Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)

MAMEI,  VEȘNICĂ  RECUNOȘTINȚĂ

 

Te-ai stins încet ca lumânarea

În lăcrimatu-i ars,  mocnit,

Ți s-a sfârșit încet cărarea

Vieții tale-n, pâlpâit,

 

Și-n clipa ceea de pe urmă

Mi te-ai făcut un fir de fum,

Simțit-ai poate că se curmă

Vămuitorul  vieții drum.

 

Te-am plâns cu toți, măicuță dragă,

Te-am plâns cu sufletul din noi,

Că prea te-ai dus așa, de grabă,

Și nu te-ai mai re-ntors ‘napoi.

 

Așa ți-a fost însă sortitul,

Atâta încă ți-a fost scris,

Acum,  în cer ți-e veșnicitul,

În Raiul cela, necuprins.

 

Noi am rămas să pomenim

A ta aducere aminte,

Și cât mai  fi-vom să trăim,

Smeritu chip, l-om ține minte.

*

Așteaptă-ne în ceruri sfinte,

Că vom veni și noi la rând,

Vom fi cum fost-a înainte

Cu tine-alături, orișicând.

 

Acum, în rugi și-n pocăință

În arsul  muc de lumânare,

În gând te pomenesc  măicuță

Și la mormânt îți pun o floare.

 

Iar ca să știi c-am fost pe-aice

Și pașii mei mi te-au cătat,

În roua care-i încă udă

O boabă-am pus, din lăcrimat.

 

 

PLOIOASĂ  VARĂ-I  PESTE  NOI

 

De vară, ne-am c-am lins pe bot,

De-o lună-mi plânge-n streșini ploaia,

Pâmântul s-a-nmuiat de tot,

E fleașcă toată, ghionoaia,

Pârâul  care-a fost de-un cot

Acum s-antins pe toată valea

De nu-l mai treci decât înot,

Ca râia mi se-ntinde jalea,

Bătrânii plâng că-i doare-n cot,

Li-i pasul mict și-abia de pot

Să-mi tot măsoare-ncet, odaia.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)” →

Ileana VLĂDUȘEL: Raiul meu

Raiul meu

 

În raiul satului cu îngeri în opinci
Și sfinți cu coase mânuind cuminți
Firul de iarbă înspre moi căpițe,
Vreau să colind din nou peste ulițe!

 

Mi-e sufletul de stele luminat
Aceleași ce-n ogradă mi-au vărsat
Puzderie de raze în strai de vise
Prin care pasul meu călca cuminte.

 

Icoanelor cu chip de bunicuțe
Vreau să le înalț altar, lumini aprinse
Și sărutând bătătorite umbre
Să simt aroma urmelor de pâine.

 

Pe ușile cu balama căzută
Lumina zilei înflorește încă
Și-n cămăruța mică, pe perete,
Stau umbre amintind de o poveste.

 

Peste cărări cu verde viu de iarbă
Roiesc deasupra spicelor în joacă
Lăcuste verzi și fluturi de argint
Ce mă așteaptă presimțind că vin.

 

Aici , în raiul tălpilor desculțe,
Sufletul meu vrea-n iarbă să-și descânte
Durerea despărțirii de cetatea
În care fericirea-a clădit viața.

 

Și din albastrul cerului, din nou
Visuri să înflorească în pieptul meu
Visuri cu aripi și foșnind a joacă
Peste poteca raiului, acasă.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

21 iunie 2020

 

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (19) – David Hume

„Întristarea și dezamăgirea răsar din mânie, mânia din invidie, invidia din ranchiună și, pentru ca cercul să fie închis, ranchiuna din întristare și dezamăgire.”

 

 – David Hume

 

    David Hume este unul dintre marile nume ale istoriei filosofiei britanice, fiind considerat încă din timpul vieții o figură de prim rang a Iluminismului. A elaborat teorii profund originale despre percepție, identitatea de sine, cauzalitate, moralitate, politică și religie. Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclava pasiunilor”.

   Putem spune că el ca și alți filozofi au analizat profund și cu sinceritate lupta dintre acea parte a ființei care înclină către fiorul religios al existenței și cealaltă parte care înclină spre rațiune și care permite să se înțeleagă mai ușor și mai clar, dar superficial, întâmplările vieții. Modul de viață umanist pare unora că ar fi cel necesar de a cuprinde viața fiecărui om, prin îmbrățișarea rațiunii și științei. Religia însă și persoanele religioase spun că nu poți să fii fericit crezând că nu există nimic după această viață, că nu există un scop sau plan divin pentru viața fiecăruia dintre noi. Unii au ajuns, mai de curând, la concluzia că „umanismul este un principiu de viață democratic și etic care afirmă că oamenii au dreptul și responsabilitatea de a da sens și formă propriilor vieți”. Și aceasta deoarece umanismul este iubirea de oameni, este atitudinea cuviincioasă față de valorile general umane.

   Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă, căreia Hume i-a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiective corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea faptul că oamenii au o concepție reală despre sine, susținând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

   David Hume s-a născut în 1711 la Edinburgh, Regatul Marii Britanii și a murit în 1775. Moartea sa este deseori amintită, exemplificată. Ne este cunoscut că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar sfârșitul lui Hume a fost venerat deoarece a fost unul deosebit, și anume: Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces și cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale: „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit, fericit, dar și foarte lucid, deoarece i-ar fi spus medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Sau, poate spusele făceau parte din scepticismul sufletului său?

   În 1723 s-a înscris la secția greacă a Universității din orașul în care s-a născut, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani s-a înscris la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului și încercarea de intrare în viața de afaceri, și-a dat seama că negoțul nu este pentru el. A plecat în Franța și-a reluat studiul și a redactat prima lucrare „Tratat despre natura umană” între anii 1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. După această lucrare au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Eseuri morale și politice” (1741), „Cercetare asupra intelectului omenesc” (1748), „Cercetare asupra principiilor morale” (1751), „Istoria Angliei” (1754-1761), „Istoria naturală a religiei” (1757),  a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului”; „Dialoguri asupra religiei naturale” (1779), apărută postum.

   Hume a fost un critic al dogmatismului metafizic și religios, devenind celebru pentru modul în care a abordat, de pe poziții sceptice, o serie de subiecte filozofice, cum ar fi cauzalitatea, probabilitatea, identitatea personală sau originea virtuții.

   Contemporanul său, filozoful german Immanuel Kant, l-a apreciat pe Hume, afirmând că prin contestarea valabilității obiective a ideii relației cauzale l-a trezit din „somnul dogmatic”.

   Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut. Dovada convingătoare a acestui principiu este faptul că persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

   După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

   L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este, deci, cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

   Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) îl considera unul dintre cugetătorii însemnați în problema cauzalității, fiind de acord cu acest caracter al cauzalității care nu se poate înțelege decât prin experiență, că singură experiența poate da posibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre două evenimente.

   Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) admitea ideea lui Hume despre cauzalitate ca fiind o obișnuință produsă de succesiunea  aparentă a întâmplărilor (succesiunea lor), dar cauzele reale le considera mistere, cele ca timpul, spațiul, întregurile, lucrurile, experiența și semnele nerelevante; mirarea rămânând un fapt psihic inexplicabil, ca și întrebările și reflecțiile care o însoțesc.

   De-a lungul timpului, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Cu câțiva ani în urmă au fost întrebați mulți filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel”, a făcut o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.

   Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune.

   „Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filozofia noastră, Hume este religia noastră” – afirma filozoful idealist scoțian James Hutchison Stirling în secolul al XIX-lea, afirmație care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filozofului scoțian David Hume.

   Hume a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugera că ar trebui să fie respinse religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator: „guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie”.

  Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

   Definind moralitatea drept sumă a calităților care sunt aprobate de oricine și de cele mai multe ori și practicate de către toată lumea, s-a preocupat în continuare de descoperirea celor mai largi motive ale aprobărilor. Le-a găsit pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”, deciziile morale fiind bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru faptul că sunt plăcute celor din jur. Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai importantă parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretindea că le-a găsit în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. A considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analiza diferite teorii morale, Hume susținea că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce ar însemna consimțământul moral? – Un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

  Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (19) – David Hume” →

Dorel SCHOR: Lipsa de idei

*   Reprofilare – taie frunze la capre…

*   Sala era pe jumătate goală (pesimistul). Sala era pe jumătate plină (optimistul). Tot un drac (realistul).

*   Viitorul este cu siguranță doar o posibilitate probabilă.

*   Obiectivul meu pentru 2020 a fost să dau jos 5 kilograme. Mai am de dat jos doar 7 (i,).

*   Un cuvânt nou_-  anonimizat. Autorul, anonim.

*  E foarte greu să ai răbdare când nu ai.

*   Academia de poliție … Ce are polițistul cu Academia?

*   O minciună poate străbate jumătate de lume, până reușește adevărul să-și pună pantofii (Mark Twain).

*   Majoritatea oamenilor are o părere proastă despre majoritatea oamenilor.

*   Mi-au spus să-mi văd de treaba mea. Dar eu nu aveam nicio treabă.

*   Mai mult decât adevărul – e deja minciună.

*   Toate horoscoapele ni se potrivesc. Prin rotație.

*   Unii au văzut în Don Quijote un romantic, alții un tâmpit.

*   Dacă soția președintelui este prima doamnă, fratele ei este primul cumnat al statului?

*   Fiecare soț cu problemele ei.

*   Lipsa de idei poate fi acoperită cu tot felul de inițiative.

*   Dumnezeu vede tot, dar nu-i mai pasă.

*   Am două vești, una bună și una adevărată.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

 

Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj

Mă numesc Cristina Andreea Stan, sunt din Brăila, dar de șase ani trăiesc în Iași, în prezent fiind înscrisă la studii universitare de doctorat, în anul I, la Universitatea Alexandru Ion Cuza, sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Luminița Cărăușu. Domeniul în care mi-am propus să fac o riguroasă cercetare este cel al Pragmaticii. La Iași, mi-am început activitate fiind studentă la Facultatea de Litere, specializarea Română-Engleză, urmând apoi și masteratul de Lingvistică generală și românescă.

În legătură cu orașul studenției mele, oraș care s-a dovedit a fi și orașul în care am ales sa-mi continui studiile și activitatea dincolo de perioada celor trei ani de studiu aferenți ciclul de licență, mi-a fost adresată suficinet de des încât să devină aproape supărător întrebarea: „De ce la tocma’ la Iași?”, „De ce Iașiul?” „De ce nu la București sau Galați?”, cei care mă întrebau argumentând adesea că o universitate aflată într-o relativă proximitate de casă și implicit de părinți ar fi fost o soluție mult mai bună. Răspunsul?! După șase ani petrecuți departe, printre străini, dar și după o muncă care s-a dovedit a fi cu mult peste ceea ce credeam eu că pot să fac vreodată, cred, fără teama de a greși, că alegerea de a veni la studii la Iași a fost una care, în mod indubitabil mi-a schimbat prioritățile în viață, modul de a o vedea precum și modul în care o trăiesc de fapt. Spun asta nu pentru că mi-am găsit sufletul pereche la vreun curs de sintaxă, poezie interbelică sau lexicologie, prin căminele de studenți sau la bibliotecă ori pentru că mi-am gasit jobul mult visat, ci pentru că, mai presus de toate, aici, am învățat lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța în altă parte sau în alt context.

Am învățat, în pofida faptului că anii studenției sunt considerați a fi cei mai frumoși, mai liberi (ca stare generală de spirit), mai sinceri, mai ușori și mai plăcuți, să studiez în adevăratul sens al cuvântului, iar prin această muncă m-am descoperit aidoma situației în care m-aș privi într-o oglindă. Această muncă a avut ca pricipal izvor ideea care mi-a trecut prin minte în toamna anului 2014, cand am călcat pentru prima dată în Iași (iarăși, un alt semn cum că alegerea centrului universitar fost cel puțin bizară, în condițiile în care eu nu mai călcasem în Iași pâna în septembrie 2014, adică cu căteva zile înainte de începerea anului universitar), iar acestă idee era legată de cei trei ani de licență (nu aveam prea multe perspective și nici măcar nu cutezam să mă gândesc la un masterat, iar la doctorat, nici nu visam), ani de care depind tot ceea o să vreau să fac. Acești trei ani vor fi definitorii, gîndeam eu, pentru serviciul pe care il voi avea poate pentru tot restul vieții. Am crezut atunci că în funcție de cât de bine te-ai pregatit și in funcție de cât de mult ți-ai dat interesul în facultate, vei fi fericit și împlinit în carieră. Nimic mai adevărat!

Nu am greșit când am gândit asta atunci, mai ales că același lucru îl cred și acum, doar că, spre deosebire de atunci, acum am certitudinea și argumentele cu care pot demonstra că ceea ce am gândit a fost și adevărat. Târziu am fost cu adevărat sigură că am o oarecare coerență, condei și ușurință în a scrie, mai precis, atunci când, cei mai instruiți oameni care erau și îndreptățiți în a face astfel de afirmații, mi-au oferit primele semne conform cărora, ceea ce fac este și bine. Semnele nu au fost niciodată ostentative, ci mai degrabă foarte discrete, dacă nu, în unele situații am fost chiar nevoită să le deduc. Oricum, faptul că am obținut note onorabile, gesturile simple de acord ale profesorilor la prezentări sau pur și simplu schițarea zâmbetelor din partea acestora m-au încurajat și m-au determinat să continui. Trebuie să mai adaug aici un adevăr. Un adevăr potrivit căruia, în pofida faptului că în facultate am obținut perpetuu note mai mari la literatură, totuși am ales drumul lingvisticii, deci al studiului limbii, mai ales din punct de vedere sincronic, acest lucru fiind tot o provocare.

