Emilia-Paula ZAGAVEI: Nicicând…

NICICÂND…

A căzut cortina
Peste această toamnă,
Pe care mă temeam
Să nu o pierd.
O țineam atât de strâns
În sufletul meu.
Încât mâinile
Mi-au rămas încleștate
A rugă.
Pe un fir de vânt,
S-au ridicat spre cer
Doar aromele târzii
Ale sentimentelor mele.
Undeva,
Pe o margine de gând
Pașii tăi răsună
În golul inimii,
Acoperind
Bocetul iubirii.
Ecoul rănilor
Lăsate cadou
Se sparge
De clopotul
Ce-mi bate fals
În trup.
Te grăbești
Să înmormântezi
Și ultimile oseminte
Ale păcatului.
Trec secunde
Ce aduc cu eternitatea.
Peste toate acestea
Se lasă ceața tăcerii,
Ce-mi sparge ireversibil
Timpanul uitării.
Rămân cu mine,te du cu tine…
Înțeleg târziu că:
NOI
Nu vom mai exista
nicicând.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

Octombrie 2019

Gabriela RAUCĂ: M-ai unit cu cerul

Clădește-mi un castel la marginea pădurii,
Să fie alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
Să-i faci un fundament din vraja amintirii
Și-a visului pe care, doar eu, poate, îl știu.

 

Ferestre să îi pui, cu fața înspre Soare
Sau așezate-n umbră de codru fremătând,
Mereu, un tril suav, încet, să se strecoare
Și-o adiere lină s-alinte al meu gând!

 

Intrării să îi pui un prag de fericire,
Și trepte construite din lespezi străvezii
Iar un covor țesut din fire de iubire
Să îmi mângâie pașii, pierduți în poezii.

La porțile de vis așează-le arcadă
Din ramură gingașă suavă ca un zbor,
Și raze aurii, într-un mănunchi, să cadă,
Prin ușile deschise, lipsite de zăvor.

Să-i pui acoperiș din mângâieri de soare,
Cu turle îndrăznețe crescute înspre cer,
Iar farmecul de basm, asupra-i să coboare
Cu unduiri de vrajă, minune și mister.

Clădește-mi un castel, înconjurat de ape,
Cu zidul alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
S-aducă amintiri, în el tot mai aproape,
Ca într-un vis, pe care, doar eu, poate îl știu.

—————————

Gabriela RAUCĂ

Mallorca,

23 octombrie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Mă întorc pe drumul soarelui

Mă întorc pe drumul soarelui

 

Urmăresc orizontul până dincolo de moarte,
îi șterg geamurile la ferestre.
Mă întorc pe drumul soarelui la obârșia izvoarelor,
caut oamenii locului.

Mă sfătuiesc și-mi arată în ceea ce cred,
să mă pot converti
la sintaxa cuvintelor scrise pe fața zilei
în ziua învierii.

Doamne, prinde-mă de mâini
și pune-mi în palme pâine cea de toate zilele,
să o mâncăm împreună cu peștele sfânt.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Octombrie 2019

Laura OPARIUC: Octombrie

Octombrie
dispare ușor,
cu raze gălbui,
cu foșnet uscat
de foi de gutui,
cu regretul de vară,
târziu, aproape uitat.
Se topesc pe jos
culorile-n covoare
și ți-e teamă
că strici visul lor
cu un gând,
cu un pas,
c-o petală din soare.
Copacii își caută
sufletul prin ram
și ei știu că e-n van…
E dorul lor risipit
an după an,
sacrificiu subtil
pentru ca noi
să trăim alți fiori,
să iubim,
în octombrie,
în alt fel,
cu sufletul plin
de lumini, de culori
și sublim,
de copil…

—————————-

Laura OPARIUC

sursa foto, Creative images

Daniela ENE: Poem

Uneori aș vrea să pier în
soare,
Să mă pot transforma în
lacrimă colorată
Pe a trandafirului petală
sângerândă,
Să port nectarul din flori
până adorm
Ușor, ușor, ușor…

 

Să mă risipesc pe galbena
câmpie
De la răsărit până la tristul
apus,
În adierea uscată a vântului
din nord
Suspinând în goliciunea lină
a izvorului
Și pot apoi să dispar pe lutul
moale !

 

Frumosul meu să plângi
puțin
Că-i poezia spusă încet
și scurtă
Și-ți jur că înger am să-ți fiu
în zile,
În noapte lungă !

