ACORDURI DE CHITARĂ
Plouă…
Fiecare picătură care-atinge fereastra
este o lacrimă din gândul tău,
un șirag lunecos ce se oprește
pe umerii tăi despovărati…
Lumina îți coregrafiază momentul,
un evantai de culori umede, răsfirate.
Adoarme sufletul in mine
pe acorduri sublime,
de chitară, la umbra lunii,
lângă tine.
Sol-sol, mi-mi, fa, sol,
iubirea se cântă la unison…
Mi-mi, sol-sol, mi, fa,
momentul meu, melodia ta…
Plouă!
Fiecare picătură care sarută pleoapa
trezește zâmbetul absent cândva.
Nu-i petală care să nu se deschidă
în diminețile de catifea, aromate,
dimineți de cafea în care
îți lași pașii să te îndrume
pe cărarea cu flori,
ca să te confunzi cu ele.
DOR DE TINE
Și ieri mi te-am chemat, din vis,
Trăgând oblonul străveziu,
Un pâlc de razele mi-a promis,
Să-mi dea al tău surâs rozíu.
De-ai ști ce dor nu imi dă pace
Când ziua scursă pare mit,
Ai alerga prin ploi, noroace,
Să fii aici, gând iscusit.
Am rugat cerul dimineții…
Până în ceasul ce te-aduce,
Să scoată luna-n scena vieții,
Bujorul alb să te sărute.
Tu vin’ de grabă pe-nserat’
Când stele reapar in joc,
Conturu-ți blând, aici bisat,
Decor ce-mi poartă mult noroc.
Mi-e dor de tine, mă topesc,
Ocenul gândului îngheață,
Cu al tău zâmbet mă-ncălzesc,
Viața nu-i capăt de ață.
De ai să vii, un semn să-mi dai,
Te-aștept la podul dinspre vale,
Mână de mână, zbor spre rai,
Petale-așterni în a ta cale.
Ești dulce vis, mănunchi de-arome,
Iar nopții dai magie-albastră,
Mi te-am chemat în mii de forme,
Tu – dorul meu, iubirea noastră.
Când ceasul urlă-a deșteptare,
Ai pictat urme pe covor,
Te voi chema, din depărtare,
Poate-ntr-o zi nu vei fi dor.
MĂ PRIVEȘTI
Te-ai mai întâlnit vreodată cu mine?
Sunt eu în viziunea ta
prezența care îți curmă liberul arbitru…
Sunt aici și plâng icoana
care ne-a dat înțelepciune cât să
cuprindem în mâini
întreaga câmpie cu suflete cu tot,
e hora mea și a ta, de aceea
respect berea care zace tristă și caldă
pe trotuarul zilelor murdare,
de aceea îți cer, dacă te-ai mai întâlnit
vreodată cu mine, respectă-mi poezia.
MELODIA DIN LUMINĂ
În freamătul sublim al nopții
cerșeam luminii un fascicul să-mi dea
pentru a-mi întrezării cărările trăirilor mele
și mi-a trimis frânturi de raze vii,
atât de aprinse și efervescente încât
aleea de odinioară nu mai erau
simple poteci șerpuite, pietruite și
uitate în bezna infinitului abis;
tălpile-mi se mulau pe neteda iarbă,
mângâiau simțurile până la sinapse,
febra tâmplelor pierise o dată cu ancorarea
în iris a petalelor iubirii șterse din
filele unui roman monden;
muzica, ea, mi-a adus buchetul de raze
și a rămas cu mine; încă mă place,
încă nu vrea să plece…
Lumina iubește muzica aceasta
care a stăruit la mine,
muzica iubește lumina ce a vrut
să-mi deștepte cărările trăirilor mele;
gravitația originii amorțise; îmi lasă
ființa să planeze în liniște, să mă bucur
până la extaz de ceea ce sunt – un ceasornic
fără timp, cu secunde inerte și înghețate,
cu mecanismul ruginit, absent,
îmbrățișat de carența substituirii;
noaptea – sfetnic bun al ușilor închise –
ștergea amalgamul de imagini
care știrbiseră și pătaseră dorința de a fi;
înțelesesem apoi că Luna
strânsese într-un paner frânturile de raze
și le orna meticulos cu sunete armonioase;
era cadoul verosimil pentru cel ce
alerga în căutarea de raze pentru
a-și lumina cărările trăirilor cotidiene,
era cadoul pentru mine.
Orice melodie iubește lumina
care vibrează în ton melodic.
