor povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine, cum o numim astăzi, Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, pe care azi o numim BIBLIA: Cartea Sfântă! Aceasta a devenit cel mai puternic simbol religios. A fost scrisă de oameni ce îi putem urmări pe parcursul istoriei. Cartea a devenit o imensă punte ce unește clipa cu veșnicia. Cu eternitatea. Mircea Eliade spune despre această perioadă: „Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți”

            Istoria religiei este, practic, istoria vieții acestor profeți și învățători și a  ideilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor ( din latina târzie scriptura , din latină, act sau produs al scrisului, din scriptus ) care au fost scrise despre ei. Printre primii profeți a fost Moise, fondatorul religiei iudaice.

            Însă, niciun profet nu a vorbit despre Celula lui Dumnezeu. Să fi fost prea mult pentru înțelegerea lor?

         Autor: Al.Florin ȚENE

ZAMFIR ANGHEL DAN: FRUCTELE ATRACȚIEI

DORNELY

Doctore Dornely,

dă-mi un pup mic să am cu ce mă hrăni

până vii

cu rețeta fericirii tale

de o zi

și doctore,

împarte-mă în porții de iubire când mă tratezi

cu medicamentul tău minune

în zori de amiezi

doctore,

se întâmplă ceva cu inima mea

se întâmplă că te iubesc și nu pot sta

locului

până vine rețeta ta

doctore,

când vii

și revii

doctore,

să-mi dai un pup mic

să-am cu ce-mi hrăni

dragostea

prescrisă în rețeta ta

doctore,

doctore, vindecă-mi iubirea de tine

doctore,

doctore.

.

 ZBORUL UNDELOR

Te voi iubi cu puterea aripilor din zborul păsării alpine

și niciodată nu voi spune zborului ,,adio,,

Cu aripa  stângă voi iubi izvorul senzorial al coapsei corneene

Cu aripa dreaptă voi iubi lumina ochilor tăi aprinsă de haruri divine

Cu patima zborului voi iubi tot ce te înconjoară

Născută fecioară a ideii de pură iubire crescută în grădinile simțirilor de odinioară

Doar să planezi în curenții universulului vreau

Nimic să nu-ți taie  aripa gândului și mereu să urci spre înalt

Acolo voi fi așteptând venirea momentului de repaus  stabil

Când mișcarea undelor tale ne va copleși pe amândoi cu iubiri corneene, visând

Patimă a gândului cuantic complementar

În ochii mei răsar doar imagini cu tine pictând zborul undelor, senzorial

TE IUBESC, MINUNE CORNEANĂ! Indiferent ce va fi, să nu uiți.

.

DOR ȘI VISE

cu iubiri atinse de geana zorilor

Prinse în șirag la umbra brațelor reci

întinse sub arcul dorințelor

cu buze moi stropite

de jarul sărutărilor

stinse cu focul dezlănțuit al iubirii împlinite

Și iar dor și iar vise

cu iubiri promise de flacăra ochilor

aprinși sanguin de senzorii viselor pe malul cu flori

unde pașii speranței ne poartă

cu viteza luminii din taina zorilor

.

DOAMNA  VISELOR

Când vii

apropie-te gândului

întreagă

fără foșnet

Cum visam noi virtual la începutul erei viselor

că ne-om iubi cu drag

prețuire și respect totalitar

Și Doamnă a viselor

să știi

că așa va fi în era viselor ce noi o vom trăi

Pentru că iubirile nu mor

intră în legenda materiei inteligente

și vor  rodi mereu iubire

dor

atingere și mângâiere

vise

cu care îndrăgostiții se vor  hrăni la umbra stelelor.

.

TE IUBESC

Așează-mă în glastra sufletului tău

Ca pe un lan cu maci înfloriți

Ce se leagănă în faldurile zilei

Colorând câmpiile planetei

Cu zâmbetul lor înroșit de adieri

Te iubesc de nu mai știu de mine

dacă în orice clipă nu știu ceva de tine

Lasă-mă să îți închin acest cântec de dragoste

Care va aminti despre noi

Celor ce se vor iubi în mijocul lanurilor de pe câmpiile planetei

Tu

Doamna viselor mele târzii

Eu

Doar o creangă pe focul sărutului

.

