Mihaela BORZEA: Exod

EXOD

 

Mi-e condeiul sărac, alfabetul străin,
Călimările plâng răsturnate-n povești,
Plec din tine mereu și la tine revin…
Cum să scriu altcuiva, când doar tu îmi lipsești?

Se amestecă-n foi conjugări la trecut,
Predicate se zbat într-un timp viitor,
Întrebări se divid în oglinda de lut…
Cum să scriu altceva, când de tine mi-e dor?

Printre virgule gri se împiedică-n vers,
Substantive căprui declinate-n smarald,
Le ascund de ninsori într-un alt Univers…
Cum să scriu despre ierni, când de tine mi-e cald?

În consoane se sting efemere trădări,
De la lecția lor, recunosc, am chiulit,
În penița de foc se despart exclamări…
Cum să scriu despre trup, când îmi ești Infinit?

La final de poem, las un punct lăcrimând
Pe vocalele mov ce mă-nvață să strig,
De la margini de lumi până-n vârfuri de gând:
Cum să scriu despre veri, când de tine mi-e frig?

—————————-

Mihaela BORZEA

26 octombrie 2019

Marin BEȘCUCĂ: 27 de octombrie

… mi-am dorit să zmulg, de printre INEPŢII,
părţi de idee,
filosofii!
… eu,
neandertalianul, cu sevă ce-şi
are izvorul în mai jos de aalenian,
şi-mi rezem fruntea de neant, nealiniatul
de-şi spală faţa sub prima rază cu rouă din nebuliu,
necesarmente – apt necombatant!
ataşat necondiţionat şi neconvenţional
principiului că mai întâi s-a fost cuvântul,
şi detaşat de cel al necrofobiei,
crucificat între necromanţie – nectic şi nedefinit,
nedemn şi nedeterminal,
supus la nediseminare,
neesenţial poate, dar condamnat la nefalism,
fatalmente nefavorabil timpului meu,
nefericit căutător prin nefelomanţie,
torturat între tiflă şi neflă,
obscur negator al neglijabilului,
eu, care am făcut punctul neinflamabil
şi din virgulă luptătoare de nemeice,
absent nemotivat la cursul de neoanarhism,
dar premiat la neobaroc,
cu pieptul dezgolit în faţa
plutoanelor neocolonialiste,
ars cu fierul comuniştilor până la a
nu mă spăla 777 de karme,
întors din drum de neodarwinişti
şi împirostrit în lumea fluturilor,
iată-mă la neogeneză …
am semne că am trecut prin neoglaciaţiune,
sunt ceva schimbări morfofonetice prin arealul
în care am fost mai mult împins decât chemat,
dar mi-au crescut aripile …
tentaculele îmi amintesc tehnica simţurilor
şi mă strădui spre neoimpresionism,
rima am lăsat-o în poalele cometei
şi mai ştiu distanţa dintre neolitic şi neologic,
sut totuşi un maniac fără de scrupule!
lovesc ţărâna cu copita călcâiului
şi simt cum se crapă oglinda neomalthusianismului,
altarul neomorfismului ţine în subţioară
memoria cristalelor de apă îngheţată,
şi ştiu, de aici,
cu preciziune!
şi data şi locul unde şi când m-am născut,
codul numeric are doar 13 cifre, şi nu-mi
este îndeajuns să-mi păstrez numele
scrijelit pe dosul aripilor,
ceva miroase scolastic,
poate chiar a neotomism,
şi eu,
eu …
carele m-am fost materialist,
na!
m-a răstălmăcit cuvântul
şi m-am convertit la versul alb,
ceea ce mă ajută în metamorfoză:
alt om după un pahar – alt om după nefalism
şi nu ştiu care fel de om dacă sorb din nepentis …
(deschid paranteza:
băutură magică în contra tristeţii!)
hmm…
cum să arăt eu fără trist ?!
un abur de neptuniu
îmi ţese o nimfă dintre cele 50 de nereide,
iar celelalte 49 îmi fac cer din groapa marianelor,
pare că mi s-ar înmâna buletinul de nestor,
dar, fără de vlagă,
arpile mi le-am scăpat exact între petalele de orhidee…
poftim, filosofie!

