Anatol COVALLI: Noi zori (matepoeze*)

Sunt fericit !

*
Mă bucur că-n destin nu mai am sens.
Îi dau eu unul luminos şi dens,
plin de splendoare,
de căutări, de visuri şi cu-un ţel
care, tot timpul, împliniri plenare
are în el.
*
De-o viaţă-ntreagă strâng în tolba mea
nu numai meteori şi câte-o stea,
ci şi luceferi
din care constelaţii-îmi făuresc
pentru-a-mi trimite-acolo solii teferi
cu-un gest firesc.
*
E viaţa îngrozită de-al ei puls?
Am să îi dau cel mai superb impuls,
căci simt în mine
puteri ce n-au nevoie de efort.
De la o vreme doar gânduri senine
în minte port.
*
Îmi place de cel care sunt acum,
care păşeşte hotărât pe-un drum
fără oprelişti,
ce nu mai are lângă el cărări.
Şi-s fericit profund de ce privelişti
mi-apar în zări.

11 februarie 2020

 

 

Fără popas

*
Ce primăvară mi-a intrat în trup!
De flori crengile-aproape mi se rup
şi ce lumină
mi-a inundat al inimii meleag
unde aştept nerăbdător să vină
tot ce-am mai drag.
*
În vremea ce în iureş a trecut
atâta bucurie n-am avut
în nicio clipă.
Surâd sau râd şi fericit visez
că nu o să mai fie vreo risipă
în niciun crez.
*
M-am regăsit sau altul sunt acum
când bucuros colind pe noul drum
ce-mi stă în faţă
şi mă îndeamnă să-l parcurg voios,
să îmi trăiesc zâmbind noua mea viaţă
şi-al ei prinos.
*
Au dispărut din tristu-mi efemer
nămeţii mari şi viforâtul ger
şi văd noi ţinte
în zările unde aud un glas
ce-mi spune blând să merg doar înainte
fără popas.

12 februarie 2020

 

 

SUNT MULŢUMIT !

*
O iarnă minunată simt în trup !
Nu mai e ger. Nu urlă niciun lup
iar ceru-mi ninge
fulgi jucăuşi de-un alb strălucitor.
Focul ce arde-n minte nu se stinge
arzând de zor.
*
În inimă s-au adunat nămeţi,
dar nopţile par dalbe dimineţi
şi când mai bate
vreun vânt, o adiere pare-a fi,
ce mângâie cu mâini imaculate
zi după zi.
*
Privesc în ochii sufletului meu
şi văd al fericirii curcubeu
lucind feeric
şi răspândind mirifice culori
în care se preschimbă-orice-ntuneric
în splendizi zori.
*
Sunt mulţumit că am uitat să plâng,
că nu îmi pasă că e doar un crâng
a mea pădure,
că cerul împlinirii e senin
şi c-am văzut că n-are clipe dure
al meu destin.

13 februarie 2020

 

 

DIN CÂND ÎN CÂND

*
Din când în când mai vine în azur
câte un nor ce-aruncă umbre-n pur
şi în lumină
mai sunt şi nopţi adânci sau triste seri
când brusc încep păreri de rău să vină
din fostul ieri
*
şi sufletul tresare speriat,
iar inima are un ritm ciudat
căci mintea toarce
din caieru-amintirilor pe rând
triste-amintiri ce vor să îţi încarce
gând după gând
*
cu tot ce în trecutul tău a fost
mai bun, mai rău , cu rost sau fără rost
în viaţa care
a cunoscut bine şi rău din plin,
zbucium şi calm,venind pe rând se pare
dintr-un destin
*
pe care n-ai putut să îl învingi
chiar dacă-acum cu anii tăi îl ningi
şi râzi de dânsul,
în timp ce el priveşte ca un sfinx,
iar tu eşti sigur că se-ascunde-ntrânsul
cel mai crud linx.

14 februarie 2020

 

 

Pare ciudat

*
Pare ciudat, dar aş sta ceas de ceas
cu propriul meu suflet la taifas
fără-a mă teme
că aş putea vreodată să regret,
spunând că este pierdere de vreme
acest tabiet.
*
Mi-e drag să îi simt zâmbetul suav
când vede că devin tot mai firav
şi-ncep să şchioapăt
prin viaţa ce îmi pare tot mai grea,
iar el îmi spune că până la capăt
mă va veghea.
*
Îl cred întotdeauna findcă ştiu
că vrea să plece-n zări cât mai târziu,
că încă speră
să nu mă vadă-nvins în efemer,
de viaţa ce adesea e-o panteră
ce-ar vrea să pier.
*
Nu am avut prieten mai fidel
ca sufletul ce-a fost mereu altfel
şi totuşi unic,
un înger dat de Bunul Dumnezeu
cu care pot în voie să comunic,
destins mereu. Continue reading „Anatol COVALLI: Noi zori (matepoeze*)” →

Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr

Al. Florin Țene  –  Întoarcerea din cruciadă

 

Al. Florin Țene propune în volumul său  Întoarcerea din Cruciadă( editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 2020) o incursiune ” între realitate și poveste”, potrivit mărturiei auctoriale,  în viața poetului  Radu Gyr.  Profesiunea de credință  a acestui roman  o reprezintă dedicația consacrată tuturor martirilor chinuiți  și executați în temnițele regimului criminal communist. Declarația publică explicită nu lasă nicio umbra de îndoială a lui Al. Florin Țene   cu privire la principiile sau la convingerile sale. Așadar spiritualitatea cărții excede normativelor  unui simplu roman biografic  dedicate  poetului roman. Notorietatea autorului adaugă volumului o receptare cuvenită, vădită și prin cronicile de întâmpinare , colegiale și avizate. Demersul meu se raportează mai degrabă unor aspecte poate mai puțin vizibile , dar revelatoare, în esența lor. Cartea este tutelată de sintagma sibylinică a poemului lui Radu Gyr. Opțiunea pentru invocarea întoarcerii   își are și aceasta semnificația ei. Ne vedem obligați să poposim asupra versurilor celebrului poem, ”Întoarcerea din Cruciadă” , și să reflectăm la înfrângerea cavalerilor ” sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori”. Antinomia tragică între armura elitistă  și    plebeizare.

          Autorul  Al. Florin Țene este devorat de pasiunea adevărului istoric, de unde largi digresiuni   istorice inserate în secvențele colocviale naturale și vivace, de unde și caracterul  erudit, minuțios al lucrării. Această trăsătură este de natură să-i țină deoparte pe amatorii de lectură superficială.  Apoi, să ne gândim la obiectivele autorului, declarate sau insinuate. Cartea despre întoarcerea  cruciaților înfrânți îl are în prim plan pe   Radu Gyr poetul, poet care are o postumitate strălucitoare. O postumitate care contrazice flagrant evaluările critice oficiale. Prefațatorul   Ionuț Țene sintetizează limpede postumitatea  oficială, în etapizarea  sa nefastă :

1)Introducerea   lui Radu Gyr în Antologia Poezia română modernă, antologie publicată în 1968, de către Nicolae Manolescu, ediție dată la topit, la reclamația lui Eugen Jebeleanu. Semn limpede al cenzurii. Nu se poate să nu observăm prezența activă și extrem de vizibilă a cenzurii, într-un an fatidic, când  cetățenii contaminați de ingenuitate, chiar au crezut în liberalizarea culturală , și au trăit cu iluzia libertății de opinie și de exprimare.

2)Marginalizarea maximală prin evaluarea aceluiași Nicolae Manolescu, care nu l-a inclus în Istoria critică, din 2008. Criticul l-a considerat pe Radu Gyr  un poet  de antologie, ”oarecum minor”.   Autocenzură sau  insensibilitate ?

Radu Gyr este poet, cu sau voia criticii canonice, este poet  citit  și declamat, cu devoțiune.

Al. Florin Țene, autorul cărții asupra căreia  încercăm să emitem considerații  care să îndemne la lectură,  se ocupă cu minuțiozitate de formarea spiritualității și dezvoltarea creativității poetice a lui Radu Gyr. POETUL și POEZIA par a fi noțiunile supreme  în jurul cărora gravitează atenția și efortul auctorial. Și se   pare că și receptivitatea și comentariile lectorilor se instaurează și se îndreaptă pasional, anume tot în direcția POETULUI și creației sale poetice. Este o atitudine ce precede lectura cărții, o atitudine aproape cutumiară, exaltarea operei și a poetului care l-a coborât pe Isus în celula damnaților.

Avem așadar o  atitudine anticipată,   în fața lecturii unei cărți ce  abordează    o tematică   dificilă și abruptă. Se întrevăd două direcții disociate  care se statuează în privința Lui Radu Gyr.