–––––––––

Daniela ENE

Emilia POENARIU SERAFIN: Flăcări ancestrale

Flăcări ancestrale

 

Cu ochii ninși ori fără de culoare
In unde pulsatorii, abisale
De nici nu știi, fluide ori cristale
Ori inodor, ori insipid, ori cu savoare…

Ori nu mai ai nimic de respirat
Atât de mare, falnic Univers,
Și obosești cu gândul de prea mers
Ori nu te-auzi în timpul murmurat.

Și nu găsești nici picături de rouă
Nici ochiu-n care lacrimă să plângă
Iar mâna dreaptă poate-i mâna stângă
Ori nici nu sunt, ori poate-s amândouă.

Te soarbe spațiul, ori te sorbi pe tine
Și nu-i nimic ce să așterni in versuri
E unul doar, ori multe Universuri
Și cum să zbori să le găsești mai bine ?

Stau pe nimic, contemplu Universul
Cu mintea mea ce-alunecă-n Abis
Ori e aievea, poate că-i un vis
De teama mea, abandonez demersul.

Și mă transform în lumea de cristale
Țărână grea , ori lut sub mângâiere
Cu dinții strânși mușcată de tăcere
Cu firul frânt în flăcări ancestrale.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Să nu ne lăsăm amăgiți

Într-foarte clară și răspicată proorocie, Sfântul Antonie cel Mare (251-356 A.D) avertiza; ”Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicandu-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”

Este o proorocie clară, fără subtilități, pur și simplu înfățișând fapte care se vor întâmplă. Nu sunt prea multe de spus în jurul acestei apoftegme; ea este sau adevărată, sau neadevărată.

Dar dacă vom privi, cu minimală bună credință, fără părtinire, ”sine ira et studio”, vom vedea că acea proorocie s-a împlinit.

În momentul de față ceea ce domină lumea este “imperiul globalist”. După declarații eroice și sforăitoare despre “egalitatea” oamenilor, ”eliberarea” lor, etc.,etc. ceea ce s-a instaurat este dominația grupurilor de interes transnațional, susținute cu maxima brutalitate de aparatul militar USA și acoliții lor și de cea mai mare diferențiere economica între țări și oameni, pe care lumea a cunoscut-o. În paralel cu cea mai mare agresivitate este promovată o ideologie a disoluție, ideologia “societății deschise” care relativizează absolut totul, mai puțin interesele celor mai bogați transnaționali.

În momentul de față tot ce era socotit criteriu existențial, punct de referință morală a fost, sau este pe punctul, să fie înlăturat.

Credința, familia, Neamul, ”țara”, au ajuns să fie socotite categorii “depășite”, vechituri ce ar trebui cât mai repede înlocuite. Dar acest iureș iconoclast, distrugător, se oprește la acțiunea de fărâmare, de anihilare. Distrugerea este act negativ prin excelență. Stări și așezări pot fi distruse dar problema este cu ce le înlocuim. În această privința actuala “putere”, ”globalismul sodomit”, nu oferă soluții, oferă tot mai multe bombe și tot mai multă mizerie; fizică și morală. Nu este lipsă de multe exemple. Să ne gândim la încercările de a spurca până și conceptul de “familie”, să ne gândim la “prețuirea” dată aberațiilor de comportament (sodomiei), să ne gândim la furia îndreptată către Biserica și către Statul Național. Iar în locul lor ce ni se oferă? Patimi, singurătate, mizerie, anihilare, existență instinctuală. Iar modul în care această programată distrugere este făcută are mai multe înfățișări.

Este violență directă, războiul contra celor care sunt fără apărare. (Căci acești “globaliști”, ca figuri demonice care sunt, mai se caracterizează și prin lașitate; nu atacă decât pe cei care, cum ziceam, nu se pot apăra (așa cum a fost Serbia, Irak, Libia,s.a.m.d)). Dar această violență, este poate de preferat celei de a doua metode “îndoctrinarea”. Căci violența generează suferință fizică, dar trezește capacitățile sufletești, inclusiv memoria și credința ferma că cel rău trebuie pedepsit. Dar “îndoctrinarea” este mult mai perversă și este rezervată țărilor care au capitulat, care s-au așezat ca slugi „globalismului”, căci aceste țări nu sunt „felicitate” sunt distruse bucata cu bucata; necuratul nu are mila.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să nu ne lăsăm amăgiți”

Simon JACK: Un amalgam poetic

Mirarea ca o arcadă sub sprâncene
bântuite de nebuni,
intuneric în mijloc de lumină
imbobocind orhideele semnelor de întrebare
agățate de liane suspendate
pe aer,

dogoarea privitului pe fantasme de ecou
dilată un strigăt în mine,
din coaste răsucite, adamici strigoi
de baltă gâdilă trestii aplecate
pe grumazul unui timp Prometeu,
numărătoarea nenumitelor
nevăzutelor necuvantatoare jinduie
la buza acolitului din pereți
ce-și seamănă varul
pe icoane cu fluturi albi,

mirare
in exegeza poveștilor cu larve spovedite
sub mătănii de zburătoare împietrite,
arcada sunt eu!