Mărțișor și Marin,
din poale de DILIMANDJARO
versuri din volumul în dezvoltare:
TITANIA – Poema Curcubeului de BACĂU

27 octombrie 2019

Florentina SAVU: Cânt

CÂNT

Cânt neauzit prin sufletul tău,
Cum de nu mă simți, mă întreb mereu,
Cânt cu plânsul vieții prin inima ta,
Nu-mi auzi suspinul, nu-mi simți lacrima,

Cânt cu-n stins suspin pe buzele tale
Și-mi strivesc suflarea peste-a’ lor petale,
Mi-e privire’-aprinsă peste ochii tăi
Însă nu-mi simți oful împlântat în ei,

Cânt cu răgușeală și fără ecou,
Prin pagina-ți vieții, de roman erou,
Cânt fără de cânt prin prezentul tău,
Cu-apusul amică, dintr-un trecut greu,

Cânt prin timpul lumii fără încetare,
Cu cântec de lună și soare-răsare,
Cânt fără de cânt, fără să te-ncânt,
Mi-este cântul dor și dorul mi-e sfânt…

Printr-o șoaptă neagră, rămas bun îmi iau
Și gândul din mine, tot, ție ți-l dau,
Cântul mi-e tăcere, tăcerea mi-e strai,
Poate ne-om vedea vreodată prin rai!

———————————–

Florentina SAVU

Octombrie 2019

Elena TUDOSA: Toamnă poetică

Toamnă târzie

 

Un stol de corbi se-învârt în cerc croncanind ,
În timp ce vântul într-un val vârtej a spulberat
Ultimile frunze roșii, galbene, ruginii lăsând
Copacii goi și triști, într-un amarnic oftat.

Toamna asta capricioasă se dezbracă și de combinezon,
Și aleargă ca o șuie, despuiata(dezbrăcată) pe cărări,
Sub rafale de vânt se aude geamătul fiecărui pom,
Anunțând plecarea ei în nemărginitele depărtări.

De undeva din vârf de munte vezi cum coboară
Un val de brumă rece, argintiu și sclipitor,
Pe unde va cădea natura toată încet o să moară,
În urma sa toamna va lăsa doar nostalgie și dor.

Luându-și astfel tălpășița, ca o zăludă alergând,
Va lăsa în locul său din nou o altă iarnă geroasă,
Ca o amintire ne va rămâne în viață și-n gând,
În timp ce vom aștepta primăvara cea frumoasă.

E toamnă târzie și-apasă pe umeri împovărat,
În suflete melancolia simțim cum ne inundă,
Prin mansarde ploile vor cădea neîncetat,
Iar tristețea ne va însoți în orice secundă.

 

 

Mor tăciunii–Mortăciunii

 

Un gând straniu-mi trece azi prin minte,
Simt un gol și mă pierd printre cuvinte,
Pierzându-le șirul simt un fel de goliciune,
Creieru-mi dictează doar cuvântul mortăciune.

Nu știu, cred c- astăzi sigur voi fi blamată,
Și – mi imaginez ce-o să creadă oare unii,
Că aștern pe coala goală așa iată deodată,
Un poem atât de nașpa dedicat azi mortăciunii.

Conștiința îmi dictează: hai apucă-te de scris,
Iar eu scriu cum mor tăciunii dacă jarul este stins.
Asemenea omului care nu se simte deloc bine,
Ce-nainte de-a se stinge nu-i decât o mortăciune.

Mor tăciunii dacă uiți ca să sufli în scântei,
Mortăciunii îi lipsește licărul din ochii ei,
Căci slăbit, fără putere, tras la față și la corp,
Nu-i decât o mortăciune înainte de-a fi mort.

Dacă peste tăciuni sufli și jarul din nou zvacneste,
E precum dai ajutorul mortăciunii…și trăiește.