Totuși, gustul pentru limba și literatura română și tot ce implică această disciplină care este astfel denumită în toate programele și planificările școlare nu a început la Iași, nici la liceu în virtutea faptului că am fost la profil uman, filologie, nici în gimnaziu, perioadă în care mi-a fost greu să trec de disciplinele exacte și trebuia să gasesc o soluție ca să nu îmi compromit viitorul definit, nici în ciclul primar atunci când aveam falsa senzație că mă descurc la fel de bine și la română și la matematică, ci cu mult mai mult timp în urmă, atunci când, fiind mică stăteam cu mama mea și ascultam cu o inimaginabilă atenție, având doar vreo trei ani, emisiunea care îl avea moderator pe George Pruteanu „Doar o vorbă să-ți mai spun”, atunci când, înainte de somnul de amiază, la casetofonul vechi, părinții îmi puneau să ascult caseta care avea două povești: „Căușe de ghindă” și „Diamantul buclucaș”, cea din urmă avându-i ca protagoniști pe Daraban și cu Tăgârță, personaje pe care nu le voi putea uita vreodată, atunci când mama îmi citea și mă ajuta să învăț poezii ca: „Păsările harnice”, „Două gâște”, „Vine rața de la baltă”,  „Rață, rățișoară”, „Cocostîrcul”, „Cîntecul berzei”, „Rândunica”, „Gospodarii”, „Cosașii” sau „La cosit”, poezii cuprinse în cărticica „Cocoșel cu gîtul gol” (Chișinău, Hyperion, 1991), atunci când, în bucataria mică și cam neprietenoasă a unei garsoniere din oraș insista, în timp ce îmi gătea, să despart în silabe, atunci când, seara, înainte de a spune rugăciunea mi-a citit povestirea „Puiul” de Ion Alexandru Brătescu-Voinești, povestire care de altfel mi-a umezit nu puțin ochii, dar mama a fost acolo să mă liniștească și să imi explice cu ce învățătură pot să rămîn din această povestire sau atunci când pur și simplu mă lua in brațe, mișcându-se lent pe muzica de la post oarecare de radio, pe care îl aveam grație vechiului casetofon. Mama nu a lucrat niciodata. A fost casnică, iar din ziua în care eu am văzut lumina zilei pentru prima dată, ea și-a dedicat tot timpul, atenția, grija, blândețea, priceperea și viața, creșterii și educației mele. Nimic nu i-a fost prea greu ca sa-mi fie mie mai ușor. Cred cu tărie că de atunci s-a dezvoltat dragostea pentru ceea ce avea sa aflu după ani că poartă frumosul nume de filologie.

Mama a fost cea care m-a determinat să îmbrățișez și să descopăr taina scrisului, asta mai ales pentru faptul că ea însăși a iubit filologia, însă, spre deosebire de mine, neavând șansa să fie studentă la litere. Am aparut devreme în viața ei și astfel toată energia, dorința de a învăța, de a cunoaște și de a aprofunda și le-a canalizat cu cea mai mare dăruire asupra copilului ei.

Mama a fost primul meu profesor de română care s-a ocupat foarte mult de mine. De la mama am simțit cum toți ceilalți dascăli, de la cei mai puțin instruiți pănă la cei foarte bine pregătiți din mediul universitar au venit cumva în completarea ei. Astfel, din punctul meu de vedere și sunt sigură că nu numai, nu cred că locul este cel care influențează și își pune amprenta asupra a ceea ce va urma în viață, ci mai curând cred că oamenii sunt cei care pot ghida, dirija pâna la a manipula, dorințele copilui, opinile acestuia, viziunea sa cu privire la diverse lucruri și chiar sentimentele lui.

Pe de altă parte, tata, persoană ingenioasă și extrem de inventivă, dar cu reale abilități tehnice, fapt care l-a propulsat încet, dar sigur, pe un drum care astazi numără cel de-al 31-lea an în industria petrolului, m-a iubit și m-a educat în stilul lui, un stil foarte diferit de cel al mamei. De asemenea, în pofida faptului că, din cauza serviciului și a multor zile și nopți petrecute pe șantier, nu am reușit să petrec atât de mult timp cât mi-aș fi dorit eu să petrec cu tata, relația este la fel de frumoasă și de caldă precum este cea cu mama.

Tata a înfățișat întodeauna o severitate pe care rar sau aproape niciodată nu o întâlnești la alți bărbați. O severite cu totul diferită. O severitate izvorâtă, ghidată și potențată de un singur gând: acela de a nu suferi. De aceea, în completarea mamei, tata, în ceea ce privea creșterea și educația mea, era cel care aducea un strop de ambiție, de curaj, de putere, de sprijin, astfel că, pot spune acum doar uitându-mă și nu analizând tot ceea ce a fost în urmă că mama și tata au avut și au în continuare caractere complementare, iar unii spun chiar că din acest amalgam a ieșit un cocktail destul de reușit, însă eu nu aș merge atât de departe și m-aș opri doar la a zice că degeaba ai talent – ceea ce aveam de la mama, dacă nu ai curaj și ai ambiție – chestiuni învățate de la tata.

Mai curând, amalgamul caracterelor lor a dat naștere unor pricipii, rigori și a unui set de valori foarte bine pus la punct. În tot cazul, acesta este mediul în care am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, în ciuda faptului că ai mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară. Momentele petrecute cu mama în lumea poeziilor, a poveștilor și a basmelor pentru copii m-au ajutat să-mi dezvolt foarte bine gândirea critică și un simț foarte puternic de a analiza și de a fi observator, punând astfel la doar 4-5 ani întrebări de tipul: „De ce în fiecare melodie se vorbeste despre dragoste?”, „De ce oamenii dau din picior atunci când ascultă muzică?”, „De unde știe copilul în momentul în care începe să vorbească ce limbă să vorbească?”, „De ce am început eu să vorbesc limba română ca voi și nu o cu totul alta stranie și îndepărtată?”! Cât despre activitățile gospodărești sau responsabilități, pot să spun doar că am făcut cunoștință cu ele, cînd am plecat de acasă, deci undeva în primele luni ale studenției. Până atunci însă, eram foarte departe de a cunoaște aceste lucruri pentru că pe ai mei părinți i-a interesat ca eu să învăț și să fiu fericită, crezând că restul treburilor casnice se pot învăța cu o mare ușurință cam la orice vârstă.

Continue reading „Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj” →

Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (3&4)

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI – 3

În primul rând, mulţumiri tuturor celor ce au îndrăznit prin critici deschise şi curajoase, să se opună acestui titlu, provocator, neizbăvitor şi dureros întru propriul său amar, atât în formă cât şi în conţinut!