DOAMNA MEA

Dacă aș avea o clipă de plus

să trec de apus

când păsările nopții închid lumina sub aripi

aș urma Calea Lactee

poate aflu izvorul scânteii ce aprinde flacăra viului

Aș face popas pe planeta ințială

Planeta Femeilor

și te-aș invita

Doamna mea

să le înveți și pe ele a iubi

cuantic

astral

și cornean

Poate așa aducem o clipă de plus

planetei duale

unde bărbat și femeie

au fost primiți temporal.

Dacă am avea o clipă de plus

ne-am iubi

Doamna mea

Și fuziunea seminței inițiale a iubirii primordiale

Am lua-o cu noi să străbatem împreună
Calea Lactee

.

CUANTHIA

În Panteonul dragostei mele

locul iubirii este glastra cu o singură floare.

Cuanta universului din care eu am extras seva cuvântului inițial

Iubesc cornean o invenție telurică a prafului stelar

Pe care am întâlnit-o întro zi

desenând poeme de iubire pe cerul unei galaxii aparente

Era un simbol al femeii inițiale 

ce impregna universul cu molecule din curcubeul iubirii

-Dă-mi mâna,

mi-a zis

Să alergăm împreună pe câmpiile cerului

poate învățăm să iubim zborul materiei pe calea undelor

Eu voi fi muza ta

și tu darul ce l-am visat într-o dimineață târzie

Împreună vom bate la poarta eternității

și

de ne va primi

vom rămâne în istoria materiei

ca două cuante ce s-au iubit terminal

.

 LEGEA  CĂLĂTORIEI

 Născut spre a te bucura de viață

Dacă merg înainte întâlnesc răsăritul

Ce iubesc când ating  este eroina visului

Doar după ce frunzele acoperă pământul

are voie zăpada să se așeze

Visul oricărei semințe este o floare cu alte semințe

Înainte de a semăna, desțelenește brazdele îmbătrânite de ger

Iubirea se cuibărește între palmele celor ce merg pe drumul vieții ținându-se de mână.

.

GIUVAIERUL VIEȚII

Lacrima

ivită din coada unei comete

picătura ce stinge flacăra cerului

luminează trecerea din timpul pierdut

fără a ne iubi astral cuantic și cornean.

Iubirea este giuvaierul vieții

îmi spui

și la umbra brațelor tale mă înclini în atracții

biunivoc saturate de întâia treaptă a iubirii.

Te alint cu un ,,pup,, senzual

și tu te topești și curgi prin venele mele

ca izvorul primordial al primei atingeri.

Urc atunci dealuri și văi

înălțimi amețitoare

și culmile pe care amândoi ajungem

descătușați de împotriviri

ne duc în locul unde a apărut prima dată giuvaierul iubirii.

Ți-l prind delicat la gât

Aranjându-i nestematele peste umeri tăi

răvășiți de a doua treaptă a iubirii

și împliniți

ascultăm muzica nopții pustii

inventată de lacrima ivită din coada unei comete

picătura ce a stins flacăra cerului din ochii tăi

luminați în exces pe treptele iubirii noastre târzii.

.

REGNUL INFORMAȚIEI

Faceți icoană din lacrima universului

și închinați-vă la molecula apei

ca la o starea de agregare a materiei

unde embrionul viului a încolțit

prima celulă a iubirii

Această molecula inițială a spațiului-timp

vă va potoli setea cunoașterii

și drumul ei pietruit cu hieroglife

vă va arăta calea întoarcerii la rădăcina cuvântului

rostit sentimental sub ploile diluviene

mrene ale primelor stringuri

sub care zeii s-au iubit senzual

inventând-o pe Afrodita

Pace în circuitul tău sanguin cititor de gaze în stele

Ce pică de sus este doar transpirația regnului informației

din starea inițială a materiei inteligente

Tu iubește-ți aproapele cu dragostea lui pentru tine,

și embrionul viului va încolți mereu în celula iubirii.

.

 VISCERAL

Dor și dor de tine 

noapte și zi

Iubire

Ce fel de iubire o fi

de nu pot trăi

decât măsurându-mi spațiul de timp

doar cu tine

O iubire de gând

undă de undă spectral trimisă în neant

vis de atingere a șoaptei rostită sentimental

și

vidul cuantic unde tot se învârte

gravitațional

Ce fel de iubire o fi

doar universul o ști

de împarte dorul în bucăți de amiezi

diminețile în roua zorilor din molecula apei topindu-le

întunericul primirdial

visceral luminându-l

cu chipul tău.

