În România infernul,”fenomenul” detenției politice exterminatorii,a durat aproape treizeci de ani(1938-1964). În această perioada, în România, au existat închisori și lagăre al căror scop expres a fost exterminarea celor care erau considerați a avea o altă convingere decât cea profesată de regimurile politice atunci în autoritate. Există o vastă literatura, memorialistică și de cercetare istorică, despre această perioada și acest fenomen. Fiecare pagină îngrozește și silește la reflecție. În acele pagini întâlnim răul fără urmă de mască, rânjind triumfător, îmbătat de sânge omenesc. Se socotește că în acest infern concentraționist românesc au pierit zeci de mii de oameni și au suferit, după unele aprecieri, mai mult de un milion. Sunt cifre înspăimântătoare, aproape cu neputință de contemplat.
Așa cum am spus acest fenomen,care a durat aproape treizeci de ani, a fost prezentat în foarte numeroase lucrări.În anii din urmă s-au creat și muzee care caută să prezinte această pagină, cea mai neagră, din istoria Românilor. Dar cred că fenomenul a fost prezentat cumva unilateral. Au fost prezentate suferințele, crimele, parte din cei care au comis aceste crime și parte din cei care au fost victime. Dar cred că nu s-a încercat o analiză a semnificației acestui fenomen. Un fenomen istoric de asemenea dimensiuni, asemenea intensitate, a avut un rost în planul creației și a avut un rost în istoria Românilor. Un rost care a fost scris cu sânge și cu suferință umană inimaginabilă. În cele ce urmează am să încerc să prezint un punct de vedere, o părere, despre ce va fi fost rostul acestei imense pagini de suferință din istoria Neamului nostru.
În primul rând este necesar să fie stabilită esența,caracteristica și intenția permanentă a infernului detenției politice exterminatorii din România.
Asemenea inferne concentrationiste au existat în multe țări, comuniste dar nu numai. Fiecare dintre ele a avut o trăsătură dominantă. Spre exemplu ,în Germania nazistă, universul concentrationist avea ca “scop” curățirea rasială. În Rusia sovietică “arhipelagul Gulag” avea scopuri economice și de distrugere a oricărei posibilități de rezistență anti-sovietică. În România, de la bun început, universul detenției politice exterminatorii a avut ca scop “reeducarea”, preschimbarea și eliminarea trăsăturilor care definesc Neamul Românesc: Credință, dragostea de Neam și loc. În acest context este iarăși necesar să subliniem că aceste “programe” de “reeducare” și exterminare au fost concepute, puse în practică și bună vreme controlate direct, de alogeni, nu de Români și această “reeducare” a Românilor prin alogeni, cel mai adesea Ovrei, continuă și azi.
Fără îndoială că vremea comunismului a reprezentat apogeul acestui fenomen,manifestarea lui plenară și dezlănțuită. Dar ar fi o colosală greșeală dacă nu am recunoște că sistemul detenției politice exterminatorii a fost așezat înainte de instalarea comunismului în România.
Fenomenul a fost început de către regimul dictaturii regale și, încă mai exact, de către Regele Carol al II-lea.
În vremea lui și din porunca lui, deținuți politici aflați în închisori, aflați în custodia statului, sub garanția statului, au fost executați, uciși, iar unii dintre ei au fost expuși în piețe publice, prin ordin extra judiciar, din frică și lașitatea unui Rege netrebnic. Carol al II-lea este cel care a dezlănțuit infernul detenției politice exterminatorii în România. Carol al II-lea a fost cel care a dezlănțuit exterminările adversarilor de idei. Iar prin aceste crime Carol al II-lea a eliminat orice fel de autoritate morală a dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen în România, pentru el și pentru urmașii lui. Carol al II-lea a făcut monarhia sub Hohenzollern-Sigmaringen cu neputință pentru Români.
Acest sistem a fost extins de către regimul generalului Ion Antonescu. Regimul lui a făcut din închisoarea din Aiud temniță de exterminare și, este tragic dar și simbolic, că în anii comunismului acolo și-au sfârșit zilele mulți dintre colaboratorii lui Ion Antonescu. Mai mult Ion Antonescu a înființat “batalioanele” de la Sărata. Unități militare de sacrificiu alcătuite din tineri din închisorile politice care se înscriau voluntar. Acele unități urmau a fi trimise în misiuni sinucigașe, de maxim risc. Dar pentru a încununa crima, Ion Antonescu a alăturat un ordin după care, membrii acelor unități nu puteau fi reabilitați decât “post mortem”. În mod cinic Ion Antonescu călca în picioare orice urmă de conduită și cinste militară, se dovedea un “moș Teacă” ucigaș și, personal, nu am îndoială că semnarea acelui ordin a însemnat pentru Ion Antonescu propria condamnare la moarte.
Faptul că fenomenul detenției politice exterminatorii a început în România încă înaintea celui de al doilea război mondial, arată că lupta împotriva Neamului Românesc și a valorilor sale supreme, Credință și dragostea de Neam, era în planul “celui rău” de mult.