De fapt, în profunda realitate a vieţii obiectivate prin individ, întreaga mea operă de peste 350 de cărţi publicate online pe Amazon – KDP şi Google Play Book, inclusiv zecile de videofilme realizate, sunt propria mea critică la existenţa şi esenţa mea, adică, eu însumi îmi sunt propriul meu agresor şi destabilizator, care mă osândeşte neîncetat la efort, la muncă, la zbatere şi dezbatere.

Revenim la al nostru Occident, ce a trăit în ultimii trei mii de ani, succesiuni de amurguri ale civilizaţiilor sale greceşti, celtice, romane bizantine, imperiale, ne întrebăm destinial dacă el va depăşi însumarea crizelor anterioare, cât şi ultra-criza prezentă!

Va supravieţui sau nu Occidentul în acest conglomerat de contradicţii şi confruntări, în care biologicul vulnerabil se întâlneşte cu ontologicul fragil, amândouă generând un economic al sumbrului şi profundelor nelinişti?

Va trece Occidentul prin molima cu milioane de infectaţi şi sute de mii de morţi, va trece prin şomajul astronomic şi prin crashuri de burse, de companii de firme, de bănci interactivate întru multi-jonglerisme iosefinice, incluzând aici (pseudo)valori financiare, digitalizate şi virtualizate de tip bitpoint, sau, se va (auto)stopa prin colapsare din mersul său istoric prin lume şi umanitate?

Dramatic spun, tragic chiar accentuez, că Occidentul nu va trece de multi-încercările torturante şi absorbante la care este supus şi la care s-a supus singur prin propriile irealităţi şi iraţionalităţi, fiind obligate acum la o masivă restructurare de funcţiuni, structuri şi ideologisme!

Vom avea un Occident Postcovidian, de exemplu? Mai mult ca sigur! Mai mult decât necesar! Greşelile în istorie, my dear Occident, se plătesc scump, cu nu puţine convulsii şi tragedii sociale. Şi acum, câteva din netrecerile şi barierele Occidentului prin aceste cascade însumate de dramatism şi utopism istorice, repet, multe create de el însuşi, aplaudate de el însuşi, votate de el însuşi, legiferate de el însuşi, şi văzute de apologeţii lui ca mari victorii umanist-mondiale!

Statul occidental clasic, relativ democrat şi relativ federal, Bundesstaat, a devenit în ultimele decenii un Stat Social, Sozialstaat, nu numai pentru cetăţenii săi născuţi şi crescuţi în statul respectiv, ci şi pentru populaţii tot mai extinse din toate continentele înghiţite de chaos, războaie civile şi religioase, conflicte etnice sau teritoriale!

În loc să avem un individ ce se împlineşte creativ în stat, în statul Occidental, nuu?, venit din anticul polis de oraş – stat, am creat un individ (de fapt, o masă imensă de indivizi), ce cerşeşte în stat!

Şi asta, în mod oficial!

Încurajată de autorităţi!

Prin constituţii liberale, siderale şi aberaţionale!

De utopisme nesfârşite, de ideologisme infinite!

Trâmbiţate de politicienii bunăstării fără substrat, de parlamente şi guvernări în care bunăstarea, Wohlstandul, vine fără muncă, fără efort, fără responsabilităţi, fără argumentaţii de susţinere economică raţionale şi reale!

Accentuarea într-un mod incredibil de abuziv a întregii structuri umane pe drepturi, drepturi, drepturi, Nur das Rechte – Only the rights, şi niciodată pe îndatoriri, îndatoriri, îndatoriri, Niemals auf Pflichts – Never on duties, iată una din dramaticele controverse nerezolvate din Occident, ci dimpotrivă, accentuate de-a lungul anilor! Aplaudate şi votate de-a lungul anilor! Imens mediatizate pe toate sursele şi resursele Mediei naţionale şi internaţionale! Acest Occident sfidător şi abuzator şi-a dat, şi-a oferit prin el însuşi întreaga realitate a sa şi a lumii, considerându-se şi subliniindu-se că doar realitatea lui este raţională şi chiar universală! Was wirklich ist, ist vernüftig, und was vernünftig ist, ist wirklich!

În realitate, el, Occidentul, este scufundat într-o irealitate şi iraţionalitate de proporţii insurmontabile, repet, Wiederholung – Once again, NESUPRAVIETUIBILE!

Această Specie – Occident, recunosc, cu o serie de calităţi şi performanţe, atât pe linie tehnologică cât şi artistică, a crezut că poate eluda şi sfida la nesfârşit şi legi biologice şi legi ontologice şi legi economice şi legi financiare şi legi sociale, el, Occidentul, având întotdeauna soluţii la îndemână, zur Verfügung, care îl salvează miraculos din orice cădere sau prăbuşire.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă venite din mai multe direcţii, incluzând aici nenumărate cărţi publicate de mine în ultimii 20 de ani, Occidentul, în structurile sale fundamentale şi existenţiale, a refuzat cu încăpăţânare orice acceptare sau împăcare cu realitatea, Versöhnung mit Wirklichkeit, orice acceptare sau împăcare cu raţionalitatea, Versöhnung mit Vernunft!

Etichetele sub care am fost respins în multiplele bătălii occidentale, din Statele Unite si Germania, Anglia şi Franţa, au fost cele de rebel, de excentric, de egoist, de radical, de extremist, şi chiar de rasist sau de antisemit şi aşa mai departe.

O obtuzitate şi iraţionalitate nesupravieţuibilă, anihilând legile selecţiei naturale, biologice, cât şi a celei abstract-ontologice, străbate Occidentul tuturor politicianismelor goale, a tuturor ideologismelor ridicole şi perimate, a tuturor propagandelor de timpuri apuse şi nomenclaturi epuizate întru propriile inepţii!

Respingerea de către Occident, cu isterice reacţii, furibunde chiar, împotriva celor (foarte puţini, desigur, printre care sigur mă număr şi eu), ce au încercat să exprime o altă faţă a conceptelor sale abstracte, mult utilizate şi lăudate şi abuzate de ideologii aroganţi şi ignoranţi ai Occidentului, printre ele fiind cele de libertate, de spirit sau de democraţie!

Occidentul, a sa (pseudo)elită propagandistică, nu a înţeles niciodată că însăşi teribilul concept de Libertate – Freiheit – Freedom, îşi are, îşi găseşte în el însuşi propria sa negaţie, propria sa anihilare, dacă Libertatea – Freiheit – Freedom nu respectă fundamentalităţile de adevăr, de realitate, de raţionalitate sau de dreptate, care componente trebuie incluse întotdeauna în complexul concept, Hauptbegriff, de Libertate – Freiheit – Freedom!

