Nina TĂRCHILĂ: Refren de amurg

Refren de amurg

 

toamna sparge ziua în silabe sterpe
şi ne-ngenunchează frunzele sub paşi,
într-o zvârcolire, răni ne curg din ceruri
şi ne fac haotici şi mai trişti şi laşi…
vântului i-e plină tolba cu stridenţe,
nici minuni din urmă nu ne mai ajung –
toamna-mi sparge ziua în silabe sterpe,
tu trezeşti uitarea şi mă faci amurg
când mă dor sub pleoape amintiri de tine
şi din coamă-mi scuturi prea abrupt lumina!
în tăcerea crudă, viscolind risipa
ne îneaca toamna, scârţâie rugina
şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi.
disperant în minte un cocor mai ţipă,
zâmbetu-mi se sparge în silabe gri

şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Ioana CONDURARU: Între azi și ieri

În sala rece, mortuară,
Luminile pe rând se sting,
Iar fața galbenă de ceară,
Se asemăna c-un înger blând
Și printre lacrimi lung privește,
Copila contemplând ușor,
La tot ce-a fost dar nu mai este,
Că omu-i veșnic călător.
Între ieri și azi se pierde,
Îngenuchind fără să vrea,
Luând în palmă mâna rece,
Șoptind un psalm și ruga sa,
Este chemarea unui suflet
Ce caută răspunsul blând,
Dar cine să-i redea un zâmbet,
Când s-a sfârșit al vieții cânt?
,,- O Mamă dulce, unde oare,
Voi mai afla a ta iubire?
Prin ce ungher, prin ce cotloane,
Voi mai găsi a ta vorbire?
Privirea calmă, adorată,
De unde să o mai adun,
Când inima îndurerată,
Va rătăci pe-al vieții drum?
Îmi ești ființa cea mai scumpă,
Din întregul univers,
Dar te-ai închis într-o redută
Și eu rămân să te zidesc,
În lacrimi și-n cruda durere
Ce-mi sfâșie al meu destin,
Privind cum stai și în tăcere,
Te voi conduce pe-al tău drum.”

Se zbuciuma tristă, rebelă
Nereușind a înțelege,
Că ieri și azi e o himeră
Și nimeni nu poate-alege,
Nici începutul nici sfârșitul,
Doar simplu poți trăi și-atat,
Iar de se termin-anotimpul,
Se așterne iarna de granit.

———————————-

Ioana CONDURARU

15 septembrie 2019

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Vraja zorilor

Din jilţu-mi de piatră, revăd răsăritul
Prin noaptea ucisă de zori fumegând,
Cobor în speranţă sfidând infinitul
Nisipul scrâşneşte sub talpa de gând.

Nebuni de iubire, pe zare se-adună
Luceferi de ziuă de nouri trăgând,
Îşi caută soaţe prin mare, prin lună
Fiori de romanţă pe ceruri pictând.

Pe treptele mării urcate de valuri
Se tânguie timpul bolnav de tic-tac
Clepsidra-mi şopteşte că-n cortul din maluri
M-aşteaptă iubirea dormind în iatac.

În rugul din zare se-aprinde privirea
Din focul astral încropesc un buchet,
Mă arde în flăcări roşi-albe uimirea
Şi-ntreg răsăritul il pun la pachet.

Spre casa mobilă cu scoici şi fermoare
Mă-ntorc încărcat ca un prinţ exilat,
Din ceruri coboară o stea vrăjitoare
Iar cortul cu zâna devine palat.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

Septembrie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Iubite, cade toamna la Sibiu

Iubite, cade toamna la Sibiu

 

Iubite, cade toamna-n Cişmigiu
Și parcă e-ntomnată toată țara
Aleile sunt toamnă-n Timișoara
Și uite-o că venită-i la Sibiu.

Sub frunza de deasupra-mi prăvălită
Încerc să mă strecor în pas subtil
Cu sufletul din verbe, de copil
Pe candela Cetății. ..rătăcită …

În Sub-Arini aleile-s mărunte
De nu mai știu pe unde s-o apuc
De mă întorc, ori poate mă mai duc
Cu gândul gol sub tamplele-mi cărunte.

În toamna grea să cumpăr drept la viață
Totul en gros și fără de bacșiș
Doar pe tarabă, frunze pe furiş
N-am să accept mormanelor din față .

De mâna ta, în toamna mea frumoasă
Iubite suntem toamnelor nativi
Împleticiți prin frunze, doi betivi
Rămași în toamnă să ne-o facem casă.

Și. ..cade toamna toată la Sibiu
Și cade grea de-acum în toată țara
Adună roze-n taină-n Timișoara
Și -n București, că-i dus de nu-l mai știu.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Septembrie 2019

Aurel CONȚU: Insectar

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

——————————–

Aurel CONȚU

Mia UNGUREANU: Ce-aș vrea…

Când sufletul mi – e treaz în noapte,
Iar cugetul lunatic curge.
Când mintea-mi se-nfășoară-n șoapte,
Când peste munți și văi ajunge…

 

Când noaptea-i liniștite profundă,
Doar raza lunii mă veghează.
Când marea tremură-a sa undă,
Doar inima-mi rămâne trează.

 

Iar gândul lunecând se-adună
Și e târziu, în miez de noapte…
El parcă-ar încerca să- ți spună:
” Eu sunt aici, tu ești departe!”

Atunci cu-a gândului aripă,
Aș vrea să zbor, să te ating.
Să te-ntâlnesc din clipă-n clipă…
Și-n trupul tău să mă preling.

Tu să-mi cuprinzi a mea suflare,
Și să mă-ascunzi în ochii tăi!
Să mă răsfeți cu-o sărutare,
Să mă topești, să-ți fiu șuvoi!

