
Căciula
Mă trage pământul şi haina străbună!
În sărbătoare cu ele sufletu’ ‘mi primenesc,
Dau mâna ‘n generații cu moşii graiului strămoşesc!
Azi-noapte se făcuse că l-am întâlnit pe tata.
Îşi scutura cuşma de zăpadă.
El nu intra cu iarna în casă.
Îl dojenea mama sau… ținea de rânduială-
În casa omului nu intrai cu căciula.
Era respectul, pentru gazdă, cuvenit.
Când ea-ți deschidea uşa, tu îi dădeai mâna.
El, bărbatul gazdă, cu amândouă mâinile te scutura,
De parcă-şi dorea să te înnoiască, de bine ai venit,
Să te lepede de orice gând necumsăcade.
Tu nu puteai că… cu una țineai de căciulă.
Când trecea tata pe drum îşi dădea binețe
Cu toți cei ce țineau de o învățătură cu el.
Ce taină o fi sălăşluită nu ştiu, dar ei o ştiau,
ca pe cuminecătură…
Şi, Doamne, cum la tine pe poartă intrau
Cu rânduiala înveşmântată.
Doar la plecarea definitivă a unuia,
vre-o trei zile, căciula pe cap nu era purtată.
Rânduială, ai zice… femeiască,
Dar asta e din moşi strămoşi,
Adusă de neamul românesc din vechime.
Căciula e sfințenie bărbătească,
De la daci purtată şi pe osemintele columnei.
Ea era averea bărbatului, ce-i ştia rostul
Şi cum trebuie să o poarte.
Acu’… mai rar căciulă, mai rar rânduială,
Da’ şi mai rar bărbat să cunoască taina…
Capul acoperit sau… după împrejurare.
03.01.2020
Apa tulburată
Zorii anului s-au deschis
Timid gingaş şi cu iubire
Păşind pe marea de nisip
Un fir plăpând în devenire
Un strop de apă luminată
De va cădea într-un surâs
Îl va cuprinde într-o piatră
Să uite dorul lui din plâns
Va prinde rădăcină-n cânt
Va urca smerit în scara lui
Prin piatra întâiului cuvânt
La apa sfântă a… duhului
05.01.2020
———————————
Eugenia BUCUR
Slatina
Ianuarie 2020
Continue reading „Eugenia BUCUR: Zorii anului s-au deschis (poeme)”
Printre versurile mele,
Titlul prezentării de faţă a venit, din Washington, ca răspuns la invitaţia d-rei Chiorean de a participa la simpozionul de la Târgu-Mureş, în continuitate, cumva, cu altă abordare – „Recunoaştere-abhijnana de la Kalidasa la Mircea Eliade şi Paul Ricoeur”, la Politehnica bucureşteană, şi poemul „Cenuşa lui Eliade”. N-ar fi trebuit, poate, să-l luăm în serios, aşa, pe e-mail, în virtual, când a vorbi despre Eminescu şi Eliade a devenit, fie un atentat în gol global, fie riscul jenării eminescologiei-eliadologiei de monopol ori paranoic eradicate/individualizate. Vagul (fuzzy?) „lumilor” s-ar putea demetaforiza cu extrase din cei doi, plus – de unde până unde – D. H. Lawrence (ce „obiectivare”…) Nici metodă, nici bibliografie, mai degrabă o lectură, pe căutate, în pofida biblitecilor alb-negru scrise „despre”. Este, într-adevăr, vorba de lectura longitudinală a autorilor din titlu, separat şi împreună, contrapunct al „lumilor” devorându-se halucinatoriu – Bucureşti, India, Mexic -, exemplificabil, aici, prin mitul luceafărului.
Din umbră timpului trecut
În noaptea ploilor albastre
Plouă… Vremea asta mohorâtă, cu norii zdrențuiți atârnând pe firele de telegraf, ma indispune teribil. Nu degeaba spunea poetul că, în asemenea condiții, îl apuca o tristețe iremediabilă. Fenomenul e absolut general, indispoziția e totală, să te mai miri că unii încep sa scrie versuri, că alții se sinucid sau iau o poziție somnolenta în parlament…?
Voi așterne aici câteva dintre amintirile celui care a fost inginer, Anghel Dabu, fiu al acestui sat și care, amabil, în ultimul său an de viață, mi-a dat unele informații legate nu numai de sat dar și de unii oameni care au avut un rol pozitiv ori negativ în existența acestuia.