MIREASMA DIN PĂRUL TĂU
O petală a primăverii ești tu,
nemărginită iubire în opera sfântă
a Dumnezeului nostru,
ești cântul ce-alină suflete pierdute
și le atingi cu inima ta blândă,
caldă, încăpătoare, îmbietoare,
fără zâmbetul tău, poezia devine
o inefabilă poveste tristă, rece, amară,
dar spre bucuria mea, tu ești…
Tu nu urăști… tu chiar zâmbești,
mireasma din părul tău
sădește buchete de primăveri
în ograda verde a sufletului meu.
Cu tine, primăvara proiectează
imagini inedite, fructuoase, pastelate,
norii adunați mângâie pâlpâitul de aripi
ca apoi să cedeze locul blândului
și neînvinsului soare.
Tu ești petala ce trezeste primăvara
din visul tomnatic rătăcit în iarnă.
Astăzi vreau să-ți mulțumesc
pentru că ai reușit să ștergi
urmele înghețului din zâmbetul meu
neconturat, absent si dureros de trist.
PAȘII GOI
Sunt urmă de pași goi
înmuiați în nisipul fin,
scăldați în umbre epice,
mă avânt în cântul
alb al pescărușilor,
ca un tomnatic nor,
primăvăratecă ploaie
al gândului meu desuet;
strop ce plonjează sunt
și umezesc potecile anotimpului
din vremi străbune.
Val după val,
marea mușcă din țărm,
umple urmele mele
cu alte fire de nisip jilav, amorf.
Raze după raze,
se topesc în cristalinul acvatic
și luminează briza eternă
ce leagă tălpile mele
de pașii mărunți,
brațele mele de catarg,
ochii mei de zenitul divinității…
Sunt doar un pumn de lumină
în sfântul ocean.
Nu alerg,
doar mă rătăcesc puțin
în marea sufletului meu
care mă așteaptă
la fel de albastră,
sihastră și melancolică,
mai înnoptată…
Val după val se aciuează
sub tălpile reci,
Cerul mă roagă
să-i descânt câteva raze
cu poemul meu,
al pumnului de lumină
care veghează pașii
adânciți în argila vieții,
marea simțurilor tainice,
SIMFONIA SUFLETULUI TĂU
Te căutam,
simțeam nevoia terifiantă
de a te întâlni pentru
a mă lecui de singurătate.
Am cutreierat zorii zilei,
am adulmecat mireasma
euforică a pașilor tăi;
nu-ți găseam zămbetul deși
știam că adesea il împarți păsărilor,
ramurilor de mesteceni și
râurilor ce-și ondulează menirea.
Știam că lași o parte din el
în tot ceea ce atingi…
Apoi mergând spre amurgul primăverii,
mi s-a luminat calea de o caldă melodie
ce-mi alina sufletul rătăcit în dor;
nu m-am oprit din căutare
și am tot mers până ce te-am aflat,
într-o gură din stânci, în inima pământului,
o cosmogonică fereastră
către albastrul nemărginit.
De ce cânți naturii?
Este plăcut să văd cât ești de admirată,
să-ți ascult notele moderate de șuiet,
de concertul păsărilor sosite doar pentru tine.
Câtă eleganță porți în gesturi!
Până și cea mai stoică ființă
ar deveni sentimentalistă.
M-aș agăța de arcușul viorii
și aș rămâne acolo,
în simfonia sufletului tău.
Să nu mai pleci, rămăi cu mine!
Dacă iubești natura, vei vedea
că ea va veni la tine.
Lasă-mi zâmbetul tău în dar
să-i cânt a mea duioasă melodie,
că trebuie să înțeleagă versul
ce leagă simfonia ta de sufletul meu,
melodia mea de vioara ce-ți e soră.
Tu, cântă naturii! Eu îți voi cânta ție!
Nu mai pleca, rămâi și
lasă-ți arcușul să umple lacune,
până-n zorii zilei, spre amurgul primăverii,
unde natura se așază la poalele rochiei tale.
TIMPUL DIN NOI
Cum să îi dăm timpului
minutul din noi,
să zburăm aievea
departe, spre cer?
De ce să îi dăm timpului timp
când secunda din noi moare,
când este lovită de umbră
ori topită sub soare…
Cum să îi dăm timpului
șiragul de stele sidefate
când Luna s-ar stinge
în gânduri deșarte…
De ce să dăm timpului
pacea din noi
Când însusi el ne
apasă pe tâmple,
ne răpește frumusețea,
ne lasă sluți dar drepți,
curați și înțelepți…
Cum să ii dau timpului
momentul meu de rugăciune
când am nevoie să mulțumesc,
nu doar să cerșesc fericire?
