Mereu m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a fi  exigent cu sine însuși și de-a tot produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul premiilor sau al altor distincții, care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale – au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și celelalte rahaturi moderniste.

Da, căci este știut că adevărata valoare este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu), pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.

Dar paradoxala Românie postdecembristă nu putea să stea cu brațele încrucișate nici în compartimentul social unde faima de-o clipă se procură, aidoma atâtor patalamale și funcții publice, prin ceea ce se cheamă triada descurcărelii: neînzestrare spirituală – nesimțire cu carul  – insistență cu toptanul!

Iată motivul pentru care mi-a fost dat să citesc pe internet (cu profundă oroare și nițică stupoare) cum anumiți ipochimeni, pe care-i știu prea puțin instruiți și de-a binelea ridicoli în ceea ce privește harul cultural, și-au văzut nociva îndărătnicie răsplătită (sic!) cu premii literare ce te duc de îndată cu gândul la absurdele premii acordate unor școlari corigenți sau chiar repetenți: unii au fost premiați pentru poezie (că, de, tot românul se naște poet și moare netot!), alții pentru proză, critică, eseistică, teatru etc. Mă rog, totul este să te declari postmodernist (noncalitate care nu doar că-ți îngăduie, dar chiar te obligă să fii incoerent și agramat) și să-ți alegi compartimentele literare unde te vei răfui cu gramatica, logica și estetica, pentru că de restul (publicare, promovare, premiere) se ocupă alții: confrații unși cu toate alifiile birocrației din cultura noastră în inseparabilă legătură cu hâda mentalitate postdecembristă și, mai ales, mercenarii ce-și spun critici. Important este ca penibilii aspiranți la „nemurire” pe căi dosnice să aibă relații sus-puse/nume deja consacrate în pestrița lume cultural-artistică, iar aceste relații să fie alimentate cu combustibilul adecvat momentului și potrivit poftelor celor două părți.

Iar când un atare troc al nedemnității umane și nevalorii artistice funcționează ca la carte, cine dintre făptași se mai sinchisește de afirmația regretatei profesoare Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cum că ea nu pricepe absolut nimic din postmodernism?! Păi ce naiba poți să înțelegi din ceea ce, așa cum precizam pe 1 noiembrie 2011 în „Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii”: „Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a explora genunile ilogicului și iraționalului”?…

Adaug la cele de mai sus o întâmplare din perioada când trăia poetul Ion Burnar, iar eu mă număram printre colaboratorii statornici la pagina lui de cultură din cotidianul „Informația zilei de Maramureș”. Fiind foarte mulțumit de prestația mea și, drept aceea, dorind să-mi deschidă ușa spre presa centrală, neuitatul meu prieten mi-a dat numărul de telefon al unui condeier maramureșean stabilit în Capitală și a insistat să-l sun pentru ca, precum Continue reading „George PETROVAI: Premii literare care spun totul despre nimicuri” →