„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”
Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.
ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.
„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi „cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum „boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.
Dar „dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era „Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi „strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”
TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, „stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”
Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”
Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare: „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.
Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi, o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.
Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului, apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?… „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar”
Decalogul 33 despre ziariști
„O persoană rea e ca și o fereastră murdară, nu lasă niciodată soarele să pătrundă prin ea.” 
Primesc un telefon de la un bun prieten azi dimineaţa. Mă întreabă ce mai fac.
Nu a fost o surpriză pentru mine, ca nepoata lui Arsenie Boca să se revolte faţă de acuzaţiile promovate de Tatiana Niculescu Bran, în biografia dedicată Sfântului Ardealului. Istoria scrisă doar pe informaţii colportate calomnios de fosta securitate nu este istorie, ci propagandă şi ideologie. Dr. psihiatru Zoe Maria Dăian a analizat-o dur şi corect pe Tatiana Niculescu-Bran, fosta purtătoare de cuvânt a lui Klaus Iohannis, și a ajuns la concluzia că trebuie să o reclame la CNSAS pentru falsificarea biografiei Sfântului Ardealului și batjocurile din zona fetidului sexual confecționate de Securitate și răspândite de aceasta public cu privire la Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Mai nou istoria se compune de scribi cum dorea conducerea NKVD a securităţii comuniste? „Autoarea a preluat de la CNSAS materiale cu conținut obscen”, reclamă Zoe Dăian în plângerea sa adresată Colegiului, în care mai arată și că Tatiana NiculescuBran „nu a respectat metodologia și etica cercetării științifice și prin urmare a falsificat biografia unchiului meu”. Nepoata Părintelui Arsenie Boca nu exclude ca pseudo-biografia Tatianei Niculescu-Bran, intitulată „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”, să fi apărut la Humanitas cu intenția de a bloca canonizarea Sfântului Ardealului, care, iată, s-a amânat, nejustificat și fără termen, la ultima întrunire a Sfântului Sinod pentru a se cerceta minciunile securităţii la adresa Bisericii. De ce? Le luăm de bune calomniile securităţii la comanda NKVD? Zoe Maria Dăian solicită Colegiului CNSAS, în baza legii și a regulamentelor care guvernează instituția, retragerea acreditării de cercetător extern a Tatianei Niculescu, după ce aceasta a împroșcat cu noroi memoria Mitropolitului Nicolae Bălan, membru de onoare al Academiei Române, fără ca Patriarhia Română și Academia să se auto-sesizeze până acum, cum ar fi fost normal.