Autor: Zamfir Anghel Dan

Vers-perceptie: Viorel Birtu Piraianu -Mariana Tatomir

Nu stiu daca  exista  omagiu mai frumos    decat   sa simti ,  ca si   autor ,  cum te  percep   cei ce   lectureaza   versurile   tale! Intr-un   dialog    care-l  urmaresc de  mult  timp  versul poetului Viorel Birtu Piraianu si   perceptia doamnei Mariana Tatomir  Asa cum zicea prof . Mnerie Dumitru  spiritul LOGOS&AGAPE lansat din toată inima de către Mariana Gurza S-a dorit să fie un loc de întâlnire a celor care scriu, crează întru simțirea iubirii umane, în reciprocitate cu iubirea lui Dumnezeu. Continuând astfel, ne vom manifesta vie memoria ei, prețuirea sufletului ei, așa cum și l-a împărtășit ea cu noi toți, pe care cu drag ne-a adunat în jurul paginii și revistei LOGOS&AGAPE

Poem neterminat

sunt vagabondul efemer rătăcit într-o lacrimă

pe pleoape trec corăbii către nicăieri

scriu pe rugul de liniște poeme neterminate

uneori mă regăsesc într-o oglindă în fumul despletit al anilor arși

sunt fugă, sunt umbră într-o lume nebună

      Descătușat de obositoarea realitate , poetul se simte un vagabond scriind poeme neterminate pe lacrima timpului , nu deține date precise despre întâlnirea cu viitorul sau și ca o fuga , ca o umbra , plutește în imensitatea cerului , iar vântul capricios al amintirii îl poarta pe aripile sale , dorind sa creeze ceva nou, poate un înger , rămas undeva intr-o fila cu un poem neterminat .Superb.!

Printre florile sufletului

alergam pe câmpuri pustii

ploua

în suflet înfloreau păpădii

brațele respirau iubiri

lângă tine, buze flămânde

împărțisem zările în doi

pentru noi

doi nebuni visători

mâine am să te iubesc între flori

acum te privesc

la răsăritul clipei

goală

în ape repezi de mai

au înflorit macii în tine

eu căutam sărutul

pe câmpuri cu flori

Ca de obicei , poetul , trăiește cu intensitate fiorii dragostei , iar magia viziunii decorului in care își vor trai iubirea este seducătoare. Vor alerga ca doi nebuni visători pe campuri cu flori , cu buze flamande v-a saruta trupul gol al iubitei , ieșind din ape repezi de mai , când totul în jur respira iubire , pentru ca asa a fost scris în stele .Frumos !

Ploaia de flori

prin huma tăcută de ieri

se mistuie-n ceață morminte cusute cu ceară

petale de amurg cad sub povara uitării

ecoul se stinge și el pe aripi de fluturi

eu caut linia orizontului între cutele frunzelor

uneori traversez marea printre scoicile timpului

mă voi întoarce prin ploaia de flori

să închid fericirea în abisul ochilor tăi

Aveti.o lume a trăirilor lăuntrice fascinanta , ce se revarsa în afara irezistibila și luminează ca o făclie nopțile noastre fierbinți eterne ca veșnicia.

Singurătate

putem iubi, putem muri

în singurătate

de ce ne-am întâlnit în acea gară

pașii grăbiți, sărutul furat

o clipa atunci

ne-am regăsit târziu în acel parc într-un sărut mușcat

am să-ți scriu pe trup cu explozii solare

vei ști că ai fost odată a mea

un joc al sufletelor noatre împletite într-un trup

o clipă, o viață, o moarte

și totuși atât de singuri amândoi

Toate eforturile făcute de omenire pentru găsirea unui leac al singurătății au dat greș, dar cea mai dureroasa rămâne singurătatea în doi .Chimia atracției dintre doua persoane , la un moment dat , rămâne un mare mister.Nu putem explica întotdeauna de ce dorim pe cineva sau de ce simțim un fior de atracție. Poetul a întâlnit intr-o gara o femeie căreia i-a furat un sărut grăbit, apoi s-au regăsit intr-un parc , unde i-a dăruit un sărut muscat , dorit cu o așteptare misterioasa, plina de patima.Sufletele lor s-au împletit o clipa intr-o viata , o moarte , prin înstrăinarea treptata , traind o dureroasa singurătate în doi .De fapt , poetul nu are nevoie de ceva care sa-l ajute sa uite de singurătate, ci de ceva care sa-i reamintească de solitudinea sa fundamentala , care , de fapt , este însăși realitatea lui , în singurătate simtindu-se eliberat de societate , de orice alt om chiar apropiat.