– O direcție a judecății politice, de tip Jebeleanu și ai lui, o condamnare în eternitate  pentru  apartenența  lui Radu Gyr la Mișcarea Legionară  și promovarea de către acesta a ideologiei legionare. Din motivele politice evidente, se creează premisele absolute ale  excluderii acestuia din Pantheonul Cultural.

– Cea de a doua direcție, mitul Poetului, cu eludarea chestiunilor politice.  Un poet haric, să zicem, născut fără prihană din spuma mării.

Al. Florin Țene s-a angajat, în cartea sa, cu temeritate, la pătrunderea în magia poetică, laolaltă cu  efortul de evocare biografică a lui  Radu Gyr, în limitele verosimilității. Scriitorul își anunță intenția auctorială de a pendula între realitate și poveste.  Nu ne propunem, în calitate de comentator, ipostaza infatuată a criticului preocupat de verdicte, nu ne-am propus nici prezentare descriptivă, nu ne dorim să prezentăm un rezumat. Încercăm să descifrăm un tâlc al unui text complicat, tocmai prin alternanța narațiunii cu  volutele istorice.

          Sub aspectul narațiunii, textul își urmează  firul cronologic, metodic și cursiv. Aflăm despre o copilărie paradisiacă a unui copil vioi și dotat, într-o familie iubitoare a unui unic copil. Părinții se preocupă de educația fiului, comunică intens cu el, îl îngăduie, moderat, în compania adulților apropiați casei. Cu tact și cu răbdare, îi îndrumă spiritualitatea, pregătirea intelectuală. Părințiii acceptă cu bucurie evidența dotării copilului înspre zona de cunoaștere umanistă.   Patriotismul  nutrit de tradiția literară românească formativă, cu nuanțe naționaliste, specifice intelectualilor epocii, nu este în contradicție irevocabilă cu europenismul cultural. Reținem percepția copilului privind  duritățile de război prezente în orașul Craiova, unde locuia cu părinții. La numai 11 ani este recrutat și el, în calitate de cercetaș, să ajute ca brancardier la transportarea răniților de război. Smuls cu brutalitate  din lumea paradisiacă   a tatonărilor idilice în poezie, copilul face cunoștință cu o realitate pentru care nu a fost pregătit. Șocul experienței de război, șocul violenței și al morții, îl va marca pe viață. Copilul ajunge la disperare și face legământ  că nu va mai vorbi niciodată în limba lui Goethe. Presiunea discretă  a părinților, îndeosebi a mamei, îi adusese o competență foarte specială a limbii germane. O studiase nu cu prea mare bucurie, iar acum, la 11 ani cunoaște ororile unui război cu germanii. Faptul biografic al unui tânăr în devenire, este completat printr-o sintetică  evocare   istorică. Documentele privind istoria Craiovei în timpul primului război se află , punctual, în arhivele naționale ale României.  O fericită complementaritate între ficțional și documentar. Am făcut opțiunea pentru   capitolul 2 ”De aici vremea se măsoară” pentru a ilustra măiastra contopire între realitate și poveste, în structura compozițională a volumului. Simbioza     între poveste și document   este rodul unei osteneli aparte,  demnă de prețuire autentică .

Mai semnalăm și echilibrul de abordare a faptului literar și cel politic. Din fericire, deși cartea, în integralitate este dedicată cu reverență și empatie POETULUI Radu Gyr, Al. Florin Țene nu evită realul politic, cu întunecimile și alunecările sale în hău istoric. Poetul se formează, la tinerețe, în mediul elitist literar. Face carieră didactică universitară. Un intelectual ponderat, de succes. Se afiliază mișcării legionare cu toată fervoarea și exaltarea de artist. În imaginar, demonizarea bolșevicilor, merge mână în mână cu violența și autarhia naționalistă sterilă. Credința religioasă alunecă în fundamentalism strident. Și nu mai continuăm în subiect. Pentru că acesta este dătător de reflexii amare. Societatea care a generat ispita și practica ideologiei legionare nu a fost o lume ideală, nu a avut anticorpi. O societate a ratării sistemelor democratice , pe plan intern și cu import dintr-o Europă strivită  de menghinea bolșevică și nazistă deopotrivă. O societate cu tineri în derivă, planificați și confiscați pentru politici tenebroase. Nu mi-am propus curs didactic asupra mișcării legionare.  Constatăm cu stupoare aderarea a mii de oameni, intelectuali și țărani, la acest fenomen al unei frății blestemate.  Evident un mare iubitor de POET și de Poezia lui Radu Gyr, iubire mărturisită în fiecare vocabulă a cărții, Al Florin Țene nu ocolește temele sensibile de epocă,  antisemitismul, cultul morții și al violenței, altminteri spus, elementele extremei drepte naționalist-creștine, așa cum s-a pus pecetea oficială pe mișcarea legionară. O epocă istorică plină de confuzii,  în care culpa istorică este greu de distribuit pe categorii de ideologie represivă.  Ritualuri stradale de rugăciune, foc și spadă și politici reci. În cartea sa, Al. Florin Țene își pune experiența sa de viață publică prodigioasă, în slujba disperată de a detecta irizările de lumină și umanitate, în colcăiala beligerantă mondială. Tânărul Radu Gyr plătește, în realitatea românească, mai mult decât e drept și o persoană duce, pentru toate păcatele lumii sociale la un loc. Al. Florin Țene nu se raportează pasional la suferința poetului. Îl lasă pe cititor să înțeleagă, dacă are disponibilitate de înțelegere, o înțelegere a tragediei universale, raportată la un om, un singur om.   Astfel, capitolul 7, ”Noi cei pierduți”, are două succinte paragrafe introductive în care condamnarea  de către Antonescu este aproape contopită cu condamnarea din timpul dictaturii regale. Istoria consemnează cei 12 ani de condamnare de către regimul Antonescu, convertiți în trimiterea pe front, ”spre reabilitare” în batalioanele de la Sărata. ”Aici, în tranșeele săpate cu trudă de miile de soldați, majoritatea legionari, soldatul Radu Dumitrescu (Dumitrescu sau Demetrescu? – numele  din registrele de evidență civilă, n.n.) își amintea cu duioșie de perioada când a fost deținut la Miercurea Ciuc, prilej cu care discuta literatură și filosofie cu Mircea Eliade”(p.233). Ca autor al unei evocări ficțional documentare, Al.Florin Țene are o preocupare auctorială asiduă pentru evidențierea preocupărilor culturale, fără victimizare, fără lamentație, cu o decență și onoare, din partea personajului evocat. Relatările obiectivate, monologurile interioare, dialogurile imaginare, toate acestea conferă personajului Radu Gyr o spiritualitate extraordinară. Poetul, omul de cultură filologică și filosofică, nu abdică niciodată în fața spaimelor, degradării fizice inevitabile. Se conturează fizionomia unui om demn și blând, preocupat de pasionantele sale preocupări intelectuale, animat de dorința înțelegerii unei noime a personalității sale, a confrațilori săi, a poporului său. Condamnarea la 12 ani de închisoare, de către regimul comunist, găsește, în Radu Gyr un om cu o voință de fier, netulburat în gândurile sale. Nici regimul comunist, cu torturile și cruzimile sale fizice și psihice, nu i-au putut aresta și conștiința de sine. La urcarea în dubă, după prima arestare comunistă, poetul are în minte un poem la care se gândește intens ”definitivez la Aiud, oriunde mă duc ăștia. Îi dau titlu Metanie”. După condamnarea din 1945, poetul Radu Gyr intră într-o fază tragic supraomenească a creației, creația și memoria orală a poemelor. Din fericire pentru postumitatea sa poetică, poemele au fost transmise cu pietate de la om la om, în universul carceral. Fidelitatea literală a textelor nu mai are importanță fundamentală, poemele sunt declamate și în zilele noastre, cu pietate.

Continue reading „Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi…, Ungurii Valahi”

   „Voi, toţi acei cu chipul prefăcut,

   Şi inima venin şi mărăcine,

   Să nu vă lăudaţi că m-aţi ştiut…

   -N-am fost contemporan decât cu mine.”

            (ION LARIAN POSTOLACHE)

 

   În cercetarea evenimentelor istorice, ce presupune o analiză obiectivă, sunt precumpănitoare realităţile certe a celor petrecute atunci, filtrate prin Adevărul faptelor întâmplate, supuse raţionalităţii, implicând cauzalitatea şi efectul lor în momentele respective şi după, aşa cum purcede în toate lucrările sale de mare greutate şi acrivie ştiinţifică, istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat.