Nu există libertate fără adevăr şi nici adevăr fără libertate, Keine Freiheit ohne Wahrheit, und keine Wahrheit ohne Freiheit! Astfel, conceptul de Libertate – Freiheit – Freedom, este viu, este dinamic şi evolutiv, nefiind un dat pentru întotdeauna, necesitând să lupţi pentru el, să munceşti pentru el, să te sacrifici pentru el, să suferi umilinţe şi batjocoriri pentru el, să te jertfeşti pentru el, fiindcă doar străduitorul, Wer immer sich bemüht, se poate elibera, Den können sich erlösen! (Parafrazare din Faust de Goethe!)

Mai mult, libertatea abuzată şi denaturată, pervertită şi hibridizată, devine ea însăşi activă şi reactivă, şi evident toxică, născând astfel MOLIMA ABSTRACTĂ care controversează constituţii şi legi, popoare şi tradiţii şi stat social, şi evident mult visatul stat universal (în special prin jalnica Germanie şi Uniunea Europeană în Europa şi Statele Unite în America de Nord!)

Imensa şi intensa materializare a existenţei în Occident, totul este ban, totul este consum, totul este să ai datorii şi insolvenţe, au condus la un individ unilateral, one dimensional man (prevăzută de Marcuse în anii cincizeci), dar mai ales la o înstrăinare a individului faţă de spirit, un fel de spirit înstrăinat de sine, Entfremdungsgeist von sich selbst, care loveşte cel mai puternic creativitatea umană!

Ciudat, societăţile aplatizate de tip comunitar, recte Uniunea Europeană, sau socialism sau capitalism, nu generează valori ci doar imperii birocratice surde şi absurde, adevăraţi monştrii comunitari la Bruxelles şi Strassbourg, de care Anglia s-a despărţit prin acel dramatic Brexit! (subliniat în cărţile mele ca BRREXXITT, salvator şi mântuitor pentru britanici!)

De asemenea, acest spirit înstrăinat îşi primeşte propria sa automişcare în istorie, Seine eigene Bewegung in der Geschichte, născând o MOLIMĂ A ÎNSTRĂINĂRII, O MOLIMĂ A IRAŢIONA-LULUI!

Nu suntem numai în PANDEMION de COVID (numit de mine SAPIENTOCOVID), ci am intrat într-un grav PATHOLOGION ABSTRACT, sau PATHOLOGION ONTOLOGIC, de o extremă gravitate, cu efecte clare de auto-anihilare şi auto-scufundare a Occidentului!

Noroc că numai eu văd asta, numai eu aud asta, numai eu scriu asta şi numai eu semnez asta, fără teamă şi ezitare, ohne Angst und Furcht!

Toţi ceilalţi occidentalişti sunt quarantinizaţi biologic şi ontologic, Ausgangssperre, fără şansa înfruntărilor de furtuni şi adversităţi, uitând cu desăvârşire că doar adversitatea te face real şi creativ, Adversity makes reality and creativity.

Occidentul se autodistruge singur, Okkzident schafft sich ab, împlinindu-se în propria sa dispariţie, Erfüllt sich in eigene Verschwundung, mistificându-se într-o ciudată formă de umanitate şi universalitate, Willkommenkultur, el, scufundat de decenii în datorii astronomice şi practic neplătibile la creditori, el cu un picior în groapă de tip Black Hole a COVIDULUI BIOLOGIC ŞI ONTOLOGIC!

Poate reînvia Occidentul?

Se poate regenera oare, ca de atâtea ori in istoria sa de peste 3.000 de ani?

Are revoluţionarii voinţei de creativitate, Erschaffungswille, care să producă un salt în mândria conştiinţei de sine? A jump of Selbstbewußtsein?

Daa, zic eu, dar numai prin cântatul cocoşului sinologic (adică, toţi la muncă, toţi la efort, toţi la roabă şi toţi la lopată, şi nimeni la întins mâna pomenilor social-universale, venite fără nici un merit!)

E posibil aşa ceva?

Evident, nu, sigur nuu!

De ce?

Fiindcă tot acest Occident a creat şi impus o democraţie a indiferentismului şi iresponsabilităţii, Gleichgültigkeit und Unverantwortung, uitând să împace divinitatea cu realitatea, Versöhnung des Göttlichen mit Wirklichkeit (Cine nu munceşte să nu mănânce!), pictând la nesfârşit cenuşiul pe tot mai cenuşiu, Grau in Grau, crezându-se la nesfârşit victorios, Siegreich, deci şi Olimpian şi Jupiterian şi Hollywoodian, prin propriile sale confecţionări de celuloid şi carton, devenit peste noapte un tragic COVIDIAN al propriilor nebunii!

P.S.

Poate ca îmi veţi reproşa că sunt Hegelomann sau Kantianomann, dar la mine dreptul de a judeca şi cântări (lumea, istoria), este obligaţia de a munci, la mine dreptul de a socoti (realităţile, raţionalul), este datoria de autodepăşire în viaţă, prin adevăr, prin spirit, prin libertate creativă şi inspirativă, fiind mereu pe baricade întru cucerirea şi înţelegerea lor, cu toată relativitatea valorilor pământeşti şi incertitudinilor din viitorul tot mai încins, tot mai neguros şi tot mai ameninţător prin destinul său kairologic.

Dr. Augustin Ostace – Köln Nord, Deutschland, la 7 Mai 2020

***

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI – 4

Totul este accelerat şi tensionat în acest final apocaliptic al Occidentului, atât prin molimele lui viral-biologice cât şi prin (auto) distrugătoarele sale toxine ontologice! Am exemplificat câteva dintre ele în precedentul Sfârşit de Occident – 3, urmând să continuăm şirul explicaţiilor noastre pe acest uragan colapsator de culturi şi civilizaţii numit Occident, sau Abendland sau Westernland (între care se include şi Europa de Răsărit, din care face parte, deci şi România). Cum, dom’le Apocalyptolog, şi România noastră, a plaiurilor mioritice şi a gurilor de rai legendare şi mitologice?

Da, daa, şi temporo-spaţialitatea noastră pe care o credeam eternă şi sacră. Enumerăm pe scurt câteva dintre dramaticele involuţii din ultimii aproximativ 70 de ani din România.

A fost lichidat satul românesc, maghiar, german, în nebuniile ideologice că vom realiza o industrie atot-biruitoare, colapsând şi oraşul în acelaşi timp.

Au fost lichidate ordine şi legalitate, morală şi credinţă, fiindcă ele nu corespund cu globalizarea atot-nivelatoare şi nulificatoare de naţiune, popor, însufleţire etno-naţională.

Au fost lichidate legi ale naturii (apărând căsătoriile homosexuale şi lesbiene, deci căsătoriile homogenos, cu totul nenaturale, cu totul nebiologice), dar iraţionalismele au nevoie de non-biologisme.

Au fost lichidate sistematic adevărul şi dreptatea, fiindcă ele sunt riscante pentru creatorii de iluzii politicianiste de tip Uniunea Europeană.

Au fost lichidate naţiunea şi mândria, ele fiind obstacole ale omului nou european şi unionist.