Tic-tac

mi-am cioplit o casă din vase

inima mi-o așezasem la răspântie de drumuri

am legat-o de luntriile sângelui

artere și vene pleacă

așa cum vor

uneori îmbătrâneau sub lacrimile sufletului

vremea trecea, uneori petrecea

noaptea îmi băteau în poartă

unele le știu, sunt vechi de când mă știu

altele le cunosc din vise și din manuale de anatomie

dimineața vin să îmi spună…

au brațele roșii ca trandafirii, celelalte, supărate, sunt albastre

le chem, unele îmi aduc flori

ce liniște este în jur

doar un greier micuț cântă în grădină

orele curg, se scurg prin arterele sufletului

doar inima nu tace

tic-tac, tic-tac…

Un poem , o adevarata lecție de anatomie , prezentata intr-o forma atrăgătoare, în versuri gingașe ce transfigureaza frumusețea clipei ce cauta nu numai bucuria intelectuala și visează desăvârșirea de dragul armoniei în care Divinitatea si-a creat cea mai frumoasa opera : Omul .Încă o data poetul ne demonstrează infinitele sale resurse de inspirație.

Vis

cine ești tu

esti înger sau  vis

un vis alungat din cer pe pământ

prea frumos să fie real

prea real pentru a fi adevarat

apoi pieri in zare

acolo unde soarele se prelinge în mare

poate e o poveste

fără început

sau poate am trecut neatent

pe lângă început

Un poem desavarsit , ca o declarație de dragoste pentru un dor sfâșietor ce ne străbate inima , fără o cauza precisa , poate pentru un vis alungat din cer , poate pentru o poveste netraita niciodată, pentru un început pe lângă care am trecut , fără sa întindem mana sa-l facem posibil și timpul interogatiilor a venit , pentru ca de data aceasta ar trai o iubire ce nu aparține nici spațiului, nici măsurii simțurilor noastre.Ea se poate transforma intr-un cântec ce se înaltă la ceruri , făcând îngerii sa lacrimeze. 

Drumul iubirii

te dezbrac de gânduri

suspinele ard

tremuri

norii au culoarea sângelui tău

eram goi de tăceri

rochița albă stă ghemuită în colțul sufletului

vara îți ajunge pînă la coapse

pe umeri fluturi

pe buze crini

în palmă drumul

te aștept pe scări

ce frumoasă ești astăzi femeie

Universul iubirii este plin de seninătate, armonie , încât creativitatea poetului se manifesta cu o gratie sublima a limbajului poetic ce rămâne cu adevarat o perfecțiune, semnul spiritului celui mai evoluat , care își permite sa se joace cu cuvintele , dând naștere unor adevărate capodopere .

În arșița sufletului

sunt cântec în amurg

pe buze foșnește cuvântul a valuri

în poarta vieții o făptură

atât de albă, atât de pură

pășește încet spre cer, pășește  spre iubire

În arșița sufletului

iubirea sufletului în țipătul pământului

cuvântul este tril divin, a tainică chemare

iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare

mă așez pribeag pe stânca goală

tot așteptând apusul

tu ai venit în zorii noi

din suflet preacurat să aprinzi lumini

nu te-ai ascuns în ziduri de tăcere

și ai zburat, aleasa cerului, spre nemurire

dar totul a fost doar un vis

azi scriu surghinuit pe drum de seară

mă arde ceara arsă și te strig în noapte

Uneori știm ca este prea târziu pentru trăirea și împlinirea prin iubire , dar sufletul se agata cu o speranța iraționala , de ultima șansă oferita de viata.Un poem plin de iubire , așteptare, dor necuprins , ce transmite emoție și speranța că la varsta deplinei maturități spirituale știm cu adevarat sa oferim și sa primim iubire