Dar fenomenul detenției politice exterminatorii,sub comunism, a căpătat dimensiuni de masă.
Sute de mii de oameni, din toate straturile sociale, au fost aruncați în pușcării și lagăre, sub cele mai absurde învinuiri. Acele temnițe, având drept comandanți călăi sadici, psihopați și sociopați de felul lui Maromet, Goiciu, Crăciun, Visinescu și alte asemenea gunoaie umane, au ucis, chinuit și devastat, după unele calcule, peste un million de oameni și au ucis zeci de mii. Vârfurile Neamului Românesc au fost exterminate; clerici, oameni politici, intelectuali, țărani și muncitori. Numărul celor care au trecut și au fost victime directe ale infernului detenției politice exterminatorii a fost atâta de mare încât cei care au suferit trebuiau să stea și să se regăsească sub un semn comun. Ei nu au fost reprezentanți ai unor curente politice, al unor partide, ei au fost reprezentanți ai Neamului Românesc în ceea ce are el mai autentic, în valorile care îl definesc că Neam unic și cu rost istoric unic și ei au stat pentru Credință și Neam. Împotriva acestor valori a lovit sistemul detenției politice exterminatorii, început de Carol al II-lea, dezvoltat de Ion Antonescu și generalizat de bestiile comuniste. Iar scopul acestui infern, trebuie repetat, a fost “reeducarea”, eliminarea valorilor românești.
În lagărele morții, deținuții nu au mai fost nici legionari, nici țărăniști, nici liberali, nici socialiști au fost pur și simplu mărturisitorii ai Neamului Românesc și Ortodoxiei în ce au ele mai autentic și mai sfânt!
Acolo acei oameni au arătat că se poate trece demn prin infernul impus,acolo acei oameni au arătat că Iov nu este o poveste, este un exemplu care se repetă în istorie. Există nespus de multe dovezi în acest sens.
Sunt mărturiile celor care au trecut prin infern și care vorbesc de politețea desăvârșită care există între deținuți, care povestesc despre cei care dădeau fărâmă lor de pâine celor bolnavi, despre cei care îi încălzeau pe cei bolnavi cu propriul trup, aceia care se rugau fierbinte, care iertau pe călăi, cei care au avut supremă noblețe sufletească să spună, ’să nu ne răzbunați”. Acelea nu erau simple acte de omenie, erau manifestări de eroism desăvârșit și de trăire creștină maximală!
În paginile “Jurnalului Fericirii”, lăsat de către Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, cel care a fost condamnat la treisprezece ani de temniță pentru vină de a fi “ovrei-legionar”!, găsim mărturisiri care cutremură. El vorbește despre celula 34 de la Jilava unde..”în mijlocul celei mai teribile mizerii, cei aflați acolo trăiau fericirea”…vorbește el despre atmosfera din acea celulă..’atmosfera alcătuită din curaj, dragoste de paradox, încăpățânare, sfântă nebunie și voință de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană..”. Tot Nicolae Steinhardt vorbește despre superioritatea morală a deținuților “tineri”, cei care se aflau în temnițe din vremea odiosului rege și egal odiosului general, cei care au învățat pe ceilalți deținuți solidaritatea, demnitatea și “crezul” deținutului politic, ”să nu crezi în administrație, să nu îți fie frică, să nu cerșești”. De fapt în universul detenției politice exterminatorii a fost încercată în foc autenticitatea valorilor Neamului Românesc. Iar acele valori au fost dovedite autentice, au fost lămurite prin foc și atunci, prin suferință, s-au deschis lăcașuri ale inimii nebănuite. În asemenea condiții mulți dintre deținuți au devenit Sfinți, Martiri și Mărturisitori. Numele lor este cunoscut doar lui Dumnezeu dar faptul că moaște ale le lor săvârșesc minuni este dovadă de netăgăduit că acolo, cu adevărat, au fost Sfinți. Aceștia sunt Sfinții Închisorilor!
Cei care au supraviețuit au ieșit mai buni, mai înțelepți, mai Români. Jertfa lor și a întregului fenomen a avut rostul să dovedească autenticitatea valorilor românești, caracterul lor indestructibil. Într-o manieră mai mult decât simbolică, întregul Neam Românesc, s-a “cuminecat” prin cei jerfiți în temnițele infernale de care am pomenit.
Faptul că în momentul de față pare că această pagină,cea mai neagra din istoria Neamului nostru, este, sau pare, a fi uitată, nu are importantă. Este doar trist și descalificânt pentru cei care trăiesc azi la întâmplare și indobitociți de propaganda “celui rău”. Căci, să nu ne amăgim, programul celui rău, încercarea de “reeducare” a Neamului Românesc, este continuată azi cu furie, prin promovarea relativismului moral cel mai degradant și prin odiosul concept al ‘societății deschise” și cam prin aceeași etnie care a “reeducate” în anii comunismului. Vedem rezultatele acestei lucrări demonice în mulțimea celor care trăiesc fără nădejde și fără credință în Dumnezeu.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfinții Închisorilor” →