Prea epuizată mintea simțind golul de cuvinte,
Rușinata se retrage spre-a se odihni cuminte
În sertarul liniștei, de-unde nu vrea să mai iasă,
Căci e mult prea obosită, de grijile ce-o apasă.

Frântă c-a vegheat un suflet ce se-apropie de moarte,
A trecut o tristă zi și o lungă, alba noapte,
Cum va face oare față companie mortăciunii? …
Așteptând în liniște , schimbarea fazelor lunii,

Căci se știe din bătrâni că atunci când luna-i plină,
Se mai stinge câte-o viață, asemeni unui tăciune,
Doamne grea e suferința atunci când devii bătrână(bătrân),
Și te chinui a trăi când de fapt ești… mortăciune .

Ei cam asta-i, s-a stins jarul, nu mai arde… mor tăciunii,
Dar ce înfiorător să vezi chinul greu al mortăciunii!

Continue reading „Elena TUDOSA: Toamnă poetică” →

Mariana Zorița TURDA: Poeme

Eu te-am uitat

 

Eu te-am uitat,
Dar te păstrez în dulcea amintire
Ca pe un vis frumos
Fără izbândă !
Erai doar o iluzie deșartă,
Erai o muză,
Un vers de poezie,
Cuvinte pe o coală de hârtie !
Eu te-am uitat,
Dar încă mă gândesc la tine
Zâmbind curat
La aducerile-aminte…
Când te credeam un înger
Coborât din stele…
Și te-am făcut…
O muză a versurilor mele !
Eu te-am uitat,
Din suflet mi te-am șters,
Când am văzut în tine
Un muritor pervers,
Dar am lăsat un colț de amintire
Să te păstreze, pe foi îngălbenite
De timpuri și de vreme…
Perversă muză
A versurilor mele!
Eu te-am uitat
Dar ai rămas în versuri
Și te privesc din când în când
Cu grijă, să nu-ți strivesc portretul,
Cândva o minunată muză
A versurilor mele !

 

 

Nu cred

 

Nu cred că un război cu amintirea
Mă face să fiu bine, să fiu fericită ,
Nu-mi fac arme din cuvinte grele
Să mă răzbun pe ce a fost…
Îmi i-au frumos la revedere
Cu-n zâmbet șterg din minte răutatea
Și-o iau iarăși de la capăt
Spunând în sinea mea
Asta este…așa a fost !
Nu cred că în polemici de m-avânt ,
Sau în justificări de orice fel…
Tabloul vieții mele va fi mai viu
Sau inima-mi va bate regulat
E bine-așa îmi zic …
Și am plecat zâmbind curat !
Nici lacrimând după ceva…sau cineva,
Deși am lăcrimat și eu…
Nu-ți scrie-o altă foaie-n calendar
Și nici nu schimbă cu nimic destinul !
Nu cred că arma ce-a mai bună e iertarea
Am tot iertat și am greșit
Iertatul, se hrănește cu iertarea
Iar cel ce iartă moare suferind !
Continue reading „Mariana Zorița TURDA: Poeme” →

Ioan Nicolae MUȘAT: Mi-e dor de tine mereu și mereu

Mi-e dor de tine mereu și mereu

 

Mi-e dor de tine mereu și mereu
Dar mult mai mult mi-e dor când te apropii
Și mult mai mult
Când îți strălucește fața de dor
Dar nu te pot mângâia
Nici măcar cu privirea
Și atunci trimit soarele
Și te mângâi cu razele lui
Și trimit luna cu stelele
Și te îmbrățișez cu întreg Universul
Și când îți zâmbesc florile
Nu știi că sunt trimise cu toate
Prin sărutările
Ce ți le-am furat

———————————

Ioan Nicolae MUȘAT

Buzău

20 octombrie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Tu ești cel mai frumos poem

Tu ești cel mai frumos poem

 