.Au fost lichidate istoria şi conştiinţa istoriei, fiindcă individul conştiinţei de sine, Selbstbewußtsein, nu acceptă anihilarea.

A fost lichidat tot, fără milă, fără teamă, fără rezerve, fără teamă de pedepse, muncă, studiu, disciplină, fiindcă societăţile neoliberal-migrantice adoră haosul şi incontrolabilul.

A apărut domnia NEMUNCII, sub statul social totalitar şi unional (Uniunea Europeană), formă a visului fatal teutonic, NONARBEIT MACH FREI!.

A mai rămas de lichidat Sapiens, ca Specie a creativităţii şi efortului de autodepăşire. ES GEHT UM SAPIENS. IT’S ABOUT SAPIENS.

Deci, s-a intrat, în acest început de Mileniu trei, vrând-nevrând, volens-nolens, în BĂTĂLIA SAPIENS – BATTLEFIELD SAPIENS – SCHLAGFELD SAPIENS – CHAMP DE BATAILLES SAPIENS. În Bătălia Sapiens – fiecare generaţie trebuie să ridice procentul de randament şi productivitate cu cel puţin unu la sută.

Continue reading „Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (3&4)” →

Alexandru NEMOIANU: În noua prigoană

Atunci când încercăm să analizăm istoria creștinismului este cu neputință să nu observăm că această istorie este în fapt succesiunea unor persecuții neîtrerupte. Persecuții care au fost separate de perioade de relativă liniște, o liniște care a permis reașezarea credinței pe temeliile ei tradiționale. Începutul creștinismului, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost însoțită de prima prigoană sălbatecă, uciderea pruncilor. În această persecuție s-a arătat și chipul celui care prigonește, chipul”celui rău”, cel care ucide pe cei cu totul nevinovați, pe inocenți. Iar de atunci persecuțiile s-au succedat necontenit: în vremea Imperiului Roman, în vremea iconoclasmului, în vremea Revoluției Franceze și în orgia de sânge bolșevică. Iar atunci când persecuțiile nu au fost sângeroase, ele au continuat prin ideologii ateiste, materialiste sau deschis satanice.

Vremea pe care o trăim, stăpânirea imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist, a fost în permanență dominate de un anti-creștinism furibund.

Perioada istorică pe care o străbatem este dominată de confruntarea tot mai violentă dintre “globalism”, care apune, și “locuri” sau, altfel zis, țări, Neamuri, Tradiție locală și mai ales Credință, stări veșnice și de neînlocuit.

În această înțelegere este necesar să reafirmăm ce înțelegem prin termenii și conceptele folosite. Să lămurim ce “limbă” vorbim.

“Globalismul” este, încă, o realitate fluidă, după unii în dezvoltare și după semnatarul acestor rânduri în disoluție. Oricum “globalismul” s-ar dori un soi de nou “turn Babel”. O alcătuire care ar cuprinde tot și toate, de-a-valma, oameni, locuri, stări, așezate sub o singură stăpânire, o singură voie și slujind un singur scop. Ca justificare “globalismul” declară că ar urmări instaurarea “binelui universal”.

Lesne poate fi văzut, la o analiză mai atentă, că această “acoperire de intenție” este strict larmă, zgomot, fonema fără rost.

“Binele universal” este cea mai penibilă credință posibilă. Care “bine”, unde, când, cum? De fapt “binele universal” este o iluzie fără urmă de acoperire. Este bine să ne aducem aminte că iluzia este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură (altcum zis, necuratul). Mai departe scopul propus: o singură stăpânire, o singură voință, o singură gloată, după crâncena experiență a veacului douăzeci, știm bine ce înseamnă: teroare de plumb de tipul Ceka, Gestapo, Guantanamo.

Între timp sunt folosite minciuna, jumătatea de adevăr și vorbăria. Încet, tenace, diabolic, trupurile organice (familia, Neamul, Țara, Credința) sunt minate, calomniate și insultate, atunci când nu sunt atacate direct: cu bombe, intervenții “umanitare” sau aruncări în lagăre. În schimb sunt promovate: relativismul moral, impostura, perversiunile (prezentate, nu doar ca stări “normale’, ci direct că virtuți). Un simptom extrem de semnificativ poate fi observat în modul în care însăși limba în care vorbim este desfigurată și împănată cu “barbarisme” inutile, barbarisme de dragul barbarismului. De regulă “barbarismele”, cuvinte luate dintr-o altă limba, intră în limba locului atunci când nu există echivalent. Dar în momentul de față sunt introduse sinistre, stridente, “barbarisme” fără rost. Spre exemplu se spune “OK”, în loc de bine, a “implementa” în loc de a introduce, s.a.m.d. Aceste “barbarisme” inutile, folosirea lor, demonstrează că oamenii nu citesc și dacă citesc nu pricep. Dar această încercare de eliminare a Tradiției, Credinței și a bunului-simt, printr-o “ideologie” găunoasă, nu a reușit. Iar noul imperiu, globalist-sodomit, anglo-sionist a trecut la faza care trebuia așteptată, persecuția deschisă.

Mai înainte de a intra în acest subiect câteva precizări metodologice sunt necesare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: În noua prigoană” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Din culisele Olimpului!

     Motto:

”…Eu, respect vorba lui Bogdan Suceavă,

de la revista Familia–Oradea, când zice:

”aștept cărți ceva mai vechi – cam de peste

600 ani, și în urmă încă publicate”.

Ioan Miclău-Gepianu

 

     ”…După ce Cronos îl înlătură pe Uranus și devine el liderul Titanilor uriași, acesta își ia de nevastă pe sora lui, Rhea, care va naște cinci copii: Hestia, Hera, Demeter, Hades, Poseidon.

Rhea este din nou însărcinată, dar, din cauza lui Cronos, care asemenea lui Uranus, își devora fiii din gelozie pentru a nu-și pierde întâietatea lui la supremație, aceasta se retrage pe Insula Creta, pentru a-l naște pe următorul ei fiu, Zeus. Ca zeitate supremă, Cronos era desigur peste tot, deci fără îndoială că Rhea nu avea cum se ascunde de bărbatul ei! Ce este interesant însă, ca să observăm, ar fi acele deosebiri de nume date zeităților! S-au făcut deseori multe confuzii , așa se face că și pe acest zeu titan Cronos, l-am mai găsit sub numele de Cronus, așa credeam eu! Dar m-a lămurit cartea lui D.J.Conway,  Magical, Mystical Creatures, unde îl găsim pe Cronus cu nevasta lui, frumoasa nimfă de Mare, Philyra, din care s-a născut încă o grupă de Centauri, printre care Centaurul Nessus, era cel mai vestit și pârdalnic iubitor de femei. Acesta a răpit-o chiar pe Deianira, nevasta lui Hercule, la trecerea unui râu cu val volburos, numai că acest act i-a fost de sfârșit zeului. Hercule cu o săgeată otrăvită îl omoară! Uneori Cronos mai este numit și Saturn. La alte popoare poartă alt nume, desigur după specificul limbilor vorbite de acestea.

