Dragii mei enoriași!
Mânăstirile la români. Pământul țării noastre este presărat de mânăstiri, schituri și metocuri mânăstirești. Alături de biserici, ele formează o adevărată podoabă, o adevărată ghirlandă de odoare sfinte închinate lui Dumnezeu. Așa a fost dintotdeauna în istoria poporului român. Rare au fost localitățile, cât de mici, în care să nu fie construită ,,Casă” lui Dumnezeu. În felul acesta locuitorii s-au simțit mai aproape de Dumnezeu, mai apărați de nenorociri. Mânăstirile și bisericile transmit prin veacuri mesajul spiritualității creștine-ortodoxe.
Foarte multe dintre mânăstiri sunt ctitorii domnești, altele ctitorii ale marilor demnitari și boieri ai țării, iar altele ale unor obști sătești. Au fost ridicate ca rugăciune către Dumnezeu pentru ajutor în luptă și primejdii, ca altare ale permanenței liturgice, ca puncte strategice uneori, dar și ca mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Au fost dotate cu proprietăți și scutiri fiscale, dându-li-se posibilitatea prosperității. Unii istorici au considerat că această politică a multor domni români a avut drept scop slăbirea marilor proprietăți feudale. Deși aparțineau mânăstirilor, bunurile materiale respective puteau fi folosite oricând, la nevoie, de domnie, pentru soluționarea unor probleme superioare de stat. Prima mânăstire cunoscută în documente la români a fost Vodița din Mehedinți, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana(1374). Mânăstiri au existat însă și până atunci, dar ele au fost distruse de popoarele migratoare. Există descoperiri arheologice, care vorbesc despre existența unor vetre monahale încă din secolele III-IV.
După aproape două mii de ani de viață monahală, încercăm să facem o scurtă sinteză a ceea ce au reprezentat mânăstirile în istoria poporului român. Problema e vastă însă.
- Mânăstirile au fost puncte strategice, adevărate cetățui înconjurate de ziduri groase, cu creneluri, în care s-au adăpostit corpuri de armată și de unde au opus rezistență invadatorilor;
- Mânăstirile au fost adevărate scări de legătură între cer și pământ. În ele s-au oficiat slujbe permanent, zi și noapte, dar mai ales Sfânta Liturghie zilnic. Călugării nu au fost rupți de lume, ci, chiar retrași în munți și locuri pustii, ei au fost în mijlocul lumii. S-au rugat pentru ei înșiși, dar s-au rugat și pentru lume, pentru nevoile materiale și spirituale ale fraților lor din mirenie, pentru apărarea țării de dușmani, de boli și calamități naturale, pentru bunul mers al vremurilor și al oamenilor. Mânăstirile au fost adevărate spitale duhovnicești;
- În mânăstiri s-au înființat primele spitale la români. Se numeau bolnițe. În aceste spitale erau tratați în special bolnavii proveniți din rândul săracilor, care nu-și puteau permite să meargă la medici. Aici erau îngrijiți de călugări și călugărițe cu leacuri tradiționale, naturiste, păstrate cu sfințenie din generație în generație;
- În mânăstiri s-au înființat primele orfelinate la români. Erau mame sărace, altele cu mulți copii, altele tinere fete căzute în păcat, care nu voiau sau nu puteau să-și mai crească nou-născutul. Drept urmare, se duceau și-l puneau la poarta mânăstirii. Îl găseau acolo viețuitorii dimineața. Ce erau să facă? Îl luau, îl creșteau, îi dădeau o educație aleasă, iar când ajungea la vârsta majoratului își alegea calea: rămânea în mânăstire sau pleca în lume;
- În mânăstiri s-au înființat primele azile de bătrâni. Au fost întotdeauna bătrâni fără urmași, bătrâni goniți de acasă de copii, oameni fără căpătâi, care au căutat un adăpost în mânăstiri. Nu au fost alungați. Au fost primiți la mânăstire și acolo au rămas până la sfârșitul vieții;
