În dimineața zilei de 10 mai 1994, eu, mătușa și un unchi, frate cu tatăl meu, plecam de la gazda noastră primitoare, o familie de profesori, unde fusesem invitați. Printre pietrele mărunte și gropile drumului de munte pe care plouase toată noaptea, mergeam atentă cu ochii mai mult în pământ, să nu calc în băltoacele de apă care se arătau din belșug pe tot drumul. Mergând, îmi aduceam aminte cu mare drag ce-mi zicea bădia Mihai, un alt frate al tatălui meu când i-am găsit dormind la ora 8 dimineața, pe când eu, abia sosisem de la drum lung făcut toată noaptea cu trenul.
Că ei se scoală, îmi tot repeta parcă nu înțelegeam, tocmai când răsare soarele! Iarăși la ei, de dincolo de Vatra-Dornei, soarele răsare după ce urcă vârful dealului și al muntelui din fața casei; adică în jurul orei 8. Zâmbind de ce îmi aduceam aminte, îmi zisei; asta da viață!
Când atentă la drumul pe care-l aveam de străbătut, când cu ochii să admir întreaga frumusețe a munților acoperiți cu immense păduri în tonuri de verde. Părândumi-se că ar fi fost descărcați peste aceștia, tone de albastru prusac în care s-au adăugat tușe de carmin și roșu venețian, ocru amestecat cu verde crom, îmi spuneam că Dumnezeu, este maistrul inegalabil în pictură! Dintr-o dată privirile mele uimite s-au oprit la brazi, mestecenii argintii și arțari, ca și cum ar fi fost cu toții fardați de culorile flamande ale lui Rubens, dăruind întregului peisaj de sub ochi, o imagine, rar întâlnită! Priveam la aceste imagini, stranii pentru mine, poate și din pricina cerului mohărât prin care abia se zăreau razele de soare. Nici nu parcursesem o distanță prea mare, că pantofii mei de drum lung pentru munte, adică teniși, se bucurau pe dinăuntrul lor de răcoarea apei adunată, tocmai când eu nu reușeam să calc numai  pe pietriș. Mă opresc. Arunc o privire plină de recunoștință spre casa primitoare care ne-a găzduit două zile. Uimită, remarc că și ea a rămas cu mult în urmă…abia distigând-o din acel peisaj, de casele presărate peste deal. Așa am realizat în mintea mea că suntem lipsiți – pentru moment – de ceea ce a realizat civilizația în domeniul mijloacelor de transport care, prin felul lor de a circula pe drumurile anevoiaoase de munte, te nevrozează peste măsură. Încep să-i mărturisesc unchiului meu toate gândurile, iarăși el, pe un ton hazliu îmi răspunde:

– Acestei lumi stresante, i-am închis de mult porțile! Aici, suntem pe alt tărâm, unde ne bazăm pe propiile noastre forțe de deplasare: mersul pe jos, care face mult bine sănătății! Și după cum vezi, ne reglăm viteza de mers după pofta inimii! Îndată vom ajunge. Singuri pe acel drum de munte: moș Toader, eu și mătușa Maria, soră de a tatălui meu, urcam pășind parcă într-o lume ce cândva demult, aceasta a fost a dacilor liberi ce credeau în nemurirea sufletului, iar poluarea naturii și a spiritului uman, în special, nu a atins această parte strămoșească de meleaguri. Priveam cu mare încântare la tot ce vedeam în jurul meu; la frumusețea aspră a stâncilor de piatră de un gri cenușiu, la pădurile policrome de un verde crud de luna mai, la adâncimea cerului care avea o nuanță, asemănătoare Dunării înainte de ploaie. Urcam drumul anevoios pentru mine, care mi se părea că acesta nu este tocmai pentru oameni, nefiind învățată cu asemenea urcușuri și coborâșuri. Mergeam mai bine de două ore și nu întâlnisem picior de om. Spun uncheșului meu că stomacul meu trebuie alimentat că astfel nu mai pot merge. Începu să râdă… Zărind un bolovan de piatră la margine de drum, mătușa Maria a zis să ne așezăm pentru câteva momente că n-a fi foc!