Cel mai frumos poem al meu ești doar tu,
scris în nopțile geroase de iarnă, la gura sobei
în timp ce flăcările îmi dansau ca niște baiadere,
dezlănțuite de ascunsele lor patimi.
Te-am pictat peste cuvinte, în zile de toamnă
ploioasă, în sufletul meu răsărind ca un curcubeu,
soare strălucitor din petale de vis și dor,
cu raze de bunătate în puritatea gândurilor.
Te-am scris de atâtea ori pe ciorne, aruncându-le
cu tot ce aveam în suflet, lăsând doar vidul iluziei
să se aștearnă peste ochii orbi, ce n-au reușit să vadă
dincolo de adevăr… Te-am sculptat în piatra
timpului ca pe o Galatee, așteptând scânteia care
să-ți dea viață prin bătăile inimii mele.
Te-am scris, pictat, sculptat în sufletul meu,
de ani de zile mereu, jucându-mă cu așteptarea
în nevisare și nesperanță, ca o renunțare.
Cel mai frumos poem al meu mi l-a dăruit generoasa
toamnă, în toată strălucirea sa, atunci când
te-am regăsit ascuns de inima mea printre himere…
poem de iubire scris pe cartea destinului.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

25 octombrie 2019

 

Vavila POPOVICI: Despre vanitate

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”

 – George Eliot

 

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii”, „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie”, „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale”, „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”, „atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare” s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.

   Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.

   În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.

În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.

   Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă…”.

   Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu”: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”.

   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calități” dacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.

   Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă„, dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.

   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).

   La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.

   Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre vanitate” →

Dorel SCHOR: Nervi de cartier

Doamna Gurnişt ieşise teribil de nemulţumită de la coafor pentru că acesta îi scurtase prea mult părul la ceafă.

– Acum cine ştie câte luni o să treacă până o se dreagă ce a stricat neisprăvitul ăsta!

Intră bodogănind în casă şi găsindu-l pe Leopold senin, citind ziarul, îl luă în primire pe nerăsuflate: „Sigur că da… Ziarul şi televizorul! Dumnealui nu are familie, n-are soţie, n-are nimic. Dacă ar trăi mama, săraca, i-aş da dreptate, că doar ea mi-a spus că ce-am găsit la tine…”

– Dar bine, Matilduţa, îndrăzni Leopold. Cu ce-am greşit?

– Mai întrebi, domnule? Altele se cofează la Alexander sau la maestrul francez Henry… Numai eu trebuie să fac economie şi să merg la pârlitul de Jean chiorul. Nu mă scoţi la un restaurant sau la un spectacol, nu mi-am cumpărat o rochie de nu ştiu cât timp… Etc.

Leopold se retrase strategic în afara apartamentului, dar devenise un pachet de nervi. Îl zări pe Boris Glazpapier care era foarte bine dispus.

– Sigur că da, izbucni Leopold. Halal preşedinte de bloc ne-am ales. Iarba se usucă, uşa de la intrare stă fără clanţă şi tu zâmbeşti, încasezi taxa lunară şi eşti mulţumit… Halal!

– O să iau măsuri, spuse moale Boris, zău… ce ţi-a venit?

Leopold se simţi uşurat. In schimb Boris constată că îi creşte tensiunea. Îl văzu pe Şimon Şeinerovici care tocmai venea, fluierând, spre casă.

– Fluieră, fluieră, îl mustră cu severitate. Ţara arde şi baba se piaptănă…Matale parcă n-ai locui în casa asta.

– Dar eu cu ce am greşit? se bâlbâi Şimon. Ce s-a întâmplat?

– Auzi întrebare! strigă Boris furios. Pe luna trecută ai plătit? La muncă voluntară ai fost? Ştii numai să arunci chiştocuri de ţigări pe trepte, dar în ce hal a ajuns un bloc în care locuiesc numai intelectuali nu te interesează…

Boris mai continuă câteva minute cu critica, dar de fapt supărarea îi trecuse.

Trecuse… la Şimon! Acesta îşi aminti că nu a cumpărat iaurt pentru cină, se duse la cel mai apropiat magazin şi de cum intră îl luă în primire pe vânzător:

Continue reading „Dorel SCHOR: Nervi de cartier” →

Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosânzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lăcomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  De asemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginalul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Continue reading „Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea” →