Marilena Ion CRISTEA: Doamna

O barcă așteaptă de ieri
Să urce străin călător,
E seară și multe tăceri,
Și nu se-aude vreun zbor!

Departe, în zare, pe cer,
O rază de soare hoinară
Învăluie marea-n mister
Și umbre aleargă pe-afară.

Copaci, printre ape cuminți,
Se văd fremătând si arzând
Lumini inventate, fierbinți,
Și vrăjitoare dansând.

Și-n astă tăcere târzie,
O barcă așteaptă si-acum,
Să urce o doamnă zurlie,
Întârziată pe drum.

Abia se mai ține de maluri,
Atât de grăbită e arca!
Din depărtare vin valuri,
Ce tulbură apa și barca.

Iată, apare și doamna,
Cu mantia-n mii de culori,
De n-ați ghicit, este toamna,
Într-o caleașcă cu flori!

Vine zâmbind și pășește
Pe un covor fermecat,
Este de frunze, firește,
Moale și gros, colorat.

Se-ndepartează discret
Si urcă în barcă, senină,
Și nu mai e nici un secret,
Că-i așteptată la cină!

Barca porni grijulie,
Doamna privește-napoi,
Și flutura-ncet, ruginie,
O frunza căzută din ploi!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

(Imagine sursa Internet)

Gavril Iosif SINAI: trubadur

om de plastic cu un buchet de flori de cenușă

aproape cunoști firul pe care te tragi

dar nu vezi cine stă la cele două capete

un viitor la porțile de fier sau de rubin

trecutul ține-n echilibru o simplă jucărie

se-ntinde se îndoaie în joc neîncheiat

ucigătoarea ta lăsare pe vatră

un bulgăre diform urât mirositor

amintirea vitrinelor prin care ai văzut ciudățenii

asemănătoare ție

gustă în grabă neliniști cu forme de zvârcoliri

scot visul prin gâtul tău deșurubat

de mâna unui copil

toarnă cu mânuțele lui albe

nisip în colosul tău

care prinde forma umanistului

carne gata de filosofare

așezată în detaliul picturilor din capela sixtină

iar tu vrei să zbori cu îngerii aceia

când rațiunea te trage de picioare

vezi-ți de treabă

iluminist evadat din capelă

beți cauza și efectul s-au luat după cap

sub urmărire

romanticii îți fură hainele la scăldat

când revii ai multe aplauze de înfruntat

ca un dictator pictat și călcat în picioare

om de plastic

corect vrei să te tragi de fir

și astăzi

până la porțile de fier sau de rubin

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

Octombrie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Intrus în propriile simțuri

Intrus în propriile simțuri

Nu vreau să mă hazardez
nici să cred în himere,
desenez în cuvinte conturul,
îi adaug în interior înțelesul dorit
în fiecare zi.

Ascult clipocitul clipelor în trecere
și-n mă văd în ochiuri de apă,
dar nu mă recunosc.
Sunt un intrus în propriile simțuri,
mă umplu cu sentimente
pe care le dăruiesc.

Seara ador culorile din crepuscul
cu patima trăirii
a celui care cândva moare.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Octombrie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Lacrimă de stea

Lacrimă de stea

De-ar fi ca viața nemurire să devină

Aș bea cu sete din pocalul cu otravă

N-aș regreta nicio secundă

Timpul ce zboară și a sa ispravă

Dar viața nu e nemurire

Este mănunchi de zile ce se scurg

Precum curg râurile de iubire

Prin sufletele de poveste

Ce s-ar târî-n genunchi

De ar afla că, Doamne, tu,

Le vei permite în ploaia vieții

Veșnic să se scalde

Și să renască din lacrimă de stea.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

11 octombrie 2019

Vasile Dan MARCHIȘ: Fără acoperire

FĂRĂ ACOPERIRE

Pădurea a fost tăiată pe motiv că
nu are acoperire pe poteci
și că fără poteci nu se poate face turism
Iar fără turism,Geografia moartă este…
Ce a rămas din pădure sunt cioatele
ce par monumente nefinalizate de când
acel anotimp a intrat în istorie
neavând acoperire pe frunze…
Și că neavând frunze
a fost numită pădure artificială
și astfel a fost dusă la muzeu,
fiind botezată”natură moartă”
plus de asta
i-ar trebui măcar un arbore falnic cu frunze
pentru a putea fi redenumită pădure
dar de unde măcar un singur exemplar ca acesta
că unui puiet îi trebuie zeci de ani
pentru a se dezvolta la asemenea dimensiune
Astfel am fost duși în eroare spre a crede că
de această dată n-am intrat în pădure
ci în muzeu …