 Căci altfel se programează, conform deselor directive emise de Dieta Pustei Iredentismului, se pregăteşte şi înarmează războaiele (acţiunile) suversive, mai tot timpul, ale ungurilor către Valahi, ale maghiarilor către valahi, ale hunilor către valahi, ale Valahilor contra valahi,întotdeauna dictate şi controlate de monopolul dezinformării, plătit regeşte pentru a semăna discordie şi urmărind continuu învrăjbirea acestei mari Vetre Străbune a milenarismului geto-daco-român.

   Teza predilectă a huno-ungro-maghiarilor a fost şi rămâne (din nenorocire pentru noi, de trei decenii încoace ajutaţi de voluntariatul nostru democrat şi inconştient), înfruntarea, confruntarea, frângerea, prigoana, persecuţia şi crucificarea, prăvălite ca o lavă încinsă de Vulcanul vrăjmăşiei lor, ori tirul ucigaş abătut ca un bombardament neîncetat de obuze aruncate cu ură viscerală asupra acestui popor, harnic, credincios, demn, iertător peste măsură, capacitatea lui de toleranţă creştină ori valahă fiind cutremurător de nefastă şi înfricoşetor de pierzătoare.

   Istoricul militar, Col. r. Dr. Constantin Moşincat luptă cu cugetul secular al orădeanului înfipt în Glia neatârnării, cu sabia spiritului creştin al Adevărului dreptăţii ce pulsează în pieptul său de mare Ostaş, scoţând din catacombele vrăjmăşiei turanice depozitele profanării ce întreţin secular ambiţia lor mistificatoare,în slujba căreia utilizează orice mijloace, ţesute, făcute, contrafăcute, îndeosebi cele presupus istorice, discreditând poporul creştin al marelui Neam protodac de la oricare tribună, din orice aulă, din fiecare altar, din parlamantul lor şi mai cu seamă din parlamentul nostru de lefegii, considerându-ne vrednici de tot dispreţul lor, mai ales că bună parte din această denigrare este suportată financiar de noi valahii de jos, nu de ciocoii de sus care le-au lărgit „coridorul etnic”, prin neîntreruptele coaliţii de guvernare.

   Neîngroparea securii lor de război, a turanicilor-unguri, din vremi seculare, face ca demnii Fii ai Daciei Mari, să stea permanent de veghe în jurul Adevărului, în jurul hotarelor Ţării, depăşind şi strivind dificultăţile alarmante, programate şi întorcând ca în vigilenţa şi lupta bravului Colonelui istoric orădean, propaganda ungurească ca un bumerang ce-i loveşte aprig, ruşinându-i îndeajuns şi înjosindu-i peste măsură.

   Presupusa instituţie cu caracter ştiinţific Societatea istorică maghiară, pusă la stâlpul infamiei, întâi de faimosul boier, os domnesc, prinţ al culturii Bogdan Petriceicu Haşdeu, de alţi mari români ardeleni şi apoi de Ştefan Ludwig Roth, care i-a avertizat răspicat pe mişeii turanici faţă de fărădelegile lor privind proiectul de maghiarizare prin silnicie şi crimă, „…luaţi seama la ce faceţi şi nu aruncaţi cu criminală îndrăzneală jeratec în paie.” (Dacia nr. 6, 15 august 1941, p. 6).

   Bilanţul rezultatelor maghiarizării forţate ni-l dă unul din marii etnografi maghiari, Balogh Pal:„… Maghiarii au câştigat 261 comune şi au pierdut 456, prin urmare, au înregistrat o pierdere de 195 comune; cele mai multe le-au cucerit de la slovaci, cele mai multe le-au pierdut printre şvabii din Baranya şi românii din Transilvania… Cu un câştig încheie bilanţul în primul rând românii, după ei slovacii, apoiu germanii.” (Balogh Pal, Nepfajok Magyarorszagon)   

   Societatea istorică maghiară, ca mai toate organele lor lasciv-propagandistice este o adunătură de acefali veninoşi, o scursură rămasă de pe vremea lui Paul Hunfalvy, care susţinând bazaconiile-teoriei Roesler la al VII-lea Congres al orientaliştilor de la Viena din 1886, a fost lovit în moalele capului cu buzduganul lingvistic de marele poliglot valah savantul-istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu, care l-a „potcovit” cu greii termeni protovalahi: „hongre” – acţiunea de a scopi un cal şi „hungar” – acţiune ce poartă stigmatul „castrării” spirituale, adică al călăreţului „fino-ugric”.

 

   Stârpiturile moştenirii fantomaticei ideii imperiale hasburgice, au rămas cu sechele cronice prin scalpul extirpării cangrenei dualiste, după Anul de Graţie VALAHĂ-1918, ridicând stăvilarul EVIDENŢEI, al ADEVĂRULUI istoric, făcând să inunde cu valuri de cerneală roşie, Vatra STATORNICIEI noastre geto-dace milenare, aducând în aluviunile urii, hoiturile lor de măsluire şi valurile turbate ale unor rapturi viitoare.

   Naţiunea noastră nu a învăţat nimic din marile drame milenare prin care a trecut istoric, plecând de la jaful, crimele şi furtul marilor bogăţii ale Regatului Dacia de către romanii imperatori, impilatori şi cotropitori, la jafurile, crimele şi furturile comise de valurile migratoare; de la invaziile, jafurile şi crimele săvârşite de urmaşii hoardelor lui Atilla, la năpustirile sălbatice, seculare ale turcilor şi tătarilor; de la arderea pe tronul înroşit de foc a lui Gheorghe Doja, uciderea mişelească şi profanarea marelui Întregitor Mihai Viteazul pe câmpia Turzii, la teroarea stârnită de Samuel Brukenthal şi ciopârţirea eroilor-martiri Horia-Cloşca-Crişan, de la politicile duplicitare, perfide, tendenţioase ale occidentalilor pe care i-am apărat permanent de invaziile asiatice, la înhămarea ca vitele biciuite sub jugul fanariot; de la samavolnicia grofilor care au supt sângele valahilor şi-a nemeşimii ucigătoare de rânduieli şi popor, la genocidul săvârşit asupra populaţiei româneşti din Ardeal prin cea mai ticăloasă arondare săvârşită în istorie de către unguri asupra Transilvaniei în 1867; de la autonomizarea a tot ce-i valah  şi a toate, la atomizarea statului naţional român, de la protectoratul muscalilor continuu însetaţi şi des înfometaţi de provincii româneşti, la ultimatul bolşevic care a sfâşiat Trupul sfânt al Patriei; de la batjocura comisă de Aliaţi, sărind peste contribuţia noastră prin marele tribut de sânge în cele două conflagraţii mondiale, la calomnierea şi nesfârşita cacialma diplomatică jucată în sala de pocher a parlamentului român pe care ne-o aduce UDMR-ul MEREU.

   Duşmanii Domnului Mihai Vitezul au rămas de-apururea şi vrăjmaşii noştri. „Ei, în acel cernit august 1601, şi-au trimis călăii la lucru, la Turda, în lunca Arieşului; dar au fost prezenţi şi două secole mai târziu, în 1812, când au făcut ca Ţara Moldovei să nu mai fie toată (cum profetic s-a declarat Mihai, domn „a toată Ţara Moldovei”); şi au fost prezenţi şi la 1859, când au trudit din greu să zădărnicească refacerea făptuirii lui Mihai; după cum au fost prezenţi şi, vai!, cât de activi, la 1918, şi în toţi anii ce au urmat, străduindu-se din răsputeri să împiedice desăvârşirea a ceea ce înfăptuise Mihai; şi după cum s-au dovedit nişte prezenţe de o sălbăticie inimaginabilă în 1940, când au crucificat România, sfâşiindu-i braţele – Basarabia şi Ardealul, – picioarele – sudul Dobrogei, – umplându-i fruntea de spini prin smulgerea Bucovinei de Nord; şi iată-i, azi, iarăşi, mai porniţi ca oricând spre dezmembrarea României, spre destrămarea faptei lui Mihai. Numai că pe Mihai nici atât nu-l încap legăturile timpului. El nu că trece dintr-un secol în altul, el stă deasupra secolelor. Cu trunchiul în Ardeal şi cu capul în Ţara Românească, el cuprinde în sine Ţara toată. El nu are mormânt (cum nu are nici Decebal, nici Vlad Ţepeş, nici Horea, nici Tudor Vladimirescu, nici Bălcescu, nici…) pentru că, asemenea acelora, el n-a murit ci s-a adăugat după expresia biblică, părinţilor săi, făurind, cu aceştia, Ţara căreia îi va fi domn; domn a toată Ţara!” (Miron Scorobete, La Aniversară în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)    

   Ungaria de ieri, cum inspirat a numit-o Milton G. Lehrer, în lucrarea sa Ardealul-pământ românesc, „Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe”, trăieşte în Ungaria de azi prin acelaşi sistem imoral şi anacronic, susţinând testamentul premierului Teleki Pal, prin portavocea deputatului Miko Imre, de Recolonizarea în patrie a ungurilor de dincolo de Carpaţi, revendicându-şi hegemonia asupra Bazinului Carpatic, prin stupizenia tezei lor milenare. „Acest teritoriu milenar îl vom putea apăra şi păstra, numai colonizând în bazinul carpatic pe toţi ungurii împrăştiaţi în întreaga lume. Colonizarea ungurilor urma să se facă în Ardealul întreg, care să revină Ungariei, iar românii să fie colonizaţi în teritoriile de est, ocupate atunci de România.” (Istoria României – Transilvania, vol. II (1867-1947), p. 1346)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Comentarii şi adăugiri la articolul istoricului Col.( r.) Dr. Constantin Moşincat, „Ungurii Răzleţi…, Ungurii Valahi”” →

Veronica BALAJ: DE DRAGUL LIMBII ROMÂNE

Noutate în felul cum se poate desfășura un cenaclu literar cu participare simultană din mai multe țări.

