Ioana CONDURARU: Versuri de toamnă

Ascult toamna

Ascult toamna
Cum îmi șoptește-n taină,
Cuvinte fără număr
Și parcă simt o teamă,
Căci spre Calea Lactee
Drumu-i aglomerat
De dorul tău iubite
Ce plânge pe-nserat.
Cocoarele plecară
Cu tot cu ai mei ani
Lăsând în urmă visul
Și freamăt de castani.
Cu picuri reci natura
Copacii îi mângâie
Iar eu doresc doar luna
Frumoasă să îmi fie,
În nopțile tăcute,
Luminând feeric
A viselor minute.
Mă înfioară noaptea
Și-acesta ploaie deasă,
Căci mâine e departe
De fericirea noastră.

 

 

Tristeți de toamnă

 

Mă îngenunche astă toamnă tristă,
Cu mii de lacrimi strânse în batistă
Poposind grăbită sub nucul uscat,
Când amurgul scoate un ultim oftat.

Și cât doresc să te mai văd zâmbind
Lângă fereastra îngropată în lut,
Unde în glastră mușcatele -nfloreau
Și parcă tainic pe mine m-așteptau!

Nimic din toate astea nu mai sunt,
Doar vântul bate geamul prăfuit
Scoțând un scrâșnet infernal și sec,
Iar eu plângând spre amintiri mă plec.

Mă poți ierta acum la ceas de dor
Când gândul umblă parcă călător,
Dorind să te găsească așa ca altă dată,
Frumoasă, dulce surâzând la poartă?

E liniște doar vremea-și toarce firul
Iar printre crengi aud parcă suspinul
Unui copil plecat de mult în lume.
Eu sunt acela dar… fără de nume.

 

 

Din complezență

 

Indiferenți treceți prin viață
Tratând pe alții cu dispreț,
Fiind prezenți din complezență
Dar totuși sunteți prea absenți.
E falsitate în cuvinte
Când doar vreți lauri pentru voi
Trecând în grabă pe morminte
Semnând decrete și legi noi.
Nu înțelegeți că iubirea
Se naște din cuvântul, darnic
Crezând că însăși fericirea
E de a fi mereu slugarnic.
Un suflet stă la colț de stradă
Întinzînd mâna că ar vrea,
Doar vorba caldă de-alinare
Crezând în complezența ta.
Dar mergi privind în altă parte
Spunând doar simplu: ,, Un cerșetor.”
Fără să știi cât foc mai arde
În acel suflet iubitor.
Judeci în pripă orice faptă,
Fără a analiza concis
De ce e lumea-i prea săracă,
Când a ta e un paradis.
Nu poți înțelege soarta
Celor înfometați și triști
Negîndind, se-nvârte roata
Și totul poate fi doar, bis.
De complezență dăruiți
Un colț din locul vostru scump
Pentru acei care doresc,
Un simplu petec de pământ.
Continue reading „Ioana CONDURARU: Versuri de toamnă” →

Mirela ONEA: Tristă amintire

Tristă amintire

 

O amintire mi s-a așezat pe pleoapă
Nu vrea să plece, insistă să rămână
Și-mi răvășește-n inima curată
Căci a venit să stea, pe mine se răzbună!

Continuă cu-atâta-nverșunare,
Nu știu exact ce caută-n unghere,
Găsește totul straniu și colbul în uitare
Prin colțuri amintiri ce zac stinghere.

Nu vreau să răscolească a mea tihnă
Şi totuși este prea perseverentă,
Scormone în minte, fără de odihnă
Apoi ca din impuls ea pleacă insolentă.

Este o amintire tristă și uitată,
Ce stăruie în gându-mi fără noimă
Aș vrea să-mi lase inima împăcată,
Placida armonie și viața mea molcomă.

26 februarie 2019

——————————-

Mirela ONEA

Anatol COVALI: Poeme – tridilete

Adeseori

 

Adeseori visez cu ochii plini
de zări ce-au prins într-înşii rădăcini

şi pajişti înflorite cresc în mine
având în jurul lor păduri adânci
din care se înalţă mândre stânci
ce vor ca paşii mei să le domine.

Adeseori,sfidând orişice risc,
pe cel mai înalt munte-o vreme-s pisc

şi sufletul de frumuseţi se-mbată
când văd în jurul meu numai splendori,
în cele mai fantastice culori
ce nu speram să le zăresc vreodată.

Adeseori când mâinile le-ntind
pot stelele din visuri să le-aprind.