——————————–

Vasile Dan MARCHIȘ

Gavril Iosif SINAI: istorio-fobie

istorio-fobie

cercul verde al igienei pământului s-a închis în prietenii
împrejmuind timpul filozofilor la ora căderii frunzelor
când fiecare se culcă pe o rână a gândului amorțit
murmurând silabe bâlbâite de neofiți adormiți
lăsând rațiunea să scape printre degetele desenate pe nisip.

fără să clipească un ochi râde altul plânge
când oile zac în poiană cu vântul și gândul
miorița behăie peste istoria nudă, stigmatizată în roi
cu jalbe și efecte ciuntite, plugul spintecă
răscolește povestea incizată în mit, restaurată prin rit.

discursul bombat pe unde poluat trecutul erupe
reminiscențe de sit prin hornuri înfundate de timp;
cu lecția nefăcută miorița șchioapă în târlă
de atâta promisiune cerneala a intrat în recesiune
împing capetele la plecăciune când trec mai marii în procesiune.

în șoapta delicată de acasă
ciuruită de perfuzia memoriei
miorița se mută la infirmerie
accelerând idealul peste blana ce flutură
în colectiva cu suhat și multe cârduri de oi.

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

Octombrie 2019

Elena TUDOSA: Azi

Azi

Azi prin minte îmi colinzi,
Dulcea mea iubire-amară,
În tăceri de dor mă-nchizi,
Ca într-un amurg de seară.

Azi în gânduri îmi revii,
Dulce-amarul meu răsfăț,
Iar în clipele-mi pustii,
Să iubesc iar vrei să-nvăț.

Azi prin gândurile mele,
Cu-amintiri îmi curgi în valuri,
Dragostea inima-mi cere,
Punte peste-a vieții maluri.

Azi precum o luntre-mi torni,
Peste-al vieții val plutești,
Vii tristețea să-mi transformi,
În iubiri nepământești.

Azi îmi ești un răsărit,
Din zorii zilei desprins
Dor de-albastru infinit,
Mângâierea mea din vis.

Azi te chem din Paradis,
Dorul prea crunt m-a răpus.

Liniștea din schit

Se lasă seara pe furiș îngândurată,
În timp ce soarele învăluit a rămas
Într-o,, horbotă de nori roșii, galbeni brodată „,
Frumos amurg în care munți-și găsesc popas.

Se lasă seara și întunericul cuprinde,
Văzduhul văduvit de lună și de stele,
În falduri neguratice totul se ascunde,
Precum în suflet-s îngropate păcatele rele.

Se lasă seara peste munții gârboviți,
Ce-adăpostesc în sânul lor un bătrân schit,
În care de ochii lumii aprigi ,feriți,
Își duc câțiva călugări traiul lor liniștit.

Se lasă seara și-n liniștea monahală
Pustiul devine pace divină, iubire eternă
La ceas de rugăciune-n tăcere abisală,
Coboara-n suflete, puritatea supremă.

Se lasă seara, totu-i căzut în letargie
În sfântul schit se-aude ecoul slujbei
De Sfântă Liturghie!

Continue reading „Elena TUDOSA: Azi” →

Marilena Ion CRISTEA: Sub pașii noștri

Sub pașii noștri

Sub pașii noștri sunt atâtea frunze,
Le simt durerea până și în gând,
Le-aș săruta, dar n-am atâtea buze,
Și nici atâtea lacrimi nu mai sunt!

Le simt prezența undeva, în talpă,
Ce-n liniște se-așează pe asfalt,
Și-atunci când le atinge, parcă, saltă,
Într-un balans fantastic și înalt!

Pe o alee răsturnată, parcă,
Privim de sus spre cerul arămiu,
Plutim prin ceruri cu-o albastră arcă,
Iar între noi e un copac pustiu!