- În mânăstiri s-au înființat primele tipografii. Au rămas adevărate pietre de hotar în istoria culturii românești mânăstiri precum Govora, Bistrița din Vâlcea, Dealul din Târgoviște, Neamț din Moldova, Antim din București și multe-multe altele. În mânăstiri s-au tipărit sute de cărți în mii de exemplare. Indiferent de provincia în care a funcționat tipografia, cartea s-a răspândit în toate provinciile românești. Ele erau scrise la început în limbile greacă sau slavonă, limbi oficiale, apoi, începând de la Coresi din secolul al XVI-lea, în cea mai curată limbă românească. Aceste tipărituri au contribuit la întărirea credinței ortodoxe, la formarea, cristalizarea și unitatea limbii române în întreg spațiul românesc locuit de români. Dacă în alte țări, precum Franța, spre exemplu, există multe dialecte, așa încât francezii dintr-o provincie nu se înțeleg cu cei din altă provincie decât dacă vorbesc franceza oficială, care nu-i alta decât limba/dialectul capitalei, la noi nu se întâmplă așa ceva. Dobrogeanul se înțelege foarte bine cu bănățeanul, olteanul cu maramureșeanul, bihoreanul cu moldoveanul. La noi este una și aceeași limbă și la aceasta și-a adus din plin contribuția cartea românească tipărită de-a lungul veacurilor în mânăstirile românești. Cărțile acestea au contribuit și la unitatea de credință creștină-ortodoxă, la apărarea de influențele prozelite, catolice, protestante și nu numai. Dar cărțile din mânăstirile noastre au ajutat creștinii din alte țări, aflați sub stăpânire musulmană, să-și păstreze credința și limba. Aici, în mânăstirile noastre au fost tipărite cărți în limbile greacă, arabă, sârbă și bulgară, ba chiar și în georgiană, știindu-se cât de necesare le erau fraților creștini de acolo;
- În mânăstiri au funcționat ateliere meșteșugărești, în care s-au dezvoltat artele minore, precum prelucrarea metalelor prețioase, pietrelor scumpe, țesătorii, croitorii etc. Din mânăstiri au ieșit obiecte de cult de mare finețe, veșminte arhierești și preoțești, care azi sunt adevărate puncte de referință în muzee;
- În mânăstiri s-au dezvoltat artele, precum pictura, sculptura, arhitectura, muzica, literatura, miniaturile și altele. Altfel spus, religia a ajutat artele să se dezvolte, iar artele au ajutat religia să se exprime, iar la acest dialog translatorul principal a fost mânăstirea. Mulți pictori, sculptori, arhitecți, muzicieni de prestigiu și-au făcut ucenicia și apoi au dat ce au avut mai frumos în lucrarea lor de creație mânăstirilor și bisericilor. Nicolae Grigorescu este un exemplu în acest sens. Mulți scriitori și poeți au fost apropiați ai mânăstirilor și acolo, în liniștea monastică, și-au scris o parte din operele lor. Amintim în acest sens pe Mihai Eminescu, George Coșbuc și alții;
- În mânăstiri au funcționat primele școli românești. Ele erau necesare pentru pregătirea preoților, dar apoi și-au diversificat programa și au introdus și discipline laice, devenind adevărate centre de cultură. Școala, devenită ,,academie” de la Mânăstirea ,,Sfântul Sava” din București este edificatoare în acest sens. La aceste școli au predat dascăli luminați, proveniți din rândul călugărilor, unii dintre ei fiind școliți la Constantinopol, Athos, dar și în centre europene. Arhimandritul Eufrosin Poteca de la Gura Motrului, spre exemplu, este primul profesor de filozofie la români, iar cursul lui de istoria filozofiei l-am descoperit la Biblioteca Academiei din București și l-am publicat cu mai mulți ani în urmă;