În geanta noastră pe care o căra în spate moș Toader, nu se găsea decât un colac cât roata carului, un borcan cu colivă, o sticlă cu vin și o alta cu apă pentru noi, în caz de ni se făcea sete de mult drum pe jos. Toate aveau o menire cu totul specială; însă neavând altceva de mâncat, ne-am înfruptat din ele! În timp ce ne pregăteam de plecare după micul nostru popas, zărim un om coborând drumul. Moș Toader, uncheșul, îl întreabă puțin obosit; dacă drumul are numai urcuș și dacă mai este mult de mers până în sat. Atunci, acesta îi răspunde uimit: mai sunt vreo trei kilometri de mers. Drumul, când urcă, când este și oblu! După plecarea lui, i-am spus râzând uncheșului că acesta l- a lămurit buștean! După micul nostru popas, am plecat la drum mai plini de nădejde. Treceam pe lângă case, însă constatam cu uimire că între acestea este o mare distanță. Puținii oameni pe care i-am întâlnit în calea noastră, se uitau la noi ca la niște extratereștri; semn că prin acele locuri, veneau puțini vizitatori. Ceasul arăta trecut de ora 9 ale dimineții! Cu bucurie în suflet i-am spus lui Moș Toader că poate am ajuns, deoarece se vede biserica sus pe deal. Oprindu-se în loc, acesta îmi spune: poate că ai dreptate copilă, tu! Privind cu veseleie spre această bisericuță, îmi lăsa impresia că ea, spintecă cerul cu turla ei deși este construită din lemn. Ca să ajungem la ea, trebuia să urcăm în serpentine. Așa am și făcut la îndemnul lui moș Toader. Eram prea departe când am zărit un preot ce urca pieptiș panta abruptă a muntelui. Era atât de grăbit să ajungă cât mai repede la biserică. Ne-am oprit să întrebăm. Cineva ne-a zis că este Părintele Rafail, este nou venit aici, și se grăbește să fie la slujba care începe la ora 10 fix.

Uimiți de cele auzite, mă întrebam mirată, oare ce forță a aranjat totul încât acest anevoios drum pe care noi l-am străbătut cu atâta râvnă și vrednicie, să fie tocmai la intrarea în biserică, în care slujea omul pe care-l căuta uncheșul meu? Greu de înțeles și de explicat pentru mine! Mi-am zis: poate că numai Cel de Sus, văzând prin câte am trecut cu pantofii plini de apă, însetați de oboseala drumului anevoios, s-a îndurat de noi: de mine în special, neînvățată cu asemenea drumuri de munte, îndeplinindu-ne dorința. Așa am constatat că eforul meu depus de-a ajunge aici, cum îmi mărturisea uncheșul meu, înainte de a pleca de la cei din Cisnădie cu câteva zile în urmă, nu a însemnat nimic, în raport cu cele auzite, la ce părinte venim! Pentru mine, bucuria devenise parcă mai grea de a fi tălmăcită în cuvinte. Am început să-i mărturisesc despre ziua de 10 iunie din 1993, când acest părinte Rafail a venit în orașul Brăila însoțit de Î. P. S Părinte Dr. Casian Crăciun ( pe atunci vicar la Episcopia Dunării de Jos ), onorând prin prezența Sfințiilor Lor, pe artistul plastic Vespasian Lungu, cel care mi-a fost profesor și mentor, la expoziția de ată a Domniei Sale, numită ” Șoapta acuarelei ” , deschisă la Galeriile de Artă din Brăila. Parcă-l și revedeam pe Părintele Rafail, cu câtă sfială și bucurie admira portretele tatălui său Constantin Noica, realizate de Vespasian Lungu! Niciodată nu m-am gândit că mi se poate oferi această șansă, să-l reîntâlnesc…