Și-n timp ce plouă peste noi cu frunze,
Simt cum tăcerea singură și tristă,
Cu vălul tras, printre lumini difuze,
Se-ndepărtează-n lume, fantezistă!

Pășim prin frunze într-o altă toamnă,
Cu crengile aprinse de iubire,
In anotimpul care ne condamnă,
La zile lungi de sinceră trăire!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

(Imagine sursă internet)

Ioana CONDURARU: Versuri de toamnă

Ascult toamna

Ascult toamna
Cum îmi șoptește-n taină,
Cuvinte fără număr
Și parcă simt o teamă,
Căci spre Calea Lactee
Drumu-i aglomerat
De dorul tău iubite
Ce plânge pe-nserat.
Cocoarele plecară
Cu tot cu ai mei ani
Lăsând în urmă visul
Și freamăt de castani.
Cu picuri reci natura
Copacii îi mângâie
Iar eu doresc doar luna
Frumoasă să îmi fie,
În nopțile tăcute,
Luminând feeric
A viselor minute.
Mă înfioară noaptea
Și-acesta ploaie deasă,
Căci mâine e departe
De fericirea noastră.

Tristeți de toamnă

Mă îngenunche astă toamnă tristă,
Cu mii de lacrimi strânse în batistă
Poposind grăbită sub nucul uscat,
Când amurgul scoate un ultim oftat.

Și cât doresc să te mai văd zâmbind
Lângă fereastra îngropată în lut,
Unde în glastră mușcatele -nfloreau
Și parcă tainic pe mine m-așteptau!

Nimic din toate astea nu mai sunt,
Doar vântul bate geamul prăfuit
Scoțând un scrâșnet infernal și sec,
Iar eu plângând spre amintiri mă plec.

Mă poți ierta acum la ceas de dor
Când gândul umblă parcă călător,
Dorind să te găsească așa ca altă dată,
Frumoasă, dulce surâzând la poartă?

E liniște doar vremea-și toarce firul
Iar printre crengi aud parcă suspinul
Unui copil plecat de mult în lume.
Eu sunt acela dar… fără de nume.

Din complezență

Indiferenți treceți prin viață
Tratând pe alții cu dispreț,
Fiind prezenți din complezență
Dar totuși sunteți prea absenți.
E falsitate în cuvinte
Când doar vreți lauri pentru voi
Trecând în grabă pe morminte
Semnând decrete și legi noi.
Nu înțelegeți că iubirea
Se naște din cuvântul, darnic
Crezând că însăși fericirea
E de a fi mereu slugarnic.
Un suflet stă la colț de stradă
Întinzînd mâna că ar vrea,
Doar vorba caldă de-alinare
Crezând în complezența ta.
Dar mergi privind în altă parte
Spunând doar simplu: ,, Un cerșetor.”
Fără să știi cât foc mai arde
În acel suflet iubitor.
Judeci în pripă orice faptă,
Fără a analiza concis
De ce e lumea-i prea săracă,
Când a ta e un paradis.
Nu poți înțelege soarta
Celor înfometați și triști
Negîndind, se-nvârte roata
Și totul poate fi doar, bis.
De complezență dăruiți
Un colț din locul vostru scump
Pentru acei care doresc,
Un simplu petec de pământ. Continue reading „Ioana CONDURARU: Versuri de toamnă” →

Mirela ONEA: Tristă amintire

Tristă amintire

O amintire mi s-a așezat pe pleoapă
Nu vrea să plece, insistă să rămână
Și-mi răvășește-n inima curată
Căci a venit să stea, pe mine se răzbună!

Continuă cu-atâta-nverșunare,
Nu știu exact ce caută-n unghere,
Găsește totul straniu și colbul în uitare
Prin colțuri amintiri ce zac stinghere.

Nu vreau să răscolească a mea tihnă
Şi totuși este prea perseverentă,
Scormone în minte, fără de odihnă
Apoi ca din impuls ea pleacă insolentă.

Este o amintire tristă și uitată,
Ce stăruie în gându-mi fără noimă
Aș vrea să-mi lase inima împăcată,
Placida armonie și viața mea molcomă.

26 februarie 2019

——————————-

Mirela ONEA