Tăcerea cuvintelor

tăceam și răsfiram cuvinte pe o coală

în crâng se zbăteau să cadă

galbene frunze în zăpadă

lumânarea s-a stins între lacrimi de ceară

atunci am luat de mână cerul

să îi arât ce a mai rămas din oameni

acum mă îmbrac în haine de pământ pe țărm uitat de mare

să ascult tăcerea cuvintelor ce mor în grabă

În timp ca tăcerea cuvintelor doarme, răsfirate de poet și câteva frunze galbene cad în zăpadă, lumânarea aprinsa pentru un suflet drag se stinge între lacrimi de ceara .Poetul ia cerul de mana și în singurătatea nopții, pleacă departe sa-i arate cea mai rămas din oameni .Drumul interogatiilor ar continua , dar obosit , bolnav sufletește, se întoarce pe tarm de mare , se imbraca în haine de pământ sa asculte tăcerea cuvintelor ce mor în graba .Viata sa , iubirea sa , au rămas în urma , ca și amprenta ultimului pas.Dureros de trist !

Poetul

umblu prin lume

străin fără nume

n-am casă, n-am masă

nu e nimeni acasă

cuvintele-mi plâng în poeme

nimic nu-i real, în jur totul este banal

păcatul iubirii mă doare

cobor la izvoare să învăț cuvântul să zboare

mă înțep în cioburi de tăcere

căutând lumina privirii în durere

în jur femei de o noapte, bordele

uneori mă vând pe tarabele goale

pentru un bol de mâncare

alteori rătăcesc bolnav prin tăceri

ascultând hohotul singurătății

plouă cu valuri în neliniștea zărilor

eu mângâi pe trupul tău petale de flori

din ruguri de lut

voi croi odată iubito un nou început

Ca intr-un coșmar fără nume , ca intr-un dans haotic al sortii, poetul umbla prin lume străin fără nume , fără casa , fără masa , nimic nu-i real în jurul sau , trăiește intr-o banalitate sfâșietoare, dar amintirile ies din umbra unui întuneric ce-i acoperă mintea , lăsând sa izbucnească doar păcatele iubirii pierdute cândva. Suferinta si-a pus amprenta pe sufletul poetului și dorința arzătoare de a schimba totul , de a recladi din cioburi de lut o noua dragoste , un nou început.Orice ar putea sa tulbure echilibrul și simplitatea căutate cu disperare , sunt înlăturate prin eleganta și frumusețea versului , revărsand asupra cititorului comorile ascunse din sufletul sau.

În neliniștea nopții

locuiam între mine și tine

în singurătatea unei scoici aruncată pe țărm

pluteai printre valuri

și fiecare val te purta departe-departe

atinge-mă, iubește-mă mi-ai cerut printre șoapte

eu strângeam în palme sărutul

am iubit

am trăit

am furat

femeia, păcatul

nu e zi, nu e noapte

să ascund în tăceri umbra ta între pleoape

Poetul trăiește clipe atemporale în care nu era decât o scoica aruncata pe tarm de mare .Iubita plutea pe valuri departe , iar șoapta ca o rugăminte ajungea pana la el s-o atingă, s-o iubească și inma infiorata se supunea , traind umilinta iubirii totale cristice .A furat tot ce se poate în dăruirea suprema , trăiește cu intensitate revelația clipei ca în fiecare zi și noapte umbra iubitei va trai , ascunsa în taceri , între pleoapele sale .Pur și simplu sublim.

Despre Pasi de Catifea de VICTOR MANOLE

Despre scriitoarea Mihaela CD

Cuvânt înainte de prof Victor Manole

Despre scriitoarea Mihaela CD
Mihaela CD este o scriitoare canadiană de origine română,
sensibilă, romantică, care împleteşte cu măiestrie
sentimente, cuvinte şi expresii în versuri scrise cu vocaţia
poetului cu suflet de aur.
Natura sa poetică ne îndreaptă cu entuziasm spre creaţiile
sale, ce ne poartă cu sete de lume şi soare, într-un ansamblu
de trăiri şi gânduri, în lumina cuvântului scris cu
muzicalitate, în vers clasic.
Aflată în plină afirmare şi evoluţie artistică, practic,
scriitoarea îşi urmează firesc acest destin poetic, prin meritele
sale, fiindcă este prolifică şi extrem de talentată, lăsând
în urmă, de fiecare dată, supreme volume de versuri.
Citind toate volumele pe care le-a publicat până în prezent,
am observat că scriitoarea Mihaela CD este o gânditoare
a propriei sale existente, în jurul căreia construieşte.
Inima sa este bogată în imagini cu o capacitate de un vast
univers sufletesc, duios şi gingaş, iar versurile sale sunt pline
de puritatea graiului românesc şi încărcate de nobleţe.
Mihaela CD are o voce lirică plină de curaj în care iubirea
devine palpabilă, scrisă cu cuvinte cât o viaţă, într-o
remarcabilă reuşită. Ea face din iubire, cu măiestrie şi cu
satisfacţia sufletului curat, nestemate pe care le dăruieşte
cititorului. Superb este prea puţin spus, poeta se remarcă
printr-un stil propriu perfectat în vârtejul timpului cu talent
artistic în versificare desăvârşită. Genul său de vers
este bogat în metafore şi figuri de stil pline de patos.
Cântecele cu adiere lină a versurilor poetei aflate sub
semnul candorii pline de substanţă, înfloresc în puterea de
frumos a poetei care se dăruie sufleteşte plină de farmec şi