 

Confrații noștri din afara granițelor țării, sunt, uneori, mai inventivi , mai dornici să -și arate dragostea pentru limba maternă. Nu am auzit nici în SUA, nici în Canada, nici în Spania, folosindu-se fraze hibride, în care să fie amestecat și câte un cuvânt din altă  limbă pe care ei, de altfel, o exersează zilnic la locurile de muncă și pe care și-au însușit -o ca pe a doua formulă de exprimare. Lucru absolut firesc din moment ce  au ales o viață în alt teritoriu geografic și cu alte coordonate socio-culturale.

Aduc drept argument doar o recentă acțiune culturală,desfășurată luni, 17 februarie, la sediul cultural din Cotes-des-Nieges, Montreal din cele multe pe care aș putea să le enumăr  nu doar eu, ci, mai cu seamă actanții care se implică în varii asemenea moduri de comunicare și de păstrare a limbii materne..

La Montreal, Canada, unde, se știe conviețuiesc foarte multe naționalități și unde, prin lege, fiecare își poate prezenta  aspecte ale culturii lor, în deplină libertate, adesea, acestea, pot intra într- un plan de susținere financiară din partea  forurilor canadiene, aici deci, sunt multe manifestări culturale românești. Nu insist asupra detaliilor pentru că, în cazul acesta, la care mă refer, este vorba de o exemplară dăruire emoțională, de consecvență în organizarea unor  manifestări, diverse, în numele limbii române, iar pentru buna reușită și rezistența în timp, oameni de calitate aleasă, români stabiliți în Canada, și nu numai aici, {dar azi, mă refer doar  la  acest loc} , mulți români -canadieni, scot bani din buzunar pentru organizarea unor manifestări în care limba română și cultura moștenită sunt  la rang de emblemă.

Nu ni  se pare puțin lucru ca, timp de trei ore, scriitori, din Canada,  din SUA și România, profesori de la Universite de Montreal, pictori, designeri, Marc Marinescu organizatorul festivalului de renume, să participe la înființarea unui cenaclu literar. Ei bine, nu e chiar un lucru banal!

Cenaclul revistei „Destine Literare”, o publicație recunoscută  ca  fiind  internațională, cu o vechime de 14 ani, înființată de cunoscutul mecena cultural, poet, Alexandru Cetățeanu, și… care deține cred un record în numărul de prieteni, artiști de toate genurile, pe care-i are pe mapamond, a mai avut o inițiativă. Este chiar o noutate în felul cum  se poate desfășura un cenaclu literar. Mai exact spus, a fost utilizată tehnica  întru folosul comunicării la distanță  prin voce și imagine, chiar dacă invitații erau din SUA, precum   Florentin Smarandache, profesor renumit în matematică, existând un semn care-i poartă numele, autor al unui număr impresionant de volume, acum, vicepreședinte al noii formațiuni literare, „ASRAN”, adică ”Asociația Scriitorilor Români din America de Nord”,  fondată de  același inimos, inventiv,  Alex Cetățeanu. S-au adăugat,  tot din SUA, mesaje de  la  poetul româno-american Mircea Ștefan, de la doamna Dana Opriță, scriitoare, noul redactor șef al revistei menționate,  jurnalista Cristina Balaj Mihai, din Ottawa, de asemeni  vicepreședinta ASRAN. Din România au transmis cuvinte de apreciere pentru înființarea ASRAN, dl. Liviu Pendefunda, medic renumit, membru al Academiei Române și scriitor, Constantin Lupeanu, scriitorul care-i greu de egalat în traducerile realizate din literatura  chineză și lista va continua să se lărgească în următoarele ședințe ale cenaclului „Destine literare”.

Din sala închiriată pentru patru ore, una fiind rezervată pregătirii evenimentului,  Alexandru Cetățeanu în calitate de  fondator al revistei menționate ,dar și ca președinte și fondator al ASRAN, a condus  lucrările în stil elegant, deschis, colocvial. În deschiderea intervențiilor din sală, a vorbit doamna Melania Caragioiu, poetă și deținătoarea multor premii literare, implicată activ, în toate acțiunile comunității, mai cu seamă în cele literare, și dumneaei fiind membru fondator și vicepreședintă ASRAN. Iintervenția lui Marc Marinescu, artist, grafician de renume, a fost un deliciu intelectual prin cele spuse și, deopotrivă prin surpriza de a prezenta primul număr al revistei „Destine literare”, de acum 14 ani, unde a semnat un logo, a făcut grafica și a coperților exterioare și a postat pe coperta interioară, fotografia lui Mircea Eliade reușind să individualizeze și să scoată la vedere câteva dintre titlurile cărților din biblioteca lui Eliade care, apărea discret în fotografie. Un fapt de restitutio în istoria  literară!.

Prezența lui H.D, Silvian a fost și de astă dată un mic spectacol, dat fiind meseria sa de actor dar și artist grafic și scriitor. A recitat versuri în stil propriu și, a primit aplauzele  bine meritate. Doamna Ana Maria Surugiu, având la activ 45 de ani de jurnalism, a  interacționat  plăcut  cu publicul, de mai multe ori, în luările  sale  de cuvânt, iar momentul când Carmen Doreal, poetă și artist plastic, descendentă din familia pictorului Țuculescu, a fost investită în funcția de președintă a cenaclului care secondează revista „Destine literare”, a fost unul de entuziasm. Prietenia, încrederea, dorința de-a sluji limba română împreună a fost evidentă.

Alt moment de coloratură, foarte spumos exprimat, l-a susținut  poetul George Filip, care-și asumă titlul de „Poet total!, renumit, recunoscut, vechi promotor al culturii române în metropolă și în țara de adopție. Lucrările picturale semnate de Patricia Medana Mihai au fost element de coloratură mai ales la momentul fotografiilor.

De  remarcat aportul lui Valentin Luca, specialist în realizarea vizuală a multor materiale media, așa că, filmarea  întregului eveniment va intra în portofoliul cenaclului. Prezentarea unui nou membru, în persoana unei poete cu talent  spontan, Carmen Stănescu, a fost întâmpinată cu bucurie, primirea fiind un semn de amiciție garantată.

Nu am stabilit o ierarhie a prezentărilor, de aceea, a nu se lua în nume de rău că notez spre încheiere, prezența profesorului Andre Seleanu, care a ținut un discurs despre lucrarea sa de critică de artă comparată. Doct, cu idei proprii, a conturat succint o imagine a artei contemporane de sorginte latină.

Cultura, în oricare epocă nu s-a putut face cu doar câteva persoane ci, în largă comunicare, așa că, trebuie să luăm în seamă strădanile care aduc un plus, oricât de mic, în mersul istoriei. Drum lung  revistei „Destine literare” și, desigur, pentru „ASRAN”,  urări de succes!

–––––––-

Veronica BALAJ

Membru fondator ASRAN

Montreal, Canada

20 februarie 2020

Mihai MERTICARU: Sonetele iubirii

SONETUL CREATORULUI

 

O partă de rai, sufletu-și deschide

Și-atunci începe poetul să scrie

Despre nepăsătoarea veșnicie

Și stranietatea mulțimii vide.

 

Se umple fântâna cu apă vie,

Mitul sisific, supliciul, desfide,

Freamătul cugetării, îl închide,

Clepsidra-i spartă, noaptea e târzie.

 

Mileniul stă pe cioburi de secundă

Și vechile mistere, sub pecete,

Izvoarele, cu visuri, ne  inundă

 

Poemul să spele lumea imundă.

Se scurge un fluid cu ritmuri încete,

Alaiuri de eresuri vin în cete.

