EPILOG
România între 1948-1989
Situaţia României, după 30 decembrie 1947, este surprinsă exact de Onisifor Ghibu, în memoriul adresat lui Petru Groza, în martie 1949: „Aţi pornit la drum înşelând poporul cu formula demagogică a democraţiei, a domniei poporului, pentru ca în realitate să introduceţi cea mai blestemată dictatură, nu numai politică, ci şi culturală şi economică. În locul libertăţii, aţi introdus robia şi teroarea, sub toate aspectele cele mai crunte ale lor. Aţi făcut din România o uriaşă temniţă pentru majoritatea absolută a cetăţenilor ei, aţi făcut din ea un infern. Aţi transformat statul român în cel mai sadic exploatator al propriilor săi fii. Aţi prostituat sufletul neamului, bătându-vă joc de el, cum nu şi-au îngăduit să facă nici fanarioţii odioşi de odinioară, nici stăpânirile străine, sub care am fost sortiţi să gemem veacuri de-a rândul…“.
Aşadar, prin lovitură de stat, la 30 decembrie 1947, regele Mihai, sub ameninţarea unui război civil, a fost silit să abdice, iar P.C.R. a preluat întreaga putere în ţară. În aceeaşi zi, Parlamentul, dominat de comunişti, a proclamat ,,republica populară”, după model sovietic, împotriva adevăratei voinţe populare, exprimate la 19 noiembrie 1946, care era monarhia constituţională. Actul politic comunist de la 30 decembrie era, de fapt, dictatul unui grup politic minoritar, marionetă a ocupantului străin. Prin constituirea Republicii Populare Române şi alegerea unui prezidiu al acesteia, se puneau bazele statului comunist. Acesta a fost apoi rapid înregimentat în blocul politic sovietic, prin semnarea unui tratat de prietenie între R.P.R. şi U.R.S.S., la Moscova, între 2-4 februarie 1948. În acest context, au fost semnate şi trei protocoale, pentru înfiinţarea societăţilor mixte Sovrom, iar la 4 februarie, a fost semnat un protocol, prin care Insula Şerpilor (17 ha) era cedată URSS, fapt consemnat într-un simplu proces-verbal, din 23 mai 1948. Sub umbrela protectoare politico-militară sovietică, noul stat comunist se putea consolida nestingherit şi pentru aceasta era necesară întărirea partidului politic unic. După dizolvarea partidelor politice democratice (P.N.Ţ, P.N.L. şi P.S.D.I.), ultimul act l-a reprezentat contopirea forţată a P.S.D. (Rădăceanu) cu P.C.R., la congresul din 21-23 februarie 1948, şi constituirea Partidului Muncitoresc Român (P.M.R), cu program, ideologie şi organizare comunistă, marxist-leninistă. În fruntea P.M.R. se afla Gh. Gheorghiu-Dej, ca secretar general, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, secretari, grupul celor patru lua deciziile cele mai importante în partid şi în stat.
În martie 1948, au fost organizate noi alegeri, după tipicul comunist, unde Frontul Democraţiei Populare (F.D.P.), alianţă politică, alcătuită din P.M.R., Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară, a obţinut peste 90% din voturi ( 405 locuri din 414). Alte partide politice participante la alegeri, PNL, condus de P. Bejan şi Partidul Ţărănesc Democrat, condus de dr. N. Lupu, au obţinut doar câteva locuri în adunare. După alegeri, noua adunare, numită de acum înainte, Marea Adunare Naţională, a adoptat constituţia statului comunist, RPR., la 13 aprilie 1948, care avea ca model Constituţia comunistă stalinistă din 1936, M.A.N. era constituită dintr-o singură cameră şi era organul legislativ al noii puteri comuniste, care adopta legile, fără însă să le dezbată, propuse de guvern, organul executiv, dar aceste instituţii erau pur decorative, nu exista o separaţie a puterilor, întreaga putere în stat aparţinea P.M.R. (comunist).
Constituţia proclama o serie de libertăţi şi drepturi, însă acestea nu puteau fi folosite împotriva ordinii comuniste şi nu au fost respectate niciodată. După întrunirea ei, M.A.N. a desemnat un nou guvern, care avea în frunte tot pe Petru Groza, dar conducătorul real al cabinetului era liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej, prim vicepreşedinte. Posturile cheie erau deţinute de comunişti: Ana Paucher, la Externe, V. Luca la Finanţe, Teohari Georgescu la Interne, Emil Botnăraş la Apărare, Avram Bunaciu la Justiţie, iar Dej deţinea şi ministerul Economiei Naţionale. În iunie 1952, Gheorghiu-Dej a preluat şi formal conducerea Consiliului de Miniştri (a guvernului), iar Petru Groza a fost desemnat preşedinte al Prezidiului M.A.N., până la moartea sa, în 1958.