- Mânăstirile au fost prezente în viața cetății, la necazurile și durerile Neamului. Nu a fost război în care mânăstirile să nu-și dea obolul lor de viață și de sânge. Am aminti în acest sens numai Războiul de Independență(1876-1878) și Primul Război Mondial(1916-1917), de la care au fost date publicității numeroase documente. Atunci au fost mobilizați sute de călugări și călugărițe din mânăstirile noastre. Pe front, unii au fost folosiți ca brancardieri pentru culegerea și transportul răniților de pe câmpul de luptă la spitalele de campanie, alții au fost folosiți, după o sumară pregătire, drept cadre medii(asistenți și asistente medicale) în spitalele de pe front. Mulți, foarte mulți au murit străpunși de gloanțe, sfârtecați de obuze sau decimați de boli contagioase. În timpul războaielor, mânăstirile au contribuit la susținerea frontului cu bani și alimente pentru oameni și animale;
- Din mânăstiri s-au ridicat oameni de cultură și de artă de mare valoare. Nu se va putea scrie istoria culturii românești fără a se aminti de contribuția lui Macarie, Coresi, Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, Petru Movilă, Andrei Șaguna și mulți-mulți alții. Din mânăstiri s-au ridicat călugări și ierarhi luminați, care au slujit pe domni ca diplomați, ca înalți funcționari ai cancelariilor domnești, fiind și fini cunoscători ai unor limbi străine. Din mânăstiri s-au ridicat mari duhovnici și oameni cu vederi înaintate, care au scris cărți, în care au adâncit învățătura teologică, au argumentat-o și au apărat-o.
S-ar mai putea scrie multe despre mânăstirile noastre, fiindcă ele sunt prezențe vii ale istoriei românești, jaloane ale drumului ce leagă veacurile, oamenii între ei, dar și pe oameni cu Dumnezeu. Se cuvine să le vizităm, să ne bucurăm de valorile lor, să ne împărtășim de darurile spirituale ce ni le oferă și mai ales de rugăciunile ce ni le dedică cu generozitate.
*
Sfaturi părintești. Iată câteva gânduri ziditoare de suflet ale Părintelui Savatie Baștavoi:
,,Nevoia de a spune ceva lumii este o nevoie profund umană, cea mai profundă și omenească nevoie. Spre deosebire de oameni, animalele se ascund în locurile cele mai tăinuite și fac totul pentru a nu fi găsite. Animalul descoperit este un animal mort, pe când noi simțim că trăim doar în măsura în care ne descoperim altora. Experimentul Facebook a demonstrat asta în chip desăvârșit. Pe de altă parte, avem ocazia să vedem ce avem de spus lumii fiecare dintre noi. Cu cât ne descoperim mai des, cu cât suntem mai expuși lumii și trăim cu gândul la ea, cu atât ne golim mai mult. O poză cu pantofii noi? O poză cu noi? În fiecare zi aceiași. Tot mai pustii. Tot mai singuri. Tot mai neinteresanți. Când noi înșine nu mai găsim mulțumire înlăuntrul nostru, ne facem o poză că poate altcineva, oricine, va găsi că suntem interesanți. Tristețea umanității a atins apogeul. Iar noi suntem martori. Oare, cum de Dumnezeu ne găsește încă interesanți?
….După ce lumea s-a luptat să-l despartă pe om de Dumnezeu, acum se luptă să-l despartă de propriul suflet. Nimic nu are omul mai prețios decât sufletul său. Sufletul întreg, cu toate puterile lui, cu energia lui, cu setea lui de cunoaștere, cu setea de adevăr, cu setea de frumos. Când sufletul omului se deschide, cerurile se prăbușesc în el, aceste ceruri trecătoare. Puterea sufletului este mai mare decât iadul, mai mare decât orice suferință, mai mare decât boala și moartea. Cuprindeți în sufletele voastre lumea și o preschimbați în lumină. Lumina adevărată care tămăduiește orice rană. Numai într-un astfel de suflet se arată Dumnezeu. Numai un astfel de suflet este viu cu adevărat și prilejuiește fericirea necontenită.