 

 

SONETUL IUBIRII

 

Regatul clipei tale-i plin de soare,

Luceafărul, pe chipul tău, străluce,

O lume-ntreagă, lumina-ți seduce,

Un câmp imens de crizanteme pare.

 

Dureri și patimi, univers in nuce,

Îți sorb esențele cu-nfiorare

Ca zvon divin din întremata zare,

Halou himeric răstignit pe cruce.

 

Tivită din șoapte și dulci adieri

De noroace și-nsorite primăveri,

Ai fost zidită pentru nemurire,

 

Farmecele îți sunt marile averi.

Ocean de dorințe e-ntreaga-ți fire,

Tot ce atingi se preface în iubire.

 

 

SONETUL SMERENIEI

 

Optzeci de ierni, Doamne, mi-ai pus în spate,

Picioarele-mi parcă-s pietre de moară,

Nimic nu mai e ca odinioară,

Ochiul stâng continuu se zbate,

 

Livada se face altă Sahară,

Desaga mea e plină de păcate,

Drumurile toate îmi sunt barate,

Răsare amurg de cicoare-amară.

 

Zidește-n mine inimă curată,

Cu prezența Ta , vino și mă-mbată,

Să-mi fie clipa binecuvântată !

 

Preasfântă Treime, mă închin Ție,

Primește-mă-n a Ta împărăție,

Dar trupul lasă-mi-l în draga glie!

 

 

SONETUL  UNUI  DECOR  FANTEZIST

 

Rațiunea planetei e-n eclipsă,

Pământul a ajuns o bombă cu ceas ,

Doar dinamite, lasă-n urmă-i Midas,

De catastrofe, nu mai ducem lipsă.

Puține veșnicii au mai rămas,

Vorbirea-i degenerată-n elipsă,

Va veni curând și-o apocalipsă,

Veacul și timpul se zbat în impas.

 

Înotăm într-un ocean de miasmă,

Apele speranței nu se limpezesc,

Nebulozitatea ploii fantasmă

 

Urcat-a mai sus de catapeteasmă.

Torent e lumea în iureș nebunesc,

Crâncenă-i vremea, anii se vremuiesc.

 

 

SONETUL FĂRĂDELEGILOR

 

Nălucă e clipa, vine și piere,

Ne țin hangul umbre pietrificate,

Ruină, rugină, obscuritate,

Gânduri negre încolțind în tăcere.

 

Cărările, cu abisuri, sunt sudate,

Dinspre Arcadia, nicio adiere,

Prin zone austere, sclipesc mistere,

În buza beznei, doar pustietate.

 

Șiruri de crime cuprind dintr-odată

Întreg mapamondul. Nu mai e lege.

Omenirea este oripilată,

 

Sodoma ne sfidează încă o dată.

Ne latră capul meduzei, n-alege,

Bietul om, nimic, nu mai înțelege.

————————

Mihai MERTICARU

Februarie 2020

 

Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură

     Autor a douăzeci și unu de volume de  versuri, dintre care 5 de sonete, Mihai Merticaru ne oferă acum pe cel de-al șaselea, „ Vis şi abis”, apărut la Editura Muşatinia din Roman, titlu ce  constituie  o frumoasă metaforă, visul reprezentând speranța, calea de acces spre lumi mirifice, aurorale, iar abisul (prăpastia, genunea) sugerând prăbușirea acestor speranțe și iluzii..

          Fascinat de frumuseţea „oraşului luminilor”, autorul dedică Parisului un grupaj de paisprezece sonete, unul mai frumos decât altul, pe care le aşază în partea de început a opusului liric, atribuind, în versurile sale, mai multe caracteristici celebrei capitale europene; „… Parisu-i feerie,/ Un ocean de culori şi de lumină,/ Izvor de încântare deplină,/ Cu o mie de ispite te îmbie…”( „Parisul” I); este „ Cuib de nebunie şi tinereţe”( „Parisul” II ); „Magnet e a metropolei lumină…”(„Parisul” XII).

          „Jurnalul de călătorie”, în inima Franţei, punctează principalele obiective de care se simte atras oricare turist, odată ajuns în Paris: Turnul Eiffel („Întreaga omenire şi-a dat întâlnire/ La Turnul Eiffel…” („Parisul” I ), vestitele muzee pariziene, străzile purtând numele unor celebre personalităţi istorice sau al unor renumiţi oameni de cultură (pictori, scriitori, maeştri ai diverselor arte), parcurile şi grădinile, ori râul Sena care străbate metropola şi pe care „curg istorii colorate”. E atâta frumuseţe în acest colţ de lume, încât ai dori ca timpul să stea în loc, iar sufletul să se încarce de armonia cosmică, plutitoare în aer, alături de sunetele clopotelor din Catedrala Notre-Dame, sau ale Basilicei Sacre-Coeur.  L’Ile de la Cite, Pont-des-Artes, La Place de la Concorde, Le Palais Garnier, Le Moulin Rouge…( „Parisul” VI ) sunt tot atâtea locuri de neuitat, surprinse cu meşteşug artistic de poetul Mihai Merticaru.

Privind Parisul cu ochii turistului est-european, obişnuit cu truda cotidiană românească şi cunoscător (din lecturi) al acestor mirifice locuri încă dinainte de a le fi întâlnit, autorul percepe „oraşul- lumină” ca pe o destinaţie a sărbătorii perpetue. Palatele regilor francezi, Muzeul Luvru, catedralele sunt luate cu asalt de mulţimea pestriţă, adunată din toate colţurile lumii, încât forfota de pe străzi nu conteneşte, fie zi, fie noapte. Totul pare înălţător, un vis frumos care nu ar trebui să se termine niciodată şi care pune pe chipul oamenilor (cu viaţa lor confuză, greu de citit, plină de gesturi şi semne minore) o lumină transfinită: „ Armonie, graţie, lumină,/ Sculptură, muzică şi poezie/ Cu genialitate se-mbină/ Într-o dantelărie genuină,/ În marmură, Grecia antică-nvie,/ Un vis e totul şi o feerie./(„Parisul” XIII).

Ca un bun român, poetul merge să viziteze atelierul-muzeu din Montparnasse, unde a trăit şi a creat Constantin Brâncuşi: „Prin muzee, în pestriţă grămadă,/ De-a valma, merg şi săraci, şi mai sus-puşi,/ Se-nghesuie, vor mai bine să vadă,/ Discret sunt atraşi de aceeaşi nadă./ Îi las pe cei de catedrale seduşi./ Merg să văd atelierul lui Brâncuşi.”(„Parisul” VII).

  Imaginaţia stimulată de atâtea frumuseţi îl face pe Mihai Merticaru să vadă nevăzutul. : „În Montparnasse, savurat-am o cafea/ Alături de Emil Cioran, pe o sofa,/ Surâzător şi trist, el filosofa,/ Şi veşnicia pe lângă noi curgea”; îl zăreşte, printre gravurile de pe pereţi, pe Casanova; se întâlneşte cu românii Mircea Eliade, Eugene Ionesco, mânaţi spre Franţa de acelaşi ideal- câştigarea faimei: „Artişti vin la Paris, faimă să prade,/ Chiuie gloria pe sub arcade” („Parisul” XI).

Oricât de fascinante ar fi alte locuri de pe mapamond, românul a moştenit statornicia, dragostea pentru plaiurile care l-au dăruit luminii, aşa că poetul refuză chemarea tentantă a Parisului, acest „oraş-muzeu, minunilor minune”: „Nu accept, deşi refuzul mă doare./ Je regrette, nu te suport, eşti prea tiran,/ Rob nu vreau să-ţi fiu, rămân ce-am fost, pietrean!”(„Parisul” XIV).

În partea a doua a cărţii, mult mai amplă, începând cu „Sonetul unei pasiuni”, poezia curge tumultuoasă, asemenea unui râu de munte, şi profundă ca adâncimea oceanului. Permanent, sensibilitatea poetică este dublată de o cultură generală solidă, multe sonete fiind însoţite de un motto constând în câteva versuri dintr-un sonetist clasic universal ( Pierre de Ronsard, William Shakespeare, Omar Khayyam, Saadi, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Dante Alighieri, Alexandr Puskin, Eminescu…), sau din versurile unor poeţi contemporani, români sau străini (Theodor Damian, Nicolae Dabija, Ana Ahmatova…).

În accepţia autorului, poezia este o fiinţă iubită, căreia îi face o frumoasă declaraţie de dragoste adolescentină, în „Sonetul unei pasiuni”: „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare…/ …Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte,/ M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte…”.

