Motto: Vaidacuta, satul fără hoți și fără câini,
Unde pe zi se trec, doar două pâini.
Pe-a timpului cărare, clădindu-ți străvechimea,
Tu satule tot pus-ai vecie înodând,
Ea e trăirea noastre, cuprinsă în scurtimea
Clipitei ce-o petrecem aicea, pe pământ.
Tu-ai fost mereu acela ce-ai adunat în tine
Înțelepciune lumii cu rosturile-i toate,
Și-n scurgerea de vreme, de-atunci până la mine
Ai mers fălos în slavă, dar și târâș, în coate.
În călindarul minții cu roșu însemnat-ai,
O datină străbună, un mit, un obicei,
O sfântă sărbătoare, când inima ‘nălțat-ai
Spre cerurile ‘nalte, în rugi spre Dumnezei.
Tu încă îmi păstrat-ai în suflete curatul,
Dreptatea și-adevărul, virtuți de la bătrâni,
Smeritul și speranța, c-al nostru, Împăratul,
Noroc și bucurie va da cei mai buni.
Cu muncă și cu jertfă, tu ți-ai păstat credința
Că orice-ar fi pe lume aicea vei rămâne
Și-n rând de genereții ți-ai tot călit voința
Să-ți aperi azi cu viață, mijita zi de mâine.
Sorbind învățătură ajunsu-mi-au departe
Pruncuții tăi cei ageri tot înfruntând nevoi,
Cu dragostea de țară și ștința cea de carte
Ei n înălțat-au neamul, în rând, până la noi.
Acum, de la o vreme, mi te-a momit păcatul
Și alte idealuri în mreje mi te-au prins,
Te-ai pustiit de-acuma, tu, satul meu, săracul,
Ce-ai fost chiar veșnicia în largul tău întins.
Prea multe-s porți închise și uliți înierbate
Acolo unde-n vreme tu viu ai fost mereu,
Prea-mbătrânit-ai încă și-a tale zile toate
Sunt mult prea lăcrimate și duse-n chinul greu.
În cea bisericuță s-a scorjit altarul
Iar candelei preasfinte lumina i s-a stins,
Din când în când un popă, îi trece dânse-i pragul
Să-i fac-o liturghie, în lacrimare prins.
**
S-au dus a tale timpuri, tu satule străbun,
De-acum pe tine ninge cu stele și uitare,
În țandără de minte te-oi pune suflet bun,
Tu ce-ai crezut că fi-vei, vecie trăitoare.
FERICIȚI DE-O ZI MĂCAR
Câți mai sunt din noi ce fost-am într-o vreme depărtată
Ingerei cu suflet mare în al satului cuibar?
Pui ne-astâmpărați ce încă, am crezut, că lumea toată
E a noastră și la nimeni nu dam samă nici măcar.
Câți mai sunt din noi ce fost-am într-o vreme depărtată
Mugurași de viață nouă și speranța ăstei lumi,
Preacuratul, adevărul și cinstita judecată
Le-am avut atunci cu toții, fiind c-am fost smeriți și buni.
Câți mai sunt din noi ce fost-am într-o vreme depărtată
Purtătorii de dreptate și de cea bunăcuvință,
Zestre ce cu noi am dus-o peste tot, în lumea toată,
Tot crezând că o vom face-o, cât mai bună cu putință.
*
Azi, de face-ne-om socoată la ce-atuncea am avut,
La ce moșii ne lăsară să fim drepți în astă lume,
Vom vedea că pân’ la urmă și-asta Doamne ne-a durut,
N-am putut nimic a face, ce-am voit, să fie bune.
Ba mai mult, cu cât se trece, lumea asta-i mai nebună,
Mai avară-i, mai setoasă-i de putere biata gloată,
Doar la rele-i închinată, trădătoare-i și-n minciună
Îmi trăiește păcătoasa, zi de zi-i mai întinată.
**
Întristați de-acum ne-om duce, câți îmi fost-am altădată
Îngerei cu gust de miuere în al satului cuibar,
Mai sperăm că poate, poate, doar în lumea ceealaltă
Vom mai fi, cum noi cezut-am, fericiți de-o zi, măcar.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Mai, 2020