…Oamenii au părăsit munții, dealurile umbroase, marea și pajiștile liniștite pentru a se muta la orașe. Aici au apă care curge la o atingere de mână, răcoare prin telecomandă, căldură fără fum și lumină fără soare. O dată pe an ei plătesc din economiile muncite în restul anului pentru a călca nisipul mării, iarba muntelui și pentru a trage în piept aerul liber dinafara orașelor. Ei denumesc această ocupație vacanță. Corpurile lor nu strălucesc de îndemânare, ei își plătesc oameni care să-i ajute să urce pe cal, plătesc instructori care să le țină picioarele pe schiuri, își pun căști și scuturi la genunchi și coate pentru a nu se lovi de pietre. Oamenii nu mai pot merge fără a simți pericolul pe creste, se împiedică în iarbă și ajung la urgență dacă se ating de o floare necunoscută. Corpurile celor de demult erau frumoase și mlădioase, îndemânatice pentru că munceau. Corpurile de azi sunt leneșe și cea mai mare grijă a oamenilor a ajuns propria grăsime, încheieturile slabe și fleșcăiala timpurie a pielii. Sufletele parcă au ieșit și ele din trupuri și bântuie prin păduri, adorm pe flori, ne cheamă înapoi în liniștea de altădată. Omul este cea mai neînțeleasă făptură din câte a făcut Dumnezeu pentru că își face rău singur și nu primește grija și iubirea celui ce vrea să-l ajute.”
*
Argumentul cosmologic. O interesantă poezie am găsit pe internet semnată de Domnul Ilie Costinescu, în Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 404(16 –31 August)”
Le vom răsfoi împreună, dragi cititori. Sunt paginile unei vieți importante, interesante, demne de toată stima și respectul. E vorba de noua carte cu acest titlu a savantului bucovinean, originar din Pătrăuții de Jos, Ilie Popescu.
Nu știu de ce autorul n-a inclus de astă dată fotografiile numite aici „File de album” întru-n capitol aparte, dar le-a inclus în carte la finele ei. Sunt fotografii din viața particulară, din cea de la Universitate, căreia i-a dedicat 44 de ani din viața sa, din cadrul activității în Societatea regională „Golgota”, pe care o conduce cu pricepere de mai mulți ani, participări la Congrese, simpozioane, conferințe, dar și întâlniri și prezentări de carte.
– Vă rog, doamnă, poftiţi! Grădina noastră botanică e deschisă…
M-am întors definitiv
Nostalgii la scocul morii
lespezi de-ntrebări prin muguri
Multe din împrejurările care ne scot din când în câd din blazare, din rutina cotidianului, sunt calificate de către cei care le trăiesc drept „întâmplări”. Să fie momentul acela al „ruperii ritmului”, al „tresăririi” doar actul hazardului?! Mihail Sadoveanu, intermediat de un personaj al său, ne dă de înțeles că „…întâmplarea e cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”.