11 octombrie 2019

 

 

Iubita mea

 

Iubita mea. Ţi-i părul de argint,
dar eu cu ochii dragostei te-alint

şi sufletul îţi cântă pe-o vioară
ce-a fost necontenit inima mea,
o pătimaşă doină care vrea
să te descrie ca pe o comoară .

Iubita mea. Cum aş putea măcar
un strop să-ţi dau din ce-mi dai tu în dar

cu-atâta drag şi-atâta bucurie,
când visurile tandre le alini
şi scoţi zâmbind ai îndoielii spini
din trupul care vrea altar să-ţi fie.

Iubita mea. Ce binecuvântat
am fost când Creatorul mi te-a dat.

10 octombrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme – tridilete” →

Simon JACK: Nemărginiri lirice…

nemărginiri brăzdate de stele
sau poate făclii aprinse
de pustnici fără veac,
le țin amintiri
după ureche o vreme,
o vreme a tâmplei
îmbrăcată în frac,

strâng nemărginiri
alese de somn,
somnul priveghi la moartea
păgână
ca păsări din fum în cuiburi
pe lună,
cu noaptea în vis nedormit
mă sugrum!

nemărginiri cubiste
in socluri
pe care stau plutind îngeri andini,
ierni ce-și ning aripi moi
pe fluturi,
fluturi ce ning ierni agățate-n
micimi,

nemărginirea
Icoană în suflet, etern obelisc
neterminat ceva
pierdut printre gânduri,
ceva timpuriu născut doar
din vânturi,
fugar nelătrat de-ogarii de pândă
când vămi se închid
sub el prea târziu!

 

 

Ordine-n haos

 

primul gând a fost
să fac ordine-n haos,
mai întâi
imprăștiat cum eram
sub buza ta de jos m-am adunat
in ultimele icnete
de-aseară când mi-ai pronunțat
numele mic
numai în consoane,

am strâns apoi din baie
cubul rubik
două tablouri de Picasso
cu nudiști înecați în pătrate
și triunghiuri,
prosoapele de șters pe sus
vidul din aer,
ciorapii tăi din plasă
un dovleac scobit de Halloween,
semnul de carte al jurnalului
gol
un implant dentar căzut
in pantoful tău,
brelocul cu noi doi copii
câteva cioburi de la oglindă
un ursuleț din pluș cu ochii
scoși,
Continue reading „Simon JACK: Nemărginiri lirice…” →

Florin-Cezar CĂLIN: Transhumanţa iubirii noastre…

Transhumanţa iubirii noastre…

 

Plânsul ăsta nu-i al meu … cum nici ochii și nici gură,

”- Toate sunt parte egală, dintr-o transhumanţă rară!”.

… însă lacrima-ţi o ştiu … este-a inimii tortură,

ce ţi-a şters-o soarta mea, într-o tumultoasă vară.

 

– Ea m-a învăţat tăcută, cât de vierme este ura!,

… să citesc pe dinafară … cartea sufletului tău.

(ca în fiecare seară … să îţi simt tremurătura),

”- Când te rogi spăşită-n gânduri, invocând pe Dumnezeu!”.

 

Cerul meu de altădătă și-a abandonat toți norii,

(deochind trecut rebel … care s-a dezis de mir).

… iar cu vechiul patrafir, îmbrăcat, colindă zorii,

… procreaţi de pulsul milei, ca un fel de coviltir.

 

Gongul vieţii poa’ să bată, pe pământ, în umbra zilei,

… căci te ştiu din altă viaţa … cum în pălmi mi te topeşti.

”- Tu fiind sanctificată … prin puterile argilei!”,

ca în drama vieţii mele, să faci lucruri nefireşti.

 

– Fost-am cap de cimitir, chiar dorindu-mă mormânt!,

… până când ai recreat … Raiul nostru permanent.

”- Cred că-s ultima silabă … evadată din cuvânt!”,

… dar şi prima din vocale, ce m-a ascultat atent.

 

… eu sunt foarte mulţumit, că-mi eşti măduvă în stern,

(că te știu parte din mine … și că te iubesc vizibil).

– Nu conteză dacă lumea, mă va blestema etern!,

… eu voi fi, în permanenţă, scrisul tău inteligibil.

 

”- Tu vei fi cândva a mea!” … cerul tău de cobalt, jură!,

(dar şi transhumanţa vieţii, ce va deveni povară).

… de-aia plânsul nu-i al meu: – Ci al inimii tortură!,

şi s-a şters din soarta mea, într-o tumultoasă vară.