       A doua zeitate, întradevăr interesantă, este însăși Rhea, cea care îl naște pe Zeus, care va locui în Olimp.

      Mai există o Rhea, de asemenea zeitate dar și preoteasă la mânăstirea Vestei, din muntele Ares, despre care Cassius Dio în cartea sa, Istoria Romană-I,  o numește a fi fiică de rege latin-Numitor, și mama lui Romulus și Remus. Se mai spune despre această Rhea că îi purta drag chiar Marte, zeul războiului, fapt ce dovedește că încă mai sunt multe de descoperit în mitologiile lumii cu atâtea zeități, unele identice, dar sub diferite denumiri, altele, cum se vede, identice cu numele, dar diferite în timp și spațiu. Sau, cumulându-se toate bat acelaș drum al istoriilor antice, arhaice!

     Și acum să revenim la o nouă notare făcută tot de Cassius Dio, fost Consul și istoric roman trimis al Senatului Roman în Panonia Dacică, la Turnu Severin, chiar în alte părți ale lumii.  El descrie cu aceste ocazii și din istoricul Podului lui Traian, ridicat de romani, dar tot de romani fiind distrusă partea de sus a podului (de Hadrian), din frica de a nu năvăli acum Dacii peste romani, știută fiind iscusința Dacilor în războaie.

     Iată ce mai spune în Istoria Romană-I, la pagina 36, frag.B6, Cassius Dio: ”Un oarecare erou Ianus, din timpurile de demult, ca preț pentru felul cum l-a primit și ospețit pe Cronos, a primit darul de a cunoaște viitorul și trecutul. Iată pentru ce romanii îl plăsmuiesc cu două chipuri. După acest erou, ai au numit luna Ianuarie și socot că anul începe cu această lună”.

   Adică,  zeul Ianus are două chipuri, fețe opuse, cu una privește înspre trecut și cu cealaltă înspre viitor. El mai este și zeul porților, ușilor, al arcadelor. Astfel, romanii deschideau și închideau porțile cetății, avându-l pe Ianus sculptat la intrări. Când erau vremuri de război, romanii deschideau portile, iar în vreme de pace erau închise!  Zeul era numit și ”Ianus Pater”. Romanii îl asociază pe Ianus cu zeitatea etruscă ANI.

 Se afirmă despre acest Ianus (după Macrobius și Cicero) a fi zeul cal mai important al Pantheonului arhaic roman. Era întotdeauna alăturat de Jupiter. Auzim tot de la aceste surse despre Ianus și Jana(Diana), ca fiind o pereche divină, care se închină la Soare și la Lună! Diana era zeitate romană, purta  întotdeauna un arc de vânătoare. Ea era soră a zeului Apollo(cel al Troiei).

    În mitologia greacă era numită Artemis. Ianus era zeul cu cele mai multe nume și asocieri! Aceste tradiții străvechi, cu închisul și deschisul porților, constituiau principalele momente ale multor festivități și sărbători.

Despre Porțile Împărătești, despre Porțile Raiului, vorbesc și până în ziua de azi credințele și mitologiile lumii. Uimitor de observat, că în România, până în ziua de azi, auzim de ”sărbătoarea porților deschise”.

       Reține și mitologia greacă un ”erou Iason”, cel legat de o  legendă a Argonauților plecați în căutarea ”lânii de aur”, dar, desigur fiind unul diferit de ”eroul Ianus” amintit de istoricul Cassius Dio.

     Dar să revenim la Cronos, Titanul cel tânăr, conducătorul Titanilor-Uriași, în ce împrejurări a fost el ”ospețit” de Ianus al Romanilor? Și unde? În ce locuri? Deci au cercetătorii încă teren destul pentru a fi desțelenit în lumea mitologiilor. Nu fără importanță ar fi să observăm chiar și acel ”Program Comenius” conceput de U.E- (Uniunea Europeană), din care se desprinde și o acțiune de refacere ecologică, folosind ca titlu de proiect numirea de ”Ecogaia”(Gaia, mama zeităților), proiect prezentat deja în curtea Liceului de Arte din Oradea. Pe virtualul ziarului românesc ”Crișana.ro” din 2 nov. 2010, se poate citi un ”Reportaj”semnat de Mariana Gavrilă, despre  Peșterile din cătunul Runcu(com.Roșia), care ”adăpostesc în adâncul lor urme de pas de om vechi de 40.000de ani, bijuterii din aur și bronz, etc.

Curiozități întradevăr, de notat și despre pasărea Phoenix, care exista încă din vremea creării universului!

       Având la îndemână publicația ”Berlitz – Travel Guides – ediția 1988/ 1989, care tocmai Insulei Creta face reclamă turistică, vorbește despre Muntele Dikti și muntele Idi, ambii legați de istoria lui Zeus. Într-o peșteră Din muntele Dikti(Dikteon cave) a fost locul de naștere a zeului. Cât se poate de clar, se arată cum ”marele zeu Cronos, fiind avertizat că va fi înlăturat de un fiu al său”, începe să-i devore . Din această cauză nevasta lui Rhea se duce în Creta, spre a-și salva fiul!”

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Din culisele Olimpului!” →

Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)

POEŢII NU MOR NICIODATĂ

 

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

 

 

METAFORA RUGINII

 

Floarea ruginii fumurie

Coagulează metafora la loc

Şi rădăcinile-ntoarse-n tăcerea azurie

Clocotesc a sevă,fluierînd din soc.

Gândeşte mersul osului de oxigen

A măduvei umplută cu apus

Spre ele alunecă flori fără polen

Aripi urcând cu mine mai sus.

Din motani coboară păsări către pădure

Cu zborul întreg descătuşat sub pene

Şi cerul coboară sub aripi sure

Aduceri aminte strecurându-se în vene.

Şi boii lepădându-se de jug

Şi-au găsit în glod potcoava lor

Trag după ei câmpia aprinsă rug

Spre talpa unui întreg popor.

