Ultimul zbor
privește-mă și spune-mi
că nu vrei să mă vezi cu cămașa asta
de călăreț prin ape otrăvite,
în acea zi de miercuri, cu nările în văzduh ca
un zmeu
credeam că voi zbura iar
în tării albastre de fum,
să câștig timp, să supun distanța
până la cuvântul tău, iată-mă încordat
ca marea dezlănțuită,
prăbușit în gânduri ce-mi sunt
asediate de tine
îmi spuneai mereu
mă gândesc la tine
numai tu-mi știi ruga, îmi înțelegi
pasul frenetic, mă împaci sub
ploile acide, incerte drumuri,
uneori mă superi ca un joc pierdut
și iar mă împaci
cu un sunet pus în vorbele alea ale tale,
izvoare nesecate, cu o nonșalanță
ce construiește
strategii și câștigă războaie fără mine…
totuși mi-e groază de ultimul zbor
Cu vânt dinspre est
îngândurat, cu capul plecat
în sensurile adânci
ale cuvintelor
în litera și vibrația lor, cu mâinile goale
cuprind lumea și
o țin la piept, nu vorbesc de teamă
să nu trezesc
un spirit căzut
din proxima centauri pe o brazdă
întoarsă de nor, ce se destramă
auzul meu e tulburat de mugetul taurilor
primordiali uciși de
o pală de vânt dinspre est…
însingurat, închid filele cărții și
privesc spre celălalt eu…
o să-mi construiesc un sistem metafizic
peste cadavrul
din sufletul lumii,
precum Fernando Pessoa
în care să încapă toate visele mele
neîndrăznite, toate
universurile mele nerostite
și mă voi instala acolo, ziceai,
într-o cazemată inexpugnabilă
doar cu tine, fie și pentru o zi,
poate ultima…
Nimicul potențial
am făcut un scenariu pentru
un film gen Alec Baldwin,
tu ai rolul principal, vei avea
tot felul de probe
până atingi Adevărul
va trebui să faci cascadoriile minții,
să patinezi
pe stânci vara peste jarul durerii,
să înghiți sabia
îndoielilor cu flăcări uriașe,
să trimiți mail-uri
norilor măturați de vânt, să înduri
embargouri pe timp
picurat în destin sau în absurd
vei reuși pentru că te ajută
lacrima de diamant
a sufletului tău
în final vei ieși din labirint,
vei descoperi Binele din om,
fiecare dintre noi având
sămânța binelui înrădăcinată
fie și în cotloanele nimicului
ce are în sine un potențial
fenomenologic, tu poți să-i simți
vibrația
– neînchipuita potențialitate de a fi
a Nimicului –
lumea nu putea să nu fie, pentru că
nu-mi pot imagina
un nimic fără sfârșit
punctul inițial – nimicul –
din el a pornit Dumnezeu
Facerea Lumii.
Pragul subliminal
suflul de irealitate al lumii șoptește
că moartea nu poate da greș,
este singura realitate
pe care o știm stabilă
nori fluorescenți deasupra casei
picură fulgere ce caută răspuns
în călimara cu toc a
timpului, sunt tot pe fugă, câte o întrebare ,
apoi alta
ca o scară pe care urc sau cobor,
ești și tu pe-aici,
te întreb pe tine, poate o să-mi răspunzi
Cum percepem adevărul?
De ce oamenii trădează?
Dacă lucrurile sunt repetitive, eu
sunt parte a reflexiilor lumii?
De ce răbdăm umilințe? Cărui timp aparțin eu?
De ce purtăm măști?
De ce azi nu mai sunt cel de ieri?
Ce e devenirea?
De ce realitatea este un câmp iluzoriu?
Care este realitatea mea interioară?
când nu pot plânge și-mi înghit
cuvintele trecute prin zigzagul
durerii nicicând , nicicum, deloc alinate,
ascult muzică în neștire, portative
pe care urcă și coboară
notele nuanțate ale toamnei acesteia,
care mă pierde
în culori și sunete, în baloane de săpun
pe care mi le prind
broșă a uitării în oglinzile promisiunilor
o tăcere întunecată mă rătăcește
în ghețuri polare
într-un cub de cristal, încă am nevoie
de vești de la tine
ce nu vor mai veni, știu
doar, poate, pe o treaptă de
vibrație a lumii
caut, nu știu ce caut, știu, nu știu ce știu,
merg,
nu știu unde merg; sunt, nu știu cine sunt
—————————-
Florica PATAN
Alba Iulia,
( din ciclul Ultimul zbor, noiembrie, 2018)