 

 

Soarta noastră evreiască…

 

– La capela mântuirii cu tristeți sterilizate!,

… vine chiar eternitatea să-ți dea grijile la spate.

propăvăduind trecutul ca pe-un adevăr divin,

ce iubirea a văzut-o (uneori) ca pe un chin.

 

Iarăși ninge cu petale pe sihastrele morminte,

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Transhumanţa iubirii noastre…” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta…

Viaţa noastră. A cui este…?

De multe ori avem sentimentul că propria noastră viaţă ne scapă printre degete… Că alunecă încet-încet de la noi, că o trăim din exterior, fiind prinşi mai degrabă în circumstanţele ei. Vrem să o posedăm, să ne bucurăm de ea. Ne punem la bătaie resursele şi inevitabilul egoism pentru a o ţine în stăpânirea „noastră”. Suntem nostalgici la 30 de ani că nu mai avem posibilităţile de la 20. Suntem melancolici la 40 de ani sau visători la 50 de ani, regretând ce n-am trăit, ce credem am pierdut: nişte oportunităţi de muncă care nu s-au mai ivit, un partener de viaţă care ar fi putut să fie mai bun, nişte copii care nu mai sunt ataşaţi de noi aşa cum am fi dorit, nişte talente pe care nu ni le-am afirmat…

Încontinuu vrem să ne recuperăm viaţa şi, câtă vreme facem asta, încontinuu părem că o pierdem… Ce ciudat! E ca un şarpe care-şi înghite mereu coada. Oare ne-a setat cineva pentru eşec?

O, ce minunat răspuns se poate naşte din întrebările sincere şi adevărate!

Nu. Nu ne-a setat nimeni pentru eşec. O facem noi înşine.

Fiindcă de câte ori ni se pare că pierdem viaţa „noastră” şi căutăm s-o aducem înapoi ca a „noastră”, rămânem în acelaşi etern proiect al sinelui. Ne învârtim în cetatea lui eu. Cum să nu-mi pierd sinele? Cum să nu încetez să fiu eu? Cum să fac să nu-mi pierd personalitatea? Cum să nu-mi pierd timpul personal? Şi setând premisele aşa, setăm şi resetăm coordonatele pentru eşec. Tocmai luptând să păstrăm ceea ce vrem cu orice preţ: autodeterminarea, numele bun, stima celorlalţi, recunoaşterea colegilor, plăcerea semenilor de noi, chipul onorabil între ceilalţi – pe scurt, toate reflecţiile sinelui. Oare de aici să fi venit minunatul şi încuietorul de minte cuvânt: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde?” (Mat. 10, 39).

Dar cum să nu ţii la sinele tău? Cum să nu ţii la viaţa ta ca fiind „a ta”? Fiindcă nu ai nicio alta, şi prin ea te exprimi, prin ea trăieşti, prin ea te afirmi, şi, mai ales – prin ea iubeşti şi te faci iubit. Eu vreau ca eu să te iubesc, prin ceea ce e al meu. Şi vreau să fiu iubit înapoi, prin viaţa mea. Eu îmi vreau viaţa ca să te pot iubi, ca să vă pot iubi pe toţi!… Ca în domiciliul ăsta să primesc iubire de la toţi. O, şi ce implacabilă remoră se ataşează atunci de iubirea noastră! Peste tot, unde te întorci, când te iubesc, când vă iubesc, răsare nelipsitul „eu”. O iubire care se vrea şi poate să pară cea mai frumoasă, cea mai nobilă, dar care nu mă scapă de mine însumi. De povara lui eu. Şi cu cât caut să iubesc pe alţii, eu, mi se pare că sporesc, exponenţial, să mă iubesc pe mine. O plantă ce-şi sporeşte frunzele dar îşi sporeşte şi omizile care le mănâncă. Ce ciudat, nu-i aşa? Dar cum să ieşi din această ecuaţie absolut failibilă? Cum să ieşi din tine? Şi cum să ieşi din viaţa ta? Cum să o „pierzi”…?

O, ce presentiment… Să-şi descoperi viaţa ca nefiind a ta.

„Ca nefiind a ta…”. Şi cum vine asta? Nu tocmai asta era ceea ce căutam să evităm: să ne pierdem viaţa? Dacă viaţa nu mai e a mea, unde mai sunt eu? Unde mai e personalitatea mea, unde mai e autodeterminarea mea? Unde mai e fericirea mea?