Invocarea muzei (în câteva sonete), atât de des întâlnită la autorii clasici, îmi aminteşte de începutul „Iliadei”, cunoscuta epopee a bătrânului Homer: „Sub ceru-nalt al vămilor din gând,/ Zeiţă, vino tu şi mă inspiră,/ Mai acordează-mi coardele la liră…// … Trimite-mi, frumoaso, un snop de raze,/ Să lege cugetu-mi zare de zare,/ Torente să slobozească de fraze/ Clocotitoare, pline de savoare!/ Sonetu-mi, doar tu-l poţi face să zboare/ Spre lumina de azi şi cea viitoare!” („Sonetul muzei”).

Ascultătoare, muza îl ajută pe poet întru crearea sonetelor sale, ale căror teme se diversifică treptat, acoperind motivele poetice etern-umane: nostalgia pentru locurile de care sufletul poetului se simte ataşat („Sonetul copilăriei”, „Sonetul satului natal”), imaginea idilică a trecutului raportată la prezentul fad, istoria naţională cu bărbaţii săi glorioşi („Sonetul românului”), motivul eroilor („Sonetul bărbăţiei”; „Sonetul istoriei”), motivul aştrilor, momentele zilei şi anotimpurile („Sonetul toamnei”), evocarea elementelor terestre ca simboluri ale perenităţii, tema creaţiei şi a creatorului („Sonetul creaţiei”, „Sonetul visătorului”, „Sonetul poetului”, „Sonetul poetului urgisit”), trecerea prin timpul etern a fiinţei umane, perisabile („Sonetul tinereţii”,  „Sonetul apuselor glorii”, „Sonetul fotografiilor trucate”)…

Iubirea, acest sentiment înălţător, nu putea să lipsească din creaţia unui poet înnăscut, precum Mihai Merticaru. „Sonetul ochilor tăi”, „Sonetul unicităţii”, „Sonetul unei poveşti”, „Sonetul unei alegeri”, „Sonetul unui portret”, „Sonetul unei magii”, „Sonetul unui tandem”… abordează iubirea, în viziune platoniciană, ca o năzuinţă a regăsirii propriei jumătăţi pierdute cândva, când Dumnezeu a despărţit fiinţa umană hermafrodită în două, şi, de atunci, acestea se caută una pe cealaltă pentru a reconstitui întregul: „Vara din tine şi iarna din mine,/ O briză şi un vifor siberian,/ Din povestea Isoldei şi-a lui Tristan,/ Se-nvârtejesc precum două turbine,// Se-armonizează ca sunetu-n timpan,/ Sfielnic, jinduiesc să se îmbine,/ Unul altuia să i se închine…” („Sonetul iubirii”).

Continue reading „Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură” →

Eleonora SCHIPOR: Grigore Vieru – poetul îndrăgit de toți

           

            Despre marele poet basarabean Grigore Vieru vorbim oricând cu emoție, admirație și… regret. Regretăm faptul că la cei 85 de ani, vorbim despre acest mare român și patriot la timpul trecut. Dar un poet și încă unul de talia lui Grigore Vieru nu moare niciodată. Trece pe un alt tărâm fizic, rămâne pururi printre noi spiritual. Mereu al nostru, mereu același, mereu și la nesfârșit.

            Regret faptul că așa și n-am avut marea fericire să-l cunosc personal, deși l-am admirat întotdeauna. L-am citit cu plăcere încă din clasele primare. Îl admir până în ziua de azi.

            La CIE Cupca, viața și opera poetului este iubită și apreciată de toți elevii. Acest fapt se datorează profesoarelor de limba maternă, administrației școlii, învățătoarelor claselor primare. Activ s-au încadrat la pregătirea expozițiilor membri comitetului școlăresc, ai cenaclului literar „Lămâița” ai cercului de Tineri muzeografi.

            Pe culoarele școlii, în incinta muzeului, la biblioteca școlară, în cabinetul de limba și literatura română, au fost amenajate expoziții dotate cu cărți, ziare, reviste, xeroxuri, fotografii reprezentând crâmpeie din viața și opera poetului.

            În toate clasele în  aceste zile  se vorbește mult despre poetul nostru îndrăgit, se recită și se învață poeziile sale, se vorbește despre viața și opera sa, despre dragostea sa față de neam, baștină, limba română, mamă, copii…

            Pe întreg parcursul lunii februarie vom avea încă multe măsuri literare dedicate poetului îndrăgit. Viața și opera poetului basarabean Grigore Vieru merită și trebuie cunoscută de toți. Aceasta este datoria noastră a pedagogilor.

            Expoziții dedicate poetului Grigore Vieru au fost amenajate și la bibliotecile sătești, și nu numai, la muzeele din ținut, la căminele culturale, la sediile literare și culturale.

––––––––––––––––

Eleonora Schipor,

pedagog-organizatoare la CIE Cupca

Adrian BOTEZ: Întrebările ființei meteorosensibile (versuri)

de ce mi se-ntâmplă – Cele Rele – numai mie ?

de ce-s confundat – pe-orice Drum – cu Vița-de-Vie ?

de ce dau numai de Nebuni – fără Loc – Șah și-Ntrebare ?

de ce stau cu Capu-n Burlan – și cu Picioarele-n cu Totul-Alt-An  ?

de ce – când îl scot din Burlan – și-l arăt Razelor-Filigran

Capul meu nici Ochi ori Gură – nici Minte – măcar – nu mai are ?

 

tot așa – pot să-ntreb Sfincșii – ori Vântul-Stârnit-Dinspre-Mare

căci – orișicum – tot ăla rămân – cu Soarta-Necată-n Pahare…

nu te duce la Plită – când e Foc de Altare – ci umblă – pâș-pâș – în mână c-o Lumânare

din Loc în Loc – pe unde-i mai Lugubră Umbra – dar Zarvă-i de Sărbătoare…

 

…am învelit – cu grijă – Cavalerul de Pluș

le-am făcut Meduzelor – regulat – Duș

am făcut totul să rămân Copil – dar iată-mă-ncovoiat și Bătrân

 

înfipt în toate Durerile Lumii – și cu Sufletul – SPÂN !

…e-o vreme când  Soarele divorțează de Lună

și-atunci nu mai afli Rost-la-Viață – ori – în Munți și Pădure – CUNUNI…!

***

 

BOMBARDAMENTUL CU GOGOȘI S-A INTENSIFICAT   

 

Bombardamentul cu Gogoși s-a intensificat

disciplinată și bovină – mestecă Lumea-Turmă

(…pe Străzi și-Acasă – -n rânduri !) – doar Rahat :

să-i pese  – cui ? – de Criză și de-Apocalipsă ? – …ea în Haznale scurmă…

 

…că-am fost și Împărați ? – …sau doar Geamgii și Lustragii ?

totuna-i –când Știința toată – ți-e scrisă pe Gingii…

…așa s-a scurs Istoria Planetei și a Țării :

de Răstignirea Perlei să nu știi : Moda-i… ”Nisipul Mării” !

 

din cracă-n cracă-am coborât – ajuns-am Cârtițe de-Orbire :

precum în Cer – așa și pre Pământ – să nu știm a Citire…

toate-Alfabetele se scurg – în Fose Septice Anume

 

totul – pe Internet – e programat : Furajul n-are Nume…

…Hristoase-Doamne – nu te-nghesui : Autobuzul pleacă…

cată-a dura – din nou – în Infinit – Lumina Sfântă – dar SĂRACĂ…

***

 

CÂINE BĂTRÂN

 

Câine Bătrân – năpârlescu-mi Părul peste tot

Părul – pe mine – a-l ține – nu mai pot…

s-a iscat – în el – o Furtună-Ngerească

și zboară – plutește înalt – nimeni să nu-l mai zărească !

 

am – în juru-mi – o Aureolă-de-Păr – Sfântofilă

ce se-ntinde prin Casă – pe Pajiști – prin Clorofilă

ba se amestecă – blajin – cu Pădurile și Munții

ajungând și-atingând Stelelor chiar Toiul Frunții…

 

cum vorbesc cu Propriul-Meu-Păr – Dezertat ?

cu răbdare – răbdare – și foarte civilizat :

el îmi răspunde-n Reverențe Caracatiforme

 

iar eu nu mai întreb –  de nimic – acest Fenomen Păros – cu Raze-Uniforme…

…țineți minte : veți ajunge – toți – la fel de Sfinți ca mine

Bătrâni și Neputincioși – dar cu Soare prin Vine…

 

să nu vă opriți – cumva – din năpârlit !

                         

mai bine trântiți – zdravăn – Capacul – peste Oala-de-Gândit !

năpârliți – năpârliți – Luminos și Sfânt (…ca ca orișice Javră-de-Câine…)

că e din ce în ce mai Sus – și e Bine !