magie copleşitoare în volumul său Paşi de catifea. Asistăm
la un aplomb de versuri ce-ţi umple sufletul şi ca nişte
triluri de pasăre formează un madrigal liric.
Dacă ai privilegiul să citeşti volumul Paşi de catifea
scris de poeta Mihaela CD, vei observa că harul poetei
poartă cititorii emoţional şi estetic pe treptele şi versurile
unei anevoioase game şi ca sufletul poetei nu are hotare,
iubite cititorule, pentru că poeta scrie din suflet pentru
suflet, se îngemănează cu natura, cu lumina, şi se înveleşte
cu seninul, cu muzicalitatea interioară şi ingenioasa expresie
poetică, ce-i confirmă valoric starea de volum de
poezie pentru suflet.
După ce citeşti cartea ai un sentiment de regret că s-a
terminat aşa de repede fiindcă lirismul o caracterizează şi
îi conferă lauri binemeritaţi, deoarece cartea Paşi de catifea
este o capodoperă literară a poetei Mihaela CD.
Demersul său poetic confirmă adevărul potrivit căruia
cuvântul poetului arde cu veghe de stea ce trebuie aşezat
lângă suflet şi privit cu dor, volumul este un spectacol viu
unde visele sunt, trăiesc şi rămân întotdeauna, iar dacă ai
pierdut cartea Paşi de catifea, n-ai trăit!
Scriitoarea Mihaela CD rămâne pentru mine o permanentă
revelaţie, o fascinaţie şi o confirmare, iar pentru cititori,
o promisiune sigură, deoarece îşi asumă această calitate
în mod evolutiv cu fapte, cu trăiri, cu experienţe.
Recomand cititorilor cu căldură şi dragoste acest volum
excepţional de poezii Paşi de catifea, iar scriitoarei
Mihaela CD îi doresc ca bunul Dumnezeu să îi binecuvânteze
rodniciile pe ogorul literaturii române şi universale!

prof. Victor Manole
membru al Ligii Scriitorilor Români
membru al Asociaţiei World Poets Association

Sursa :https://poeziipentrusufletulmeu.com/2021/08/07/pasi-de-catifeadespre-scriitoarea-mihaela-cd/?fbclid=IwAR22_qv1QTpaeUiZxXeH7CObMqqvHkxjfM9HcktFl91B5A75C45wL5ZWEmE

Poesis Sanda Tulics

August

…încep să mi se arămeze ochii

de augustul abia venit,

am pus pe-obrajii întristați,

rugini de frunze, doar în verde peticiți,

niște lacrimi transformate în aur,

aramă roșie și verde cu față de nord,

ca obrajii unor copii rătăciți, de-al lor cort.

Se uită în lacrimi de aur razele  jucăușe,

poartă -n lumini, mesajele

ce-n curând vor atârna pe garduri -n culori ,

pe-a mea ușă, iscălite de cerul creator,

Îmi ruginesc ochii -n apus,

e august afârșitul de vară?

vine-n podoabă de must

și -n roade îmbrăcat

să-l amintim până în primăvară?

Să fii poet…

să fii poet nu-i ”lucru de-apucat”

dacă-n cuvintele cerești

nu ești-de Dumnezeu-mbrăcat.

Să fii poet e fericire și plâns ce-ți arde sufletul

iar pentru unii cititori e nebunie .

Să fii poet e grindină și soare,

e nor și binecuvântare,

e locul unde unii dau cu piatra

dar care-i vindecat de Dumnezeu

care-ți va da răsplata.

