Daniel LUCA: Penelopa de ieri și de azi

          Poemele din volumul Elegiile marine de Maria Vaida (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019) creează un tot unitar, o poveste despre femeie și destinu-i nedrept, acela de a aștepta.

            Fie ieri, fie azi, femeia rămâne întotdeauna o Penelopa în așteptarea iubirii, a iubitului dorit ori aflat și plecat, iar orice bărbat e un Ulysse.

            Zilele se scurg una după alta, iar ea refuză cu stoicism pețitorii ce îi dau târcoale și o ademenesc, cu convingerea că cel sortit e doar unul („iar cohorta de femei se aruncă în marea adâncă / de dragul tău. / (…) / Ciorchinele de bărbați se aruncă în larg, de / dragul meu, / doar eu și umbra ta mai plutim la mal: / o femeie albastră în umbra ta albastră, peste / albastrul infinit al mării”).

            Aici iubirea e deplină și nu scade în intensitate chiar dacă rodul ei, un băiat, ajunge  între timp bărbat („ca un aed iscusit, el îi spune povestea / tatălui său. dar nu te-ar mai cunoaște, / mărite rege, chiar în fața lui de-ai fi… / Numai eu, numai eu am tatuat / pe inimă chipul tău, Ulysse al sufletului meu”).

            Durerea așteptării nu poate fi descrisă în cuvinte, fiind înainte de toate trăire, simțire („Ca o statuie greacă ies din mare, / după încă o noapte fără tine, oare pe unde rătăcești, / corăbierul meu drag, pe unde?”).

            Momentele de liniște alternează cu cele de disperare, atât pentru Penelopa, cât și pentru Ulysse, iar natura e participativă („Neptun zărea corabia-ncropită / și cu furia lui stârni furtuna, / că doar Ulysse i-a orbit fiul”; „nuferii galbeni, mici și delicați, se pierd printre / frunze de lintiță, cu melci atârnați de tulpină”).

            Visul se întrepătrunde cu realitatea, producând incertitudini și neliniști („Doamne, ce vis, am rostit și mi-am îmbrăcat roba, / pornind / încetișor spre Ithaca, cetatea ta, / regele meu. / Am ascuns visul în scoica inimii – o perlă din mare”).

            Orice ajutor este binevenit, fiind căutat atât în rugăciune, cât și în vorbele bătrânei ghicitoare („Spun, zise bătrâna, / pe Styx eu am jurat și te voi scăpa de nimfa Calypso”).

            Așa cum iubirea dăinuie peste vremi, așa îi sunt străjeri veșnici Delta Dunării, marea Neagră, deșertul Dasht-e-Kavir, muntele translucid ori Dealul Feleacului („Pe malul lacului Techirghiol, / sub clar de lună, cu umbrele / dragi beau cafea / în adierea brizei mării”).

            Poezia Mariei Vaida este despre speranță și iubire, despre aflarea bucuriei în așteptarea celui sortit.

––––––––––

Daniel LUCA

Timișoara

4 decembrie 2019

Lasă un răspuns