Aș vrea să curg în drumul meu,
Să-ți umplu zilele cu flori.
Aș vrea să-l rog pe Dumnezeu,
Să-ți prindă-n viața „Sărbători” !

———————————-

Mia UNGUREANU

Elena TUDOSA: Toamnă nebună

Azi toamna de cărări s-a dezbracat
Și fuge dezbrăcată în aer risipind,
Covor de frunze roșii, galbene amestecat,
În adieri de vânt în grabă așternand.

Din cerul plumburiu de soare-abandonat,
Își varsă stropi de ploaie greoi, repezi și reci,
Și într-un dans nebun de iele înfocat,
Scutură fără milă frunzele de pe crengi.

Geloasă pe-ale verii frumoase culori vii,
În val vârtej coboară cu friguri, vânt și ploi,
În stoluri alungând păsări spre alte zări,
Așterne trist tăcerea în crâng și în zăvoi.

Ca o nebun-aleargă, goală și despuiata,
Se scutură de toate ce răspândesc miros,
Pe unde trece ea, natura toată – i moartă,
Sub vălul brumei reci, strălucitor, geros.

În urma sa rămâne pustiul și tristețea,
Însă – i necruțătoare, nu are remușcări,
Că mai alung-un an și tristă bătrânețea,
Ne-o apăsa pe umeri și-n gânduri cu poveri.

Ne-afundă crunt în ,,grota eternelor tăceri „.

——————————-

Elena TUDOSA

16 septembrie 2019

Titina Nica ŢENE: Cu fiecare zi murim cîte puţin…

Cu fiecare zi murim cîte puţin…

 

Cu fiecare zi murim cîte puţin
dar noi de asta nu avem habar
ne străduim din ce în ce mai mult
să strângem de-ale gurii în hambar.

Nu mai privim un răsărit de soare
şi nici o frunză legănată-n vânt
uitând că viaţa aceasta-i trecătoare
şi sântem doar o umbră pe pământ.

Si trece timpul, aşa, pe nesimţite
cum trece ploaia-n zilele de vară
şi ne trezim, deodată, Doamne,
că-n viaţa noastră ni se face seară.

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

George POTIRNICHE: Mă mint… că încă mă iubești !

Mă mint… că încă mă iubești !

 

Mă mint iarăși că mi-e bine,
mă mint în poze sepia defuncte,
mă mint în raze de lumini străine,
mă mint în mii de vise abstracte

Mă mint în cioburi de oglindă.
mă mint în zile …și în nopți,
mă mint în propria osânda,
mă mint că încă mă aștepți.

Mă mint mereu în orice clipă
mă mint că toate sunt firești,
mă mint că zbor într-o aripa,
mă mint… că încă mă iubești !

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

15 septembrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul

Valea Almăjului a început să fie recunoscută tot mai mult ca o zona specială a Banatului și spațiului românesc.

Valea Almăjului, o depresiune intramuntoasă tipică geografiei românești, este înconjurată de munți, la poalele Semenicului și străbătută de majestuosul Nergan, cunoscut de către „domni”, ca Nera. Pe cuprinsul ei se găsesc câteva sate, toate curat românești cu excepția satului Sumita, sat de „pemi”.

Istoria locuirii în Almăj este străveche, din veci. Aici au fost aflate urme de locuire din vremea Neoliticului, a Bronzului, din epoca dacă și romană și apoi necontenit până în ziua de azi. Au existat și perioade cu adevărat eroice. Așa a fost în Evul Mediu, când Almăjul a fost un district militar privilegiat. Locuitorii lui erau oameni liberi, supuși doar judecății Regelui, aveau dreptul să poarte arme și să le folosească la nevoie. Almăjenii, cu alte șase districte privilegiate din vecinătatea Banatului muntos, aveau datoria să apere vadul Dunării. Dar ei erau asimilați, ca stare socială, nobilimii. Erau țărani săraci, dar erau liberi și stăpâni peste ceea ce aveau. Această stare de libertate, conștiința nobilității, a intrat în personalitatea Almăjenilor și este prezentă și azi. Acest punct, starea de oameni liberi și nobili a almăjenilor, trebuie subliniată. Noblețea nu este o condiție economică, este o stare socială și mai ales o stare de spirit. Almăjenii au fost și au rămas oameni liberi și stăpâni, deci nobili în sensul cel mai exact al cuvântului. Această impresionantă istorie și continuitate istorică s-au făcut cu păstrarea unei identități locale fermecătoare.

Obiceiurile, portul, tradiția Almăjului sunt trup și suflet din întregul românesc, dar ele toate sunt autentice, cu personalitate locală și dovedesc uluitoarea unitate în diversitate a Românilor. Probabil că cel mai impresionant semn al acestei identități este graiul Almăjan. Graiul Almăjan, alături de cel al Maramureșului, sunt graiurile românești cu cea mai puternică personalitate.

Almăjul și oamenii lui au trecut prin vremi mai bune și vremi mai grele.

Cea mai grozavă încercare din istoria milenară a Almăjului a fost vremea comunismului.

Bestiile bolșevice au căutat să distrugă esența Almăjului. Cele mai de frunte dintre gospodării au fost distruse, bucată cu bucată, oameni de nimica au fost instalați în fruntea bucatelor.

Chiar și în aceste condiții Almăjenii s-au aparat cu înverșunare. Pădurile și Munții Almăjului au fost gazdă celor care, cu armă în mâna, înfrățiți cu râul și ramul, au rezistat năvalei bolșevice. Fapte de eroism și nume de eroi sunt Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul” →