***

 

LA PARADĂ

 

Pișpirică – la o parte : acum – trec Sfinții și Munții

și nu mai fă atâtea prezumții

de Paradă – când nu ești decât  un Păduche

scăpat de sub o claie de Păr – cu Muche !

 

învățați Respectul-de-Cer – Năpârstocilor

că – altfel…vă ia Mama Bobocilor !

uite cum Stelele – generos – se pogoară

să-ofere tuturor – înafara Proștilor ! – o Scară…

 

…Sfinții-Părinții și Munții : ce Paradă Rară

cum Căcăcioșii noștri nici nu visară !

…mai deoparte – zâmbind unui Gând Amar

 

așezat pe-un Bolovan – stă Hristosul precar :

reflectează (…alungând – cu blândețe – -un Bondar…)

ziceam : reflectează Crist – cum nimeni n-are habar

 

că Roata Lumii-i stricată…chiar de Rotar !

…tot Circul ăsta – de circumstanță – la Mal

n-are Haz și nici Rost – fără un PERFECT SALT MORTAL !

***

    

ABIA DE AZI E-O IARNĂ RĂPCIUGOASĂ

 

abia de azi e-o Iarnă Răpciugoasă

cu Vijelii – Noroaie – și-o Spârcă-de-Zăpadă

despică Frigul Oase – arde Case

și tot ce e becisnic – lui i-e pradă…

 

a pustiit și Străzi – și Funduri-de-Păduri

a spurcat Ape – de-au rămas Lătùri

s-a zgâlțâit și Clampa de la Rai

de-atâta Danț Satanic – și de-atâta hai…

 

stau ghemuit sub Zdrențele de Gânduri

și-ncerc să peticesc o Viață fără Rânduri

dar nu se poate scrie Cartea-mea-de-Căpătâi :

 

se-ncurcă între ele – Rimele Dintâi…

…când Vijelia-n Stele va face pe Nebuna

aștept Ploaia-de-Foc : mistuie tot și-ntr-una !

***

 

ORICE-AȘ VREA SĂ SPUN – NEBÙNII VOR RĂSTĂLMĂCI        

 

orice-aș vrea să spun – Nebùnii vor răstălmăci

și chiar mai mult decât merit – mă vor umili…

singur să fii – cu Poveștile tale – jignitor de Alcore

vei sfârși devorat – prin Sloveniri Carnivore

 

e ca și cum n-ai putea să te miști

făr’ de-Avocat – căci altfèl – totul riști :

riști să te-nchizi Torționar – când tu ești doar Vegan

riști să fii zvârlit în Paner – ‘olalt cu un Prost și-un Mârlan…

 

taci – între Oameni Zurlìi : nici măcar Rugăciuni

să șoptești : căci Toate – la ei – sunt Minciuni !

doar ce grăit-a-Imbecilul – Șef și Bancher

                  

e-un Templu de Raze – chiar Raiul din Cer !

…în Lumea de-aici – ori ești Mut – ori ești Surd

ori Bogat să-i muțești ! – …ori Sărac și Absurd…

***

 

NIMENI NU-MI ÎNȚELEGE REVOLTA POVEȘTILOR MELE

 

nimeni nu-mi înțelege revolta Poveștilor mele

toți mă urăsc – pentru că văd pân’ la Iele

toți mă urăsc – pentru că vreau Rânduială și Rost

toți mă urăsc – pentru că n-am dezertat – încă – din Post…

 

Spiriduși-Moși – Ondine – colcăie-ntre Rime și File

Salamandra-mi nu arde – nici în Ură ori Mile :

m-azvârliți de pe orișice Astru – din Carte – în Noapte

dar eu mă întorc – ca Albina – -ncărcat de Miere și Șoapte…

 

degeaba-așteptați Prohodirea-mi sub Brazi :

Trei Cavaleri au venit – din Stele – cu-Ucaz

și Munți-s în Flăcări – în Platoși se-nchid Inorogii

 

neostenit – Cornul lor Alb străpunge Negrele-Orlogii…

…nu mi-e prieten vreun Om ? – Frați îmi sunt Duhuri :

singuri se scriu ele-n Cartea-mi – mazilită la Vulturi !

***

 

DOINA MĂRGĂRITARULUI

                  

Mărgăritarul din Scoică

strigă-ntr-una după Doică :

dar la Pruncii Cei de Rază

n-afli Doică – ci doar Groază !

 

ies din Valuri – iar și iar

în Dinți cu Mărgăritar

să fugă Ursita Rea

poa’ s-o lumina și ea…

 

n-am nici Casă – n-am nici Masă

doar un oaspete de Vază :

Năcazul șede la Vatră

parcă-i Dumnezău de Piatră !

 

desfac Dinții : Sfinți Părinții

vin la Vatra-mi – Ei – Cuminții :

s-oglindesc în Mărgărit

și învie – de-au murit…

 

cu Puteri de la Adânc

fudulul  Năcaz mi-ți frâng

și-l azvârlu drept în Foc !

…poate trezesc vreun Noroc…

 

de-aceea nu mă despart

de Mărgăritar Nespart

și-oi da din Lumina lui

Orbului – Săracului…

 

…faci un Bine – vin Albine

și o scară de Gherghine

să ajungi degrab’ la Cer

fără de opinci de Fier

 

de faci Rău – chemi un Dulău

Negru Tare și Șelău

cari de duce între Dinți

pân’ la Smoalele Fierbinți :

 

nu-l mai vezi pe Dumnezău

doar o cioată de dudău…

***

 

PIERD ZILELE – ZESTREA LUI DUMNEZEU

 

pierd Zilele – Zestrea Lui Dumnezeu

și – una câte una – se scurg în Rigolă !

cu ele – -mi pierd și Vocea mea de Zeu :

îmi scuipă Lucrurile – îndârjit –  Alura mea Frivolă…

 

nu trândăvesc : privindu-mă – înțepenesc

cât de-asincronic ființez în Lume

cât de nepotrivit – ba chiar grotesc

m-am nimerit să tulbur o Genune…

 

nu-mi fost-a-n Gând să stingheresc :

se saltă-n cârduri – Ciori – când mă zăresc

convins sunt : Fantoma mea de-ar scoate un Cuvânt

 

Păduri și Munți și Ape – intra-vor sub Pământ !

…privesc – în Nopți Împărătești – spre Stele multe :

n-o vrea – de milă – vreuna – -ntr-însa să mă mute ?

***

 

PEREȚI

 

cad peste mine – din Pereți – ca din Mașina Gunoieră

Ologi și Ciungi – și Orbi și Arși – Smintiți și Paralitici…

mă rog – sunt – toți – Vechii-mi Colegi și Frați de Etajeră

cari mă sufocă – azi – l-Autopsia mea – cu Ochii Analitici…

 

Pereții explodează-ntr-una – Nevrednice Pelicule-ntre Vremi

Pereții nu te apără – ci-ți pun Căluș în Suflet – când Somnul vrei să chemi…

Pereții explodează-ntr-una – crispând pe Boul-Cuget

Tone întregi de Musafiri – rememorați ca Muget…

 

Pereții îmi trimit ‘napoi  (…o Minge Aruncată…)

cele mai crunte Schilodiri – Victorii Fulminante

pe care Măcelarul-Zeu – ”Mânecă Suflecată”

 

le-a obținut – în Mii de Ani – prin Temple-Variante…

…sunt Frații mei – convulsionat vomați – de Sărbătoare

prin Amintirea din Pereți : Pereții Abatoare…

 

…acum – l-Autopsia mea – vin Duhul să mi-l fure

să-mi ia și Carnea – ca Palton : Zombies ce vor să-ndure

din nou – în veci de veci – Amin ! – SPERANȚELE IMPURE…

***

MUSTRARE ȘI ÎNDEMN CĂTRE DUMNEZEU

 

de când Te tot slăvesc și tămâiază Pământenii – -n Toamne

Ți s-a suit la Cap – și Ție – Doamne…

Tu și cu Sfinții Tăi – alcătuiți o Haită :

uitați – pe la Sărmani – să mai dați câte-o raită…

 

da – avem Vine : Crimă – Trădare și Ticăloșie

dar noi : O CLIPĂ ! – Tu : O VEȘNICIE !

mai lasă Drâmba Ta Divină – la hodină :

pogoară-Te – din Cer – pe ale noastre Răni – și-alină…

 

nu Te-am rugat de Viață – Moartea-i izbăvire !

dar dă-o când trebuie – nu după amintire…

ești Mitocan – cu toată Frumusețea – Tânără Făclia !