 

 

Nisipuri mișcătoare

 

Foșnesc nisipuri albe mișcătoare-n
clepsidre ursitoare fără fund,
se naște timp din timp, unduitoare
zbatere de-aripă crescută din pământ,

Tot din pământ sunt unicornii unui vis
tămăduind de cer avide pogorâri,
retorice tăceri mor implorând răspuns
atee și lumina și sfinții tot păgâni!

La ziduri moi se odihnesc în umbră
martiri și iezuți cu flamuri vechi în frunte,
se rod în viermi acatiste pe-o dungă
și-arhangheli dorm în veci pe săbii mici, mărunte…

Continue reading „Simon JACK: Un amalgam poetic”

Anatol COVALI: Buchet liric (tridilete*)

Scriu despre-amurg

 

Scriu despre-amurg preludii-n la minor
şi notele din portative dor,

*

căci sunetele-s pline de tristeţe
şi ca nişte pumnale mă străpung,
când eu încerc durerea s-o alung
şi sufletul să-l mângâi cu tandreţe.

*

Scriu despre-amurg trăind mereu intens
şi încercând tot timpul să dau sens

*

clipelor care par nisip fierbinte
din care în zadar încerc să fac
statui ce să reziste veac de veac
în inima perenelor cuvinte.

*

Scriu despre-amurg şi mă întreb uimit
de ce nu îndrăznesc să scriu : Sfârşit !…

22 octombrie 2019

 

 

Mi-ai spus

 

Mi-ai spus că vrei să mă urmezi oricum
şi unde ne va duce-al nostru drum

*

ce-a început târziu,din întâmplare,
când m-a vrăjit surâsul tău sublim
şi am sperat că eşti un heruvim
ce-mi dăruieşte-o minunată zare.

*

Mi-ai spus tot ce doream atunci s-aud,
când crângul meu era şi des şi crud,

*

iar armonii vibrau într-însu-ntruna
şi am crezut pe loc orice cuvânt
care-mi părea a fi un legământ
sortit să fie pentru totdeauna.

*

Mi-ai spus şi m-ai convins să sper, să cred
c-a fericirii cupă o posed.

21 octombrie 2019

 

 

Zâmbesc

 

Zâmbesc de câte ori văd că te miri
că îmi colindă nouri prin priviri

*

şi simţi că-n al meu suflet e furtună,
că marea mea de gânduri e-n frământ
de când în zări nu mai zăresc pământ
şi pe-al meu cer în loc de soare-i lună.

*

Zâmbesc când îmi treci degete prin păr
dorind să afli purul adevăr

*

care de-o vreme inima-mi frământă,
dar nu spui un cuvânt,tăcerea ta
îmi mângâie tot zbuciumul şi vrea
s-asculte-n mine ciocârlii cum cântă.

*

Zâmbesc când tandră mâinile-îmi întinzi
şi-ncepi prin al meu suflet să colinzi.

20 octombrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Buchet liric (tridilete*)”

Ileana VLĂDUȘEL: Octombrie

Octombrie

 

Se tencuiește ziua în lumină,

Plâng strugurii în vie, arămii,

Se scutură pe degetele zării

Culori din curcubeu în zori de zi.

 

Copacii se dezbracă trist de frunze

Cu glasul tremurând de vânt, șoptind

la pieptul toamnei, jalea prinsă-n umbre,

Orfelinat de ramuri care plâng.

 

Ulcioarele-și răstoarnă-n buze pline

culoarea boabelor ce curg nectar,

Gutuile stau galbene și aldine

peste-un covor portocaliu și cald.

 

Se nasc în mine pofte nesătule,

Miroase a nucă verde și-a porumb.

În jar, sub luna plină și mlădie,

coc boabe crude și le sting cu vin.

 

Răsare ziua și apune noaptea,

Octombrie se scurge încet în timp

ce pașii mei se răscolesc prin iarba

pe care toamna-o țese arămiu.

 

În pieptul meu își scutură regretul

dorințele. Octombrie, chefliu,

mi-a alungat tristețile. Cu  noaptea

fierbinte și frumoasă, bea rachiu!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 octombrie 2019