Cum să ii dau timpului
zâmbetul ochilor mei
când tristețea dizolvă
bucurii în nevoi…
Cum să ii dăm timpului
amintirea din noi,
să rămân sleit, cu sufletul pustiu,
ancorat pe-o barcă de nori
sau poate risipit într-un hău…
Cum să nu îi dau timpului
iubirea din noi
când magia devine simplu truc
și nu se mai divide la doi…
TRISTEȚEA DIN FERICIRE
Se nasc amintiri blajine din sclipirea unei stele,
Păstrând calmul reveriei zilelor prea efemere.
Pentru-o clipă de-aș râmâne la anii copilăriei
Aș pune printre bagaje lacrimile iasomiei.
De la nuc aș lua frunza legănată în descânt,
Aș zburda pe plaiul vieții sădind râsete și cânt,
Mierea stupilor din dealuri aș pune-o pe un verset,
Aș sorbi mustul din zaibăr valsând simplu, desuet;
Flori de tei mi-aș prinde-n pleata unei veri de licurici,
Presărând miezul din pâine minunatelor furnici.
Leagănul copilăriei de sub nucul cel bătrân
M-ar duce printre povești hoinărind pe vreun tărâm,
Barcă-n pânze-aș meșteri din Corabia albastră
Să-mi adun copilăria pe Dunărea cea sihastră.
Vântul de-ar sufla in tihnă m-ar aduce-acum in fire
Lăsând la fereastra vieții tristețea din fericire.
Satul meu pictat pe hartă e un punct ce nu apare,
Ploaia mi-l aduce-n palme chiar aici in depărtare,
Ochii mamei sunt acolo și așteaptă revederea,
Singură, îngândurată, mă caută cu privirea.
„Ce-o mai face a mea fată?”- se-ntreabă in ziua mare –
Nepoțeii imi sunt mari, fac școala peste hotare;”
Ce-ar mai vrea sa-i dojenească, așa, ca-n anii trecuți,
Când se așezau la masă apoi alergau desculți.
De aici, din colț de lume o aud la telefon,
Este tristă, dar zâmbește; Doamne, ni se face dor!
Am cerut divinității luna s-o vegheze iar,
Să nu simtă amorțeala nopților in felinar.
UNDE EȘTI
Când prezentul te înhață, deschizi ușa în trecut,
Gesturi mute – nvolburate se înșiră ca un scut,
Parcă-ai vrea să fii micuțul oacheș, cârn precum Gavroche,
Fluturând steagul dreptății de ștrengar voios, neaoș.
Pe măsuța nemișcată un portret zâmberște surd,
De la răsărit de zi, se topește, în amurg.
Doar vârtejul se scoboară petrecând teamă si ploi,
Peste lumi cerul aruncă nouri cenușii, greoi.
Noaptea cheamă luna blândă pe la geam cu iz mistic,
Verde crud răsfață gura cu arome de fistic,
Un pian soarbe în valsuri note șchioape, învechite,
Candela joacă în umbre, slovele mototolite.
Serenade începute stau închise-n portativ,
Rugăciunea din tămâie răsună pe un stativ,
Susură lacrima clipei din icoana cea sfințită,
Vrând să spele, să-ntărească inima neprihănită.
Unde ești când ochiul tău zace după umbra mea?
Unde ești când noaptea fuge si vrea sa te ia cu ea?
Fluturi din petale roze vin să ceară îndurare,
Cireșul cu greu suspină, nu vrea să se pună-n floare.
Mugurii promit s-așeze frunzele pe părul tău,
Iasomia să vibreze aerul molcom de-antreu,
Rămân prins cu intrebări și răspunsuri în rezervă,
Poza ta de pe măsuță încă zămbește în vervă.
––––––––––––––
LUNGU Costinel, poet român, născut la data de 17 ianuarie 1977, în localitatea Corabia, județul Olt. Din 2016 este stabilit în Spania în localitatea. Herencia, provincia Ciudad Real, unde duce în continuare o activitate literară intensă. A debutat cu volumul de poezii „Buchete de vise” apărut în februarie 2019 la editura „Vital Prevent Edit” din Dragoești, Dolj (editor: Daniela Tiger). A publicat un set de poezii în antologia „Desprimăvărarea cuvântului” la editura „eCreator” din Baia Mare (editor Ioan Romeo Roșiianu). Publică versuri la diverse cenacluri online. Membru ASARS (Asociația Scriitorilor șI Artiștilor Români din Spania) din aprilie 2019. În curs de publicare volumul „Dalia” (poezie contemporană) care probabil va apărea în aceasta toamnă. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia, 14 august 2019)