Adriana WEIMER: COVID – un dușman nevăzut (poezii)

TRĂIM IREAL

 

Trăim ireal

vremuri ce au devenit brusc

ireale!

 

Izolați

în lume,

în țară,

în casă,

în noi înșine

 

ne-ntrebăm mereu și mereu,

pe noi înșine

și unii pe alții:

 

De ce?

Cum?

Până când?

Ce va fi?

Incotro?

Cine?

 

Și fără vreun răspuns,

 

retrăim

istoria de groază

a omeniirii

de acum un veac,

de acum un secol

ce-a pus punct

atâtor vieți,

ca și-acum,

înaintea vremii lor!

 

Vom privi și vom vedea

ce nu ne-a privit

și ce nu am văzut la timp!

 

Vom asculta și vom înțelege

ce n-am ascultat

și am înțeles prea târziu!

 

Inimile de piatră se vor topi

și inimile calde vor îngheța

nemângâiate și triste…

 

până când se va deschide,

din afară înăuntru,

Lumina.

 

 

UN DUȘMAN NEVĂZUT!

 

Cum să înțelegi

liniștea străzii

și vacarmul știrilor disperate

din sufrageria ta?

 

Viața cu 180 de grade

în sens invers

acelor de ceasornic?

 

Liniștea neliniștii

din noaptea-zi

și ziua-noapte?

 

Răceala din gânduri

când primăvara

te răsfață-n culori?

 

Timpul comprimat

în ceasornic

și clipa dilatată-n priviri?

 

Calendarul cu cifre

cuminți ordonate

și cifre haotice

vorbind despre morți?

 

Continue reading „Adriana WEIMER: COVID – un dușman nevăzut (poezii)”

Daniel LUCA: A căuta seninul

           Adriana Weimer, în volumul de versuri Lumină de stea (Editura Eikon, București, 2018), porește în căutarea seninului din oameni, a liniștii, a luminii interioare, a bogăției sufletești.

            Din acest motiv, se degajă de aici o sufocantă senzație de calm, pe care nu o poate tulbura nici măcar destinul ori timpul.

          Lumina interioară se revarsă în exterior, cuprinzând spații, oameni, universul întreg („În lumină voi apune, / în lumină voi trece, / cum lumina-n vitralii / îndumnezeită-n / Altare” – Lumină de stea). A lumina pentru alții devine profesiune de credință („și-n întuneric, / lumina-mi / se revarsă-n / priviri / mereu înspre voi” – Mereu înspre voi) și aduce iluminarea întru credință și iubire.

            Prin iubire, timpul ajunge să fie domesticit și folosit în interes propriu, ba chiar ajută la construirea sinelui („și timpul / mă construiește pe mine, / precum piramidele // – inexplicabile dimensiuni / ale spiritului” – Întru spirit și timp).

            Iubirea învăluie pe cei dragi (părinți, copii, iubitul, iubita), pe ceilalți semeni, pe Dumnezeu, practic totul, nimic neființând în afara sa. Nici nu poate fi altfel, întrucât dragostea reprezintă tot o formă de lumină („Tot mai aproape / în Iubire / mă simt, // tot mai departe / în timp // Tot mai aproape / în Lumină sunt, // tot mai departe-n / Cuvânt” – În Lumină).

            Adevărata iubire presupune a trăi în și prin celălalt, construind, pas cu pas, un drum propriu („Rând pe rând, / fiecare pas / făcurt împreună / e drumul nostru”; „rând pe rând, / viețile noastre împreună / ni le dăruim unul altuia” – Dăruim).

            Mai mult, iubirea este atât de puternică, încât poate aduce primăvara în plină toamnă („Primăvara din toamnă / spre tine coboară / un suflet preaplin” – Frunze-destin).

            Lumina se află și în cuvânt, în poezie, alături de iubire, totul conlucrând la crearea unui tablou al frumosului din om („Poezia luminii / se rescrie-n cuvânt” – Poezia luminii).

            Cuvântul este, în același timp, hrană spirituală („la masa / Cuvântului / mă așez iar” – La masa Cuvântului), dar și drum pentru descoperirea sinelui și a lumii („Fiecare dintre noi / Continue reading „Daniel LUCA: A căuta seninul”