Primul jurnalist și scriitor român dezmăgit de ideologia sovietică și crimele comuniste
Corespondența asiduă cu Romain Rolland, la insistențele căruia își redactează, în limba franceză, primele povestiri. Tot datorită lui Romain Rolland publică în revista Europe (nr. din 15 aug. 1923) Kyra Kyralina, apărută în volum un an mai tarziu , în vara lui 1924. Larga audiență de critică și de public a acesteia va însoți și volumele urmatoare. Scrierile aparținând anilor 1922-1926 si 1931-1935 sunt organizate în ciclurile cuprinzând istorisirile, copilăria, adolescețta și viața lui Adrian Zograffi. Din primul ciclu fac parte Kyra Kyralina, Oncle Anghel , apărute în 1924, Les haidoucs (I-II, 1925-1926); al doilea este alcătuit din Codin apărut în 1925; al treilea cuprinde volumul. Mikliail publicat în 1927; ultimul înglobează La maison Thiiringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-1935). Beneficiind de liantul unui personaj-martor, care îndeplinește, pe rând, rolurile de narator, protagonist sau simplu ascultator, povestirile se reproduc, firesc, unele din altele, în cea mai bună tradiție a marilor povestitori. Opere neincluse în cicluri: La familie Perlmutter (1927), Le refrain de lafosse, Nerrantsoula (1921), Les chardons du Baragan (1928), Tsatsa Minnka (1931). Au urmat volume autobiografice: Trecut și viitor (1925), Mes departs (1928,), Pour avoir aime la terre ( 1930). Paralel cu tipărirea la editurile franceze, cărțile sale sunt publicate și în România, unele în transpunerea autorului insuși. In 1925 si 1929 stă câteva luni în țară. Viziteaza URSS (1927-1929), publicând apoi volumul Vers l autre flamme (Spre cealaltă flacără), (Confession pour vaincus, 1929). Călătoria în URSS a reprezentat un adevărat ritual pentru mulți intelectuali și scriitori occidentali. Istrati este și el primit regește, i se oferă excursii și petreceri, i se plătesc foarte consistente drepturi de autor. Scriitorul vine cu o imagine aprioric favorabilă, care va fi însă permanent contrazisă de realitățile care îl frapează la tot pasul. Reușește, de la un moment dat, să se debaraseze de „însoțitori” și călătorește pe cont propriu. Constată, stupefiat, omniprezența birocrației, care a devenit un cancer al țesutului social. Vede cum la putere s-a instalat o nouă oligarhie (termenul „nomenklatură” nu apăruse încă), la fel de avidă și de fără scrupule. Deslușește mecanismele prin care sindicatele și presa sunt folosite ca mijloace de a ține sub control populația. Komsomolul, organizația tinerilor, este și el putred și corupt. Îl îngrozește banalizarea denunțurilor, care frâng destine și nenorocesc existențe. Are exemple la îndemână, prietenul său Christian Rakowski sau Rusakov, socrul lui Victor Serge. Vizitează mai multe republici sovietice unde îl oripilează mizeria și penuria. Concluziile pe care le trage la capătul călătoriei sale sunt dramatice: „Părăsesc Leningradul, Moscova și Uniunea Sovietică mult mai amărât decât pe vremea când eram eu însumi unul dintre muncitorii aceștia striviți sub toate regimurile. A-i exploata pe oameni, a-i face să trăiască cu o bucată de pâine neagră, luându-le până și jalnicul drept de a cârti, a-l împușca apoi pe cel care a strigat într-o zi, a strigat numai ceva mai tare decât de obicei, așa ceva, așa ceva nu există nicăieri pe pământ, nici măcar în țara lui Mussolini”.După apariția cărții, Istrati fost ținta unor atacuri josnice iar mitul Uniunii Sovietice a continuat să funcționeze. N-au fost de-ajuns nici ale mărturii ale unor personalități celebre, cum e cazul lui André Gide. Cu atât mai mult acum, când s-au împlinit o sută de ani de la octombrie 1917, trebuie să omagiem curajul și franchețea lui Panait Istrati, care a înțeles că adevărul, oricât de dureros, trebuie spus până la capăt. Calătoreste prin Grecia în compania lui Nikos Kazantzakis. În 1930 se reîntoarce definitiv în țară. Atitudinea lui de independență, expusă în eseul L homme qui n adhere a rien, apărut în 1933, îi atrage, atât aici, cât și peste hotare, vehemente contestări. In schimb, exceptând unele reacții violent negatoare din presa românească, opera „vagabondului-scriitor”, revendicat de doua literaturi, 
„Taina scrisului” este un act de cultură iniţiat de scriitorul George Roca ce reuneşte în paginile a două volume de antologie o sută de eseuri de motivaţie literară aparţinând tot atâtor scriitori de limbă română de pe întreg mapamondul, un concept a cărui importanţă pentru literatura română nu mai trebuie demonstrată.