Să fii poet e orice anotimp

trăit de sufletul flămând

să se hrănească-n poezie,

cu-acei  ce înțelg ce e curata părtășie.

Să fii poet este și nor,furtună

și soare dacă-n scris ”e vreme bună”

e must dar și-amărăciune

și bucurie dar și ars tăciune,

să fii poet e o tristețe,uneori sau sărbătoare

neânțeles de toți cei ce trăiesc sub soare.

Noi?!

Vorbim adesea printre lacrimi,

Iar viața este un  suspin,

Ne-mpotmolim în sentimente,

Uitând cuvântul: Scump. Sublim. 

Ne poticnim greu la urcuș,

Dar buni suntem-n alunecare,

Ne-amestecăm cu cei din „lumi”

Și-așa ne pierdem din valoare. 

Ne-amestecăm uitând de diferențe,

Lăsăm să pierdem răsăritul,

Și ne târâm l-amiaz’ cu sațul,

Uitând să ne gândim la Infinitul. 

Și-așa ne stoarcem de iubiri

De prietenii și de Iubire

Și devenim: tomnatici, reci și goi,

‘Nnotând sub ”linia de plutire”. 

Ne mai trezim câteodat’

Când porumbeii pana albă-și poartă,

Sau, când în beznă corbii croncănesc în gol,

Melancolia fața își arată. 

Ne rezemăm de amintiri,

Atunci mai plângem cu trecutul,

Căci în prezent suntem străini,

De noi, de El, Acela care-a fost ,

Este și va fi pe veci ;

Începutul!

Poesis : Camelia Cristea

În Lumina Ta,

Schimbă faţa lumii Doamne de vei vrea,

De o vreme parcă, negura-i pe ea,

Din Tabor trimite sfânta Ta Lumină

Să ne lepădăm de a noastră vină.

Noi suntem la poale, Tu ne-aştepţi în vârf,

Drumul este greu şi tare abrupt,

Trepte nevăzute se ivesc în zare

Le-a zidit Iubirea Ta izbăvitoare.

Inima şi mintea se unesc întruna,

Când pe coji de nucă așezăm minciuna

Şi-atunci se aprinde ruga-n miez de noapte,

Mai scăpăm de noi, doar prin bune fapte!

Răstignim păcatul şi-nviem în zori,

Ne petrecem paşii prin nori călători

Şi avem nădeje că într-o bună zi,

În Lumina Ta ne vom regăsi.

Marea și cerul

Când marea în zbucium își unduie valul

Și gândul se frânge de ultimul mal,

Toți pescărușii înaltă iar zborul

Spre cerul de pace, spre cerul opal!

Soarele curge în mare și tace.

O îmbrățișare acum o să-i dea

E clipa acesta înaltă, senină,

În veșnicie pe suflet să-ți stea!

Marea și cerul, pe frunte albastru,

O simbioză scaladată-n lumini

Pescarul se plecă, pios curge harul,

Undița parcă se înaltă-n sublim…

Vântul adie, cu briza ce -aduce

Scoica ce poartă o perlă în ea,

E lacrima mării ținută-n adâncuri

Șirag de mărgele, ofranda să-ți dea!

Luna se înaltă, pe tronul ceresc

Stele aprinse, îmbracă cortina

Decorul acesta atât de firesc…

Noaptea își pune discret pelerina!

Când marea în zbucium își unduie valul,

Și gândul se frânge de ultimul mal

Toți pescărușii înaltă iar zborul

Spre cerul de pace, spre cerul opal…

Îndurătoare Maică

Îndurătoare Maică te chem în rugăciune

Să-Ți spun ce mă apasă, ce-i rău în astă lume

Aș vrea să tai necazul în două de se poate,

Iar grijile mărunte să le dau la o parte!

Când nopțile toride rânjesc în geamul meu

Îmi dai în paza un Înger, nimic nu este greu…

Și-aprinzi o lumânare cu inima de Mamă,

Iar frica și păcatul în fire se destramă…

Tu ești mereu de veghe și ne arăți și calea

Cu râvna-Ți cunoscută alungi însingurarea,

Când drumul rătăcim te-arăți îndurătoare

Și ai cu fiecare îndelungă răbdare!

Nu știm cum se cuvine să te slăvim Marie

Îți sărutam și pasul și  lacrima ce-i vie,

În rugă te chemăm la vreme de nevoi

Să ne rămâi alături, să ne ferești de noi…