Funcţia principală a statului comunist a fost, la început, cea represivă, de obstrucţionare sistematică şi permanentă a drepturilor şi libertăţilor. În acest scop, a fost înfiinţată, prin decretul numărul 221, din 30 august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), Securitatea, cum mai era cunoscută, după modelul N.K.V.D. Această instituţie era împărţită în zece departamente sau „direcţii” şi avea rolul de a asigura „securitatea Republicii Populare Române împotriva complotului duşmanilor externi şi interni”. De fapt, scopul instituţiei era menţinerea, prin orice mijloace, oricât de brutale, a regimului comunist la putere, noul stat, proclamat la 30 decembrie, se autodefinea ca un stat poliţienesc (totalitar). Conducerea superioară a Securităţii era alcătuită în totalitate din agenţi ai serviciilor secrete sovietice (N.K.V.D.). Un astfel de agent sovietic, evreu din Transnistria, Pantiuşa Bodnarenko (românizat, Gh. Pintilie) a ajuns şef al Securităţii, adjuncţii săi fiind Alexandru Nicolski (Boris Grünberg), evreu din Chişinău, şi Vladimir Mazuru, ucrainean din Bucovina de Nord.
Securitatea s-a consolidat treptat ca instituţie represivă, efectivele ei au crescut de la 1.148 ofiţeri, iniţial, la 13.155, în 1956, la care se adăugau angajaţi civili şi informatori. Consilierii sovietici din structura Securităţii nu aveau încredere în români, etnici de neam, şi au apelat la membrii minorităţilor naţionale (evrei, unguri, ţigani). În paralel cu Securitatea, funcţiona Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), în materie de contraspionaj şi investigaţie penală. Alături de securitate, a fost înfiinţată, în 23 ianuarie 1949, Direcţia Generală a Miliţiei, care înlocuia Poliţia şi Jandarmeria, desfiinţate după 1948. Miliţia avea un efectiv de 40.000 de oameni, în 1953, şi cuprindea şi unităţi (trupe) de securitate cu un efectiv de 55.000 de ofiţeri şi soldaţi, pentru înăbuşirea oricărei rezistenţe anticomuniste. Activitatea instituţiilor menţionate, Securitatea, Miliţia şi unităţile Ministerului de Interne, erau justificate de justiţia comunistă, care avea rolul de „a apăra regimul de democraţie populară” (comunist) de orice primejdie.
Odată edificat aparatul statului comunist, el a trecut rapid la transformarea societăţii româneşti, după model sovietic, prin folosirea normelor şi practicilor staliniste. În economie, prin „naţionalizarea” (confiscarea) în folosul statului comunist, a întreprinderilor industriale, băncilor, minelor şi căilor ferate, prin Legea 119, din 11 iunie 1948. Prin acest act, au fost trecute în proprietatea statului 8894 întreprinderi, fără nicio despăgubire, apoi, în 13 august, întreprinderile bancare şi de credit, în septembrie, cele de căi ferate, în noiembrie, instituţiile sanitare particulare. Au urmat, desfiinţarea Bursei de mărfuri, la 18 februarie 1949, şi naţionalizarea imobilelor, prin decretul 92, din 20 aprilie 1950. După naţionalizare, la 2 iulie 1948, se constituia Comisiunea de Stat a Planificării, organ central de planificare economică. Prin aceste măsuri ,,revoluţionare”, era demarată ,,industrializarea socialistă”, fiind inaugurată planificarea centralizată, dar a fost distrusă astfel baza economiei de piaţă liberă. Au fost elaborate două planuri economice anuale, în 1949 şi 1950, apoi opt planuri de cinci ani, între 1951-1989.
În martie 1949, în urma unei decizii a conducerii P.M.P., proprietatea particulară asupra pământului a fost desfiinţată, ceea ce a dus la lichidarea socială a categoriei moşierilor şi chiaburilor (ţărani înstăriţi), care îşi păstraseră pământurile, după reforma agrară din martie 1945. Astfel pământurile, animalele, uneltele agricole ale celor ce stăpâneau terenuri până la 50 de hectare (conform legii din 1945), au fost confiscate în totalitate, un milion de hectare au fost comasate în folosul gospodăriilor de stat şi colective care se vor înfiinţa.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (107)” →