 

…deși – la Facerea de Toate –  Ea Ți-era Fudulia…

…nu schilodi – trăda : căci de-astea știm preabine :

vino aici – pe Prispă – să mai grăim cu Tine…

***

 

NU GRĂI DE VII ȘI NICI DE MORȚI

 

nu grăi de Vii și nici de Morți – când Cavalerul trece pe la Porți :

Sufletul se-ncheagă – din rece – tot mai rece : dispar Ierni-Sorți…

și – bàrem – taci ! – când trece Busuioc  :

Ceata-cu-Altar de Foc – drept la Mijloc…!

 

…se-ntâplă-atâtea – între-un Hotar și Altul

Circul dispare : rămâne – pe Cer – Saltul ;

simți – printre Degete – Rozàriul cum declină

se umple de Parfumuri – Văzduhul de duzină…

 

…e-o Seară surdă – -amară și stingheră

nu știi ce Flori să potrivești la butonieră :

un Scai și-un Spin se ceartă pe-un Suspin

dar dinspre Taina-de-Tărâm – Lumini de Crin tot vin – și vin…

 

…ce-i de ținut în Buzunare ? – ce Concluzii

să tragi – după o Viață de Iluzii ?

că a trecut – prin Gară – -un Tren-fără-Semnal

 

iar Cavaleru-a fulgerat – spre beregăți – Pumnal…

…porniți spre Țara de-unde vine Busuiocul

și nu mai dondăniți – că n-ați găbjit Norocul…!

***

 

 

 

 

LA EXECUȚIA MEA

 

la Execuția mea – s-au tras

asupră-mi – toate

Gloanțele Lumii

 

am smuls – din mine – fiecare Glonț

Patriotic – le-am adunat – pe

toate – cu mare grijă – și

am durat – din ele – un

Palat : un Palat

înalt… – înalt… – …că mă uit – din balconul

Palatului – la

Soare și la

Lună – de Sus în

Jos

 

…Seara – târziu – strâng – între Două

Degete – Carnea-mi Răstignită – și

storc (ca pe Lămâie) – pe rând – Sângele – din

fiecare Rană – peste Capetele lor

Bălaie : ale

Soarelui – ale

Lunii – ale

Stelelor…

***

 

DIN GALAXII ÎN GALAXII – AM NIMERIT ÎNTR-O LATRINĂ !

 

din Galaxii în Galaxii – am nimerit într-o latrină !

Ceasul de Mână e de vină : a repornit Lumea Bătrână…

sunt obligat să-mi scot – din Suflet – Grenadele de Gelatină

s-arunc în Aer – Facerea Cretină !

…care intrase – de mult – în Carantină…

 

împușc și mitraliez – fără-ncetare – căci n-am Tavan ori Dușumele

(…să mă susțină – oricât ar fi ele de rele-infidele…!)

și nici măcar Pereți – de Apărare – la Casa mea – clădită – făr’ Zăbrele

de voie-de nevoie – între Stele…

…înconjurat de Cerul Explodat

eu chiar în Constelații – M-AM CAZAT !

 

Maestru de-Artificii și Canale

m-am instalat pe Cruguri Liminale :

Chipu-mi – bronzat de Foc și Funuri Bacanale

 

vi-i Noul Dumnezeu : ce dacă-i șubred ? – …are Prezențe-Astrale !

…pe mine – Pictor de Cratere Înflăcărate

să mă slăviți ! – …plătindu-mă ÎN RATE…!

***

PE ÎNSERAREA VOCII – I-AM SCRIS LUI DUMNEZEU

 

pe înserarea Vocii – i-am scris Lui Dumnezeu

spunând în care Locuri – Pescarul am fost eu…

i-am scris despre Tovarăși – ce – rând pe rând – pierdui :

Punct pus-am unde Soare apune după Grui…

 

nu am trădat pe nimeni – dar Singur mă găsesc

Bătrân – Sărac – eu – Trist – mă iscălesc :

o Cruce-n loc de Nume – o Lacrimă – Pecete

și – iarăși – între mine și El – se-nfìripă-un Perete…

 

dac-am fost sincer – și iar Te-ai supărat

nimic nu te ridică : rămâi Rege-Nghețat…

dar dacă vii în Țundră – cu mine – la Izvoare

 

Făptura se-Nnoiește – cad Ultime Zăvoare…

…ca să Te știu pe Tine – am Florile-n Grădină :

le urmăresc Capriciul – și mai semnez o Vină…

***

 

EU – CASA MEA

 

vulcani erupând : rănile Soarelui

ale Lunii – Stelelor-Logostele

ale Cereștilor Iele !

aceste Explozii Cosmice sunt Casa Mea

clădită din Mega-Împușcături Uranice și…de neoprit

Suitoarele Manolice Schele

Suitorul Zenit !

Continue reading „Adrian BOTEZ: Întrebările ființei meteorosensibile (versuri)” →

Al. Florin ŢENE: Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române

De-a lungul istoriei noastre au existat în cadrul elitelor oportuniști și trădători care au contribuit la schimbarea cursului normal al evenimentelor, influențând în rău viața neamului pe care îl “slujeau“.

Înainte de a intra în miezul subiectului pe care doresc să-l analizez, pentru a înțelege mai bine termenii de: oportunism și trădător, vom consulta împreună DEX:oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului.Să vedem, ce înseamnă trădare: Trădare (în limba română veche și hiclenie, hainie, hainlâc, predanie), este denumită fapta de a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule, cum au fost academicienii Academiei Române care au criticat opera lui Constantin Brâncuși care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor. In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Munții Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului 44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.
Și, la puțin timp după aceea, tot unei conspirații i-a căzut victimă și Burebista. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăți pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista și le-au impărțit între ei.

Încă de la Decebal au existat trădători, datorită acestora acesta a fost înconjurat de armata romană. „Opt călăreţi romani, cu coifuri, scuturi şi lănci, vin din stânga, pe două drumuri diferite. Mişcările lor sunt cu atât mai violente, cu cât sunt situaţi mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei ameninţă cu lăncile un pileat căzut la rădăcina unui stejar – personajul principal al scenei, regele dacilor. Încercarea de a se refugia dincolo de munţi i-a fost zadarnică. Duşmanii, informaţi asupra drumului ce-l alesese, l-au încercuit şi i-au tăiat calea: în dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu închide scena – se văd doi călăreţi romani sosind de la dreapta spre stânga. Forţele romane implicate în acţiunea de capturare a lui Decebal sunt însemnate; cei 10 călăreţi care le reprezintă poartă pe scuturi emblemele a cel puţin 5 unităţi. Ele au lichidat garda regelui: doi pileaţi zac printre picioarele cailor, cu stânga încleştată pe scut, cu sabia curbă căzută din mână”.

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să-i ia domnia și a băgat spaimă atât în susținătorii acestora, cât și în turci. După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primavara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat. Țepes s-a retras in Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepes (probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepes a executat mai multi sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepes, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a-l ajuta pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumati a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arăta că țara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți iși disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți. Timp de câțiva ani, Radu de la Afumați a reușit, de fiecare dată, să-și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i-a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane (așa erau vremurile!). Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.

Și aici i se încheie povestea – și totodată viața. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm, asadar: „Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o suma de boieri […] nemulțumiți probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însa, boierii il ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, il ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române” →

Rexlibris Media Group – COMUNICAT DE PRESĂ: „DE TREI ORI FEMEIE” LA BUCUREȘTI

Seducătorul spectacol DE TREI ORI FEMEIE la TEATRUL DE ARTĂ din București

Asociația Culturală LIBRIS Brașov vă  invită sâmbătă, 22 februarie a.c., la Teatrul de Artă din București (Strada Sfântul Ștefan, nr.21, sector 2) să vizionați de la ora 19:15, spectacolul „DE TREI ORI FEMEIE”,  un seducător ONE WOMAN SHOW… DESPRE BĂRBAŢI cu și pentru FEMEI! cu minunata actriță CLAUDIA MOTEA, regia și concept spectacol, LUCIAN SABADOS.

Două monoloage comico-dramatice scrise de Aldo Nicolaj pentru actriţă, plus alte câteva consideraţii adiacente subiectului constituie substanţa teatrală super ofertantă a spectacolului nostru.

 

Stupina şi Debitul de tutun aşezonate cu fragmente disparate din alte două monoloage compun o posibilă vivisecţie a Femeii etalon, în cazul nostru actriţa, asupra conceptului şi modelului contemporan masculin (tot etalon… şi el).

 

Emoţie, poveste, suspans, viaţă în direct, lacrimi, răzbunare, comic grotesc dar şi multă, multă OMENIE, sunt ingredientele favorite şi câştigătoare (credem noi), ale celebrului moralist şi portretist al Femeii Universale de după cel de al doilea razboi mondial, Aldo Nicolaj. Continue reading „Rexlibris Media Group – COMUNICAT DE PRESĂ: „DE TREI ORI FEMEIE” LA BUCUREȘTI” →