Am intrat în biserică. Totul era pregătit de începerea Sfintei Liturghii! Icoanele pe sticlă, nu prea multe la număr, maramele și ștergarele specifice locului, confereai interiorului din biserică, sobrietatea impunătoare a unui schit mănăstiresc. Slujba săvârșită de Părintele Rafail ajutat de câțiva călugări, a durat aproape două ore. După cele două ore de rugăciune care-mi persistă și acum în minte când mă gândesc, deși sunt mulți ani de atunci, aud vocea Părintelui Rafail, într-o curată limbă românescă vorbind…După terminarea slujbei, în fața Sfântului Altar, Părintele Rafail Noica,  cu o voce plină de emoție a spus; ziua de astăzi 10 mai, are o semnificație specială pentru mine. S-a împlinit un an de când eu am revenit în țară. Am fost primit cu multă căldură și multă dragoste de către cei care i-am întâlnit aici! În acest areal, mă simt ca acasă! Fiind singurii musafiri de departe printre credincioșii din împrejurimi, părintele, ne-a invitat la masă; la trapeza unde servesc dânșii masa și unde fac diferite pomeniri. Uncheșul meu, moș Toader cum îmi place să-i spun, om cu carte și evlavie religioasă, l-a cunoscut pe tatăl părintelui Rafail, filozoful Constantin Noica, cu mulți ani în urmă în stațiunea Slănic-Moldova cu care s-a împrietenit. Au rămas prieteni, până când acesta a plecat dintre noi la ceruri. Ofranda, adusă de moș Toader părintelui Rafail, era colacul din care ne înfruptasem puțin, atunci când ni se făcuse foame. Borcanul cu colivă și sticla cu vin erau aduse de la parastasul tatălui său, care avusese loc la Păltiniș unde participase și dânsul. Colacul, coliva și sticla cu vin, i-au produs o mare bucurie. A împărțit frățește mesenimlor, nu prea mulți la nuumăr, cât și unor credincioși prezenți la sfânta slujbă din colac și din colivă. Ne-a mărturisit cu tristețe că nu a fost la parastasul tatălui său, fiindcă nu participă la parastase oficiale. Atmosfera sărbătorească datorită părintelui Rafail cât și masa îmbelșugată cu preparate din ciuperci și pește, au determinat pe mulți dintre cei prezenți aici să pună unele întrebări. Răspunsurile Părintelui Rafail, curgeau limpede prin vocea sa. Ascultându-l toți cu mare atenție, au aflat ca și noi, lucruri nicicum știute de careva. Așa mi-am dat seama că pentru Sfințiia Sa, cultura și credința în Dumnezeu, formează un totunitar. Cei prezenți aici, ca și noi, l-am fi ascultat la nesfârșit deși oboseala i se putea citi limpede pe al său chip. Numai zâmbetul din priviri îi rămase ager, cum l-am văzut prima oară. După ce am servit masa, profitând de faptul  că toți călugării au plecat la ascultările lor, am ieșit în grădina din jurul bisericii și, cu gândul la cele discutate cu uncheșul meu, moș Toader, la atașamentul său față de părintele Rafail. Acum, priveam cum cei doi făceau o plimbare discutând și străbătând în pași domoli, o pajiște plină de flori galbene. Au făcut acest lucru de dute-vino, de câteva ori…
Seara târziu când ne-am adunat cu toții la cină, unde buna dispoziție parcă se citea pe chipurile tuturora, așteptând fiecare să mai afle noutăți de la părintele Rafail, acesta a început a ne spune o rugăciune înainte de masă. După cină, după ce am mai discutat aproape jumătate de oră, părintele a spus că se va retrage deoarece are de scris toată noaptea, pentru a putea trimite a doua zi de dimineață, corespondența către Mănăstirea din Anglia unde slujise, prin cineva din București. În chilia ce ne-a fost oferită spre odihnă, o cămăruță cu două paturi, o măsuță și un scaun, iarăși pe perete erau atârnate ștergare maramureșene, rememoram în mintea mea, toate evenimentele petrecute de dimineață și cele din timpul zilei. L-am întrebat pe uncheșul meu ce a discutat cu părintele Rafail în tot timpul mersului pe pajiște?
– Este imposibil să-mi amintesc, îmi răspunde moș Toader! Au fost atâtea de spus, că nu-mi mai aduc aminte…M-a rugat părintele Rafail, adăugă dintr-o dată moș Toader, să-i povestesc despre tatăl său pe care nu prea l-a cunoscut: geografic, fiind departe unul față de altul.
Continue reading „Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Reîntâlnire de suflet” →