Dar în adâncul pământului, grăuntele a rodit. Şi din viaţa care a murit, din viaţa pe care-o las să se piardă răsare o formă ciudată de existenţă, mirabilă şi extraordinară. Mă dau continuu, şi mă las să mă pierd pentru ceilalţi, să mă ascund, să nu mă mai văd… Îmi ascund sufletul, şi dorinţele şi aşteptările în pământ, pentru totdeauna. Las proiectul etern al vieţii mele, întors şi tras cu lopata, să moară. Şi din moartea asta irumpe un vlăstar nemaivăzut, un presentiment străin şi tainic, ceva ce mă aruncă şi mă scoate definitiv din mine însumi… Ceva care sună ca: „iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va găsi” (Mat. 10, 39; Mar. 8, 35).

Căci deodată, un Străin frumos, un Străin desăvârşit de străin, dar cunoscut de toţi, un Străin îmi dă viaţa Lui. S-o trăiesc ca fiind a mea. Viaţa mea devine imponderabilă, pluteşte ca o fiinţă acvatică, albă şi cu aripi, afară din mine… Pot s-o ating cu mâna. E a mea fără să mai fie a mea. Şi prin asta e a tuturor. Fără să înceteze să fie a mea.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta…” →

Galina MARTEA: Diversitatea independenței și basarabenismul artificial

Evenimentele istorice ce s-au produs după anii 1990 au fost nespus de bune și de o importanță deosebită pentru poporul român din Basarabia, însă rezultatele acestor schimbări de-a lungul anilor s-au dovedit a fi pline de neplăceri și necazuri, în unele cazuri fiind chiar fatale. În rezultat, avem ce avem, o poveste reală, șocantă, dureroasă despre existența societății moldave în anii de independență, adică în intervalul de timp după destrămarea imperiului sovietic. Cu perioade extraordinar de tulburătoare, cu efecte nespus de negative în dezvoltarea întregii societăți, iar în centrul tuturor dezastrelor fiind mereu demnitarii ținutului basarabean sau, mai bine zis, așa-numiții „guvernatori și politicieni moldoveni” care de-a lungul timpului au cauzat doar suferinți propriului popor, au redus la nimic și au ruinat în mod teribil existența socială decentă a maselor din punct de vedere spiritual, moral, financiar; în consecință rămânând faptele reale prin care s-a dovedit că respectivii nu au fost capabili să guverneze țara în mod civilizat și democratic, și în același timp tot aceștea au demonstrat că nu au cunoscut și nici macar nu au încercat să cunoască câtuși de puțin ce este cultura autentică și fenomenul unei conduite decente în guvernare în conformitate cu principiile morale ale umanității. În timp, totul s-a derulat ca într-un film de groază, cu personaje mai mult negative decât pozitive, iar reformele sociale, politice și economice au fost realizate doar prin prisma unui deficit enorm de conștiință decentă și de verticalitate umană. Din primii ani de independență clasa politică și de guvernare a comis erori grave în administrarea societății moldave, lăsând teren liber doar pentru o stare de lucruri cu abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie.  În așa mod, concetățenii țării, încetul cu încetul și aproape cu toții, s-au acomodat și s-au împăcat ușor cu dezordinea, necinstea, obrăznicia, în rezultat instaurându-se procesul integral de ruinare a societății și, cel mai grav, procesul de degradare civică. Prin procesul de degradare civică poporul si-a pierdut din drepturile juridice cetățenești, echitatea socială fiind o bătaie de joc pentru mase, totul fiind reglat cu multă șmecherie și viclenie de omul puterii ce este lipsit de inteligență și demnitate umană. Corespunzător, în pas cu demnitarii statului au onorat fărădelegile și o bună parte dintre concetățenii societății, o bună parte dintre intelectualii societății, care, în cele din urmă, cu toții au instaurat un nivel foarte jos de dezvoltare socială și umană. Printr-o asemenea modalitate de guvernare a țării s-a instaurat corupția, ca fenomen principal al depravării morale și sociale, fenomen care s-a infiltrat în toată suflarea omenească din ținutul basarabean. În cele din urmă, instaurându-se și un regim autoritar impus cu forța întregului popor, acest lucru fiind produsul dintre anii 2013 – iunie 2019. Perioade și întâmplări tragice, lipsite de însușiri bune, marcând vizibil imaginea societății moldave în anii de independență atât în plan național, cât și internațional. Evenimentele respective s-au produs sub efectul nivelului de cultură al omului basarabean, în mod evident, existența fiindu-i dictată dintr-o anumită cauză și anume: legătura reciprocă și caracteristică calităților de caracter ce au la bază lașitatea, falsitatea, minciuna, viclenia, ipocrizia, trădarea, lăcomia.