Când în unire apa unui râu

Va săpa în maluri ca un gând

Eu îl voi trece cu valul pînă-n brîu

Cu poemul mai departe alunecând…

 

 

ZIUA A ŞAPTEA DUPĂ ALEXANDRU

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în mine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi am împărţit bucăţi din mine,

Poeme să le-nţelegeţi în ceas de mântuire,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)” →

Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian

A 75 – COMEMORARE

Pentru ,,iubitorii scenei,, fie actori, regizori, dramaturgi, sau simpli spectatori care îndrăgesc arta teatrală, lectura cronicelor, vizionarea spectacolelor –dramaturgiei Sebastiene rămîne o tradiție insuflată de la o generație la alta. Studierea nenumăratelor materiale  se reflectă, în mod deosebit, în articolele –care adesea au aspect istoric,unele interpretări în pas cu evenimentele sociale actuale, cu prospețimea tinereții –a cronicarilor, istoricilor, ziariștilor din zilele noastre –poate a punctului de vedere politic –ideologic a acestora. Mă îndepărtez, pe cât posibil, de acești interpreți de culori diferite și mă regăsesc, cu fiecare lectură a operelor sale, atras de ,,omul,,- scriitorul a cărei origini Brăilene –a educației, formare intelectuală și cetățenească a primit-o atît în sînul familiei Hechter cît și la Liceul din orașul natal. Brăila, a fost pentru mine ,,deschiderea unor noi căi de a privii și interpreta dramaturgia,, de a face cunoștiință cu unul din cei care l-au cunoscut și apreciat pe dramaturg. Repartizarea la această scenă s-a datorit unei împrejurări ,,spontane,, Directoarea Victorița se afla în biroul Directorului teatrelor, în timp ce acestuia i s-a prezentat lista absolvenților. Eram doar cîțiva absolvenți ai secției CRITICĂ de teatru și cinematografie. După cîteva zile m-am prezentat în biroul directoarei. Tradiția teatrală trecea de la o genereție la alta. Iubitorii acestei arte –brăilenii au deținut timp de ani recordul. Orașul Brăila a avut un ,,Teatru particular,,. După cîteva ore l-am cunoscut pe regizorul principal – d-l Gabriel Negri. Convorbirile cu maestrul s-au prelungit, bine-n-țeles sorbindu-ne cafeaua la bufetul din Piața Carol, unde colectivul artistic obișnuia să-și petreacă pauzele dintre orele de repețiție. Era la început de stagiune, fapt care m-a obligat în calitate de Secretar literar –să studiez repertoriul.Primisem cîteva indicații de la Negri și Victorița .Colegii ,în una din seri m-au invitat la ,,pescuit,,Fără undiță ,păream cam stingher. Dar buna dispoziție a venit odată cu prima gustare a unor bunătăți  care au fost stropite cu o băutură potrivită. După orele de repetiție, maestrul Negri-un distins personaj, elegant și bine întreținut-mă invitase –pentru o mai bună cunoștiință, la o plimbare pe străzile largi, pavate și împresurate la fiecare cîțiva metri cu copaci a căror ramuri verzi mențineau o atmosferă plăcută. Maestrul era un bun ghid. În povestirile sale se simțea simpatia ba chiar aprecierea față de populație și figurile intelectualilor urbei. Despre artiștii scenei brăilene-unii din vechea generație, alții –la primul botez dramatic.  Ne-am oprit lîngă gardul de fier forjat al Liceului.Privea către ferestrele claselor…a curții …apoi respiră adînc.Citeam în gesturile ,privirea sa , sentimente de nostalgie, de frămîntare. Apoi, îmi cuprinse umerii și respiră adînc..: Aici a absolvit cu brio bunul meu prieten ..și apoi adăugă,, Vasile Goraș era directorul liceului. El i-a înmînat ,,Diploma,, elevului Hechter. O strălucire a unor lacrimi, aproape invizibile, și cu mîna care mă cuprinse îmi orientă privirea spre scările de piatră gri-intrarea elevilor…

Da, amicul Mihail Sebastian-coroana generației!! …

Ne-am continuat plimbarea pe una din străzile apropiate. Privirea lui Negri din nou îmi trase atenția: aici-a locuit familia Iosif Hecter…de aici au pornit spre viață cei trei fii Poldy –fratele mai mare, Mihai și Andrei Beno-fratele mai mic. Privirile ni s-au încrucișat. Eram cuprins de o stare emoțională. Maestrul Gabriel Negri într-un costum grifer, la două rînduri. Sub gulerul cămășii bine apretate atîrna o cravată cu dungi portocalii pe un fond alb strălucitor. Mîna cu semne de vine albastre, mîngîia cravata și apoi își aranja colțul  batistei din buzunarul superior al hainei. Despre Mihail am să  povestesc colectivului în preajma viitoarei premiere.Spuse discret,ca și cum El maestrul Negri ar deține ,,secretul vieții ,a dramaturgului. Apoi, își orientă privirea sper mine:- secretarul literar va fi de acord să introducem în repertoriu un ,,Sebastian,,?! În cele două ore de plimbare, învățasem un amplu capitol despre ,,avocatu-jurnalistul, dramaturgul Mihail Sebatian,,. Cît despre omul și prietenul, rămase a-mi relata cu alt prilej. Maestrul Negri-așa-i plăcea să fie numit ,,maestru,, și nici decum ,,tovarășe regizor,, . De- ndată am trecut la fapte. În prima ședință a micului colectiv artistic,am propus intrarea în repertoriu a piesei,,Jocul de-a vacanța,, de Mihail Sebastian.Victorița(directoarea T.S.Brăila, era absolventa clasei de actorie, fiind membră de Partid, cu toată tinerețea a fost numită ,,Directoare,,. Așa că ,…și totuși, din respect pentru Maestru admisese propunerea. Acum,spuse: să avem aprobarea de la Partid.

Desigur, între noi studenții, discutam despre numeroși dramaturgi  și operele acestora. Cînd ajungeam la Mihail Sebastian –ne priveam, dar nu aveam la îndemînă informații, documente concrete ci doar frînturi …ori în acest mod nu puteam analiza opera dramatică. La Biblioteca Centrală, ziarele din perioada anilor 30-45 erau în depozit și nu erau permise de a fi difuzate. Cele trei opere dramatice ,,Jocul de-a vacanța; Steaua fără nume și Ultima oră –texte șapirografiate, mergeau din mînă în mînă în special printre cei de la clasele de regie și critică dramatică. Dezbaterile din cercul nostru s-au rezumat la romanul ,,De două mii de ani ,,-o desbatere familiară ,cu parfum evreiesc. Desigur acesta era motivul ne acceptării în anumite mase de lectori. Sebastian era simpatizat, apreciat pe deoparte de unii intelectuali romîni, colegi de redacție precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al.Rosetti, Eugen Ionescu ,Teodorescu- Braniște. Cu familia  Teodoreanu era vecin, iar cafeaua de dimineață o luau împreună. De altă parte întreținea legături cu A.L.Zissu, Feliz Aderca, Camil Baltazar. Cu toate acestea trebuie subliniat că unii dintre ei precum Eliade Mircea –un simpatizant al naționalismului –ca să nu scriu ,,legionarilor,, avea,, accese de prietenie față de Sebastian. Și totuși, în perioada grea a ,,celui de al doilea Război Mondial,, cînd armatele germane se plimbau pe străzile Bucureștiului, articolele sale nu se mai publicau sub semnătura autorului, s-au mai găsit prieteni adevărați din mediul intelectual care-l invitau, îi deschideau o ușă.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian” →