Din primii ani de independență a societății moldave au existat și s-au confirmat lucruri mai mult triste și negative. Pe parcursul a 28 ani de independență poporul român din Basarabia a avut parte de perioade tulburătoare și pline de neajunsuri (inechități sociale și identitare, financiare, materiale, spirituale, etc.), iar conducătorii/guvernatorii/politicienii acestei țări au fost de toate culorile și, din nefericire, nimeni dintre ei nu au fost interesați de nevoile propriei societăți și nimeni dintre ei nu au dorit să facă nimic bun pentru țară, pentru popor. De la bun început provocările sociale, provocările naționale au fost de mare intensitate, iar valorile democratice au fost mereu subestimate și minimalizate la zero de către guvernanți și politicieni, până la ziua de azi statul de drept nefiind încă la el acasă, la ziua de azi fiind prezentă doar nedreptatea și inechitatea socială, degradarea socială, divizare enormă între păturile sociale; în centrul preocupărilor fiind numai interesele personale ale politicienilor și guvernanților – interese ostile față de propria societate și față de concetățeni. De la bun început preocupările clasei politice au fost de a crea dezbinare și dușmănie între păturile sociale, chiar de la bun început poporul fiind divizat în mai multe orientări – o bună parte adepți pentru reunirea cu România (orientare care trebuia înfăptuită odată cu destrămarea imperiului sovietic), o altă parte adepți pentru independența țării, iar alții promotori în continuare pentru regimul comunist și orientarea către răsărit. În baza acestor principii statul moldovean, în cele din urmă, după 28 ani de independență, s-a ales cu o poziție economică, socială și politică dezastruoasă, iar existența cetățenilor a fost împânzită în totalitate de o sărăcie și degradare socială halucinantă, cuprinsă în întregime în plasele corupției și a celor grupări criminale care au dezvoltat și instaurat în stat o putere dominantă prin intermediul căruia s-a pus stăpânire pe sistemul financiar al țării (faimoasa acțiune despre furtul miliardului și nu numai), cât și o influență dominantă exercitată asupra întregii societăți. Astfel, în ultimii 5-6 ani țara a fost capturată de așa-numiții oligarhi, unde puterea politică, economică și socială era deținută în mâini de câteva persoane care manipulau și guvernau societatea  prin cele mai murdare, populiste și periculoase mijloace de influențare psihică a maselor, scopul principal fiind de a influența cât mai negativ opinia publică prin mass-media sau prin diverse metode persuasive, obiectivul principal al acestora fiind de a convinge societatea că lucrurile pot exista numai în așa mod și că tot ce se face se face în mod normal pentru binele omului. Oamenii puterii din modelul oligarhiei (care după 28 ani de statalitate moldavă, recunoscută oficial în 2 martie 1992 din momentul obținerii statutului de membru al Organizației Națiunilor Unite, iar declarația de independență a Republicii Moldova fiind adoptată la 27 august 1991) au transformat țara într-o colonie a criminalității și fărădelegilor (orașul Chișinău, capitala Moldovei, fiind pe locul 161 la secțiunea „Crime Index 2018” al celor mai periculoase orașe din lume”, studiu realizat de site-ul numbeo.com.  https://agora.md/stiri/49886/clasamentul-oraselor-cu-cea-mai-mare-rata-a-criminalitatii–pe-ce-loc-se-afla-chisinaul), a corupției (clasament mondial, pe locul 117 din 180 țări, anul 2018, studiu realizat de Transparency International Berlin. https://noi.md/md/societate/ce-loc-ocupa-moldova-in-clasamentul-indicelui-perceptiei-coruptiei-2018. Iar în clasamentul european Moldova se plasează pe locul 3, considerată ca cea mai coruptă țară din Europa, anul 2018, raport realizat de Organizaţia nonguvernamentală anticorupţie Transparency International. https://cotidianul.md/2019/01/29/harta-moldova-a-treia-cea-mai-corupta-tara-din-europa-mai-prost-stau-doar-rusia-si-ucraina/), a crimei organizate (clasament mondial, locul 94 din 137 ţări, la capitolul influenţa crimei organizate asupra businessului – mafie, racket, estorcare, studiu realizat de World Economic Forum. http://www.jc.md/world-economic-forum-in-moldova-se-atesta-o-crestere-a-influentei-crimei-organizate-asupra-businessului/), a nedreptăților sociale, a dezordinei și intransparenței sociale, a unei lumi frauduloase unde totul se bazează pe rea-credință și înșelăciune, unde totul se baza pe un regim dictatorial care până la urmă a nenorocit complet poporul basarabean, astfel făcându-l să nu mai Continue reading „Galina MARTEA: Diversitatea independenței și basarabenismul artificial” →

Victor COBZAC: La capitolul, … „Iubesc”!

LA CAPITOLUL „IUBESC”

(Anei Podaru – din ciclul: Începe ziua cu Ana, poate-ți ajută)

 

Despre Ana… cine scrie,

Mă închin… „Jos pălăria”

Scriu și cei de n-au știut-o

I-au știut, … doar Poezia.

 

Dacă vrem… să fie-alături,

Dații cu toți, … să ne unim,

Unde-s mulți puterea crește,

Haideți s-o în veșnicim.

 

Hai s-o facem să trăiască,

Cât un arbore, … de plop,

Într-o pagină, … de carte,

Adunată, … strop cu strop.

 

Într-un nuc, într-un stejar

Într-un dor nepământesc,

Într-o frunză, … de arțar,

La capitolul, … „Iubesc”!

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău, Republica Moldova

11 octombrie 2019

 

 

Árpád TÓTH: Atunci când soarele apune

Atunci când soarele apune

Într-un sfârșit de luna mai,

Oamenii buni să se-adune,

Bucuroși, într-un colț de Rai!

 

Să vadă vișinii în floare

Purtând rochii de mireasă,

Când pe-a cerului culoare,

Curcubeele se lasă!

 

E protecția divină

Ce-ntr-un semicerc se-arată,

Cu un zâmbet de regină,

Pe cupola ei bombată.

 

Da cât suferă pământul…

E permanent exploatat,

Arșița, gerul și vântul,

De-atâta timp l-au maltratat!

 

Dar e umil și rezistent

Și ce vremuri o să vină…

Dar cel mai sadic oponent,

Îi e omul cel cu vină!

 

Oamenii nu se potolesc…

Dar se miră toată lumea

Când unele dealuri pornesc

Și vin la vale aiurea!

 

Când se-nfurie pământul

Ne-amintim de-a lui candoare,

Cutremurul, apa și vântul,

Schimbă a vieții culoare!

 

Inocența e furată!

De ce lipsesc cei șapte ani?

Moralitate-a e uitată,

Și transformăm totul în bani!

 

Când soarele ne-ndrumă,

Pământul ne dă bucate…

Dar unii prea mult consumă,

Deși ne dă pe săturate!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

11 octombrie 2019

Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști

1. Cultura începe acolo de unde efortul omului de a depăși și stăpâni existența nemijlocită, de a introduce ordine rațională și organizare în fluxul experienței practice și al senzațiilor subiective, se concretizează în elemente mai mult sau mai puțin stabile ale vieții umane, întruchipări materiale sau ideale pe linia mișcării evolutive a societății.

2. Georg Wilhelm Friedrich Hegel spune în „Prelegeri de istorie a filozofiei „ tadus de D.D.Roșca: “Adevărul și binele sunt principiul, absolutul; și acesta apare în același timp ca scop pentru subiect, iar acest subiect ptetindereflecate, formare a spiritului, formare a gândirii în general, și să știi a spune ce este în general binele și adevărul.  “

3. Orice progres pe linia creației culturale este, în primul rând, un progres al cunoașterii.

4. În creația științifică, de asemenea, în cea artistică, literară și mai ales în jurnalism, cunoașterea, reflectarea adecvată a obiectului supus investigației precede și condiționează făurirea unor valori culturale și de cunoaștere, menite a avea un rost în viața umană.

5. În propriile noastre nevoi, scopuri și năzuințe rezidă izvorul unității dintre gnoseologie și axiologic, prin care se caracterizează orice fapt de cultură.

6. Valoarea, momentul axiologic, adică raportarea rezultatelor cunoașterii la nevoile, trebuințele sau aspirațiile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele sociale umane.

7. Cunoașterea este momentul cognitive- ce reflectă mai mult sau mai puțin adecvat a esenței, legilor faptelor sau proceselor din mediul natural sau social, de ordin material sau spiritual, de natură obiectivă sau subietivă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE – Acesta este ziaristul: rezistă la multe, dar câteodată îl doboară tăcerea din jurul său*. Decalogul 14 pentru ziariști” →