Mă numesc Cristina Andreea Stan, sunt din Brăila, dar de șase ani trăiesc în Iași, în prezent fiind înscrisă la studii universitare de doctorat, în anul I, la Universitatea Alexandru Ion Cuza, sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Luminița Cărăușu. Domeniul în care mi-am propus să fac o riguroasă cercetare este cel al Pragmaticii. La Iași, mi-am început activitate fiind studentă la Facultatea de Litere, specializarea Română-Engleză, urmând apoi și masteratul de Lingvistică generală și românescă.
În legătură cu orașul studenției mele, oraș care s-a dovedit a fi și orașul în care am ales sa-mi continui studiile și activitatea dincolo de perioada celor trei ani de studiu aferenți ciclul de licență, mi-a fost adresată suficinet de des încât să devină aproape supărător întrebarea: „De ce la tocma’ la Iași?”, „De ce Iașiul?” „De ce nu la București sau Galați?”, cei care mă întrebau argumentând adesea că o universitate aflată într-o relativă proximitate de casă și implicit de părinți ar fi fost o soluție mult mai bună. Răspunsul?! După șase ani petrecuți departe, printre străini, dar și după o muncă care s-a dovedit a fi cu mult peste ceea ce credeam eu că pot să fac vreodată, cred, fără teama de a greși, că alegerea de a veni la studii la Iași a fost una care, în mod indubitabil mi-a schimbat prioritățile în viață, modul de a o vedea precum și modul în care o trăiesc de fapt. Spun asta nu pentru că mi-am găsit sufletul pereche la vreun curs de sintaxă, poezie interbelică sau lexicologie, prin căminele de studenți sau la bibliotecă ori pentru că mi-am gasit jobul mult visat, ci pentru că, mai presus de toate, aici, am învățat lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța în altă parte sau în alt context.
Am învățat, în pofida faptului că anii studenției sunt considerați a fi cei mai frumoși, mai liberi (ca stare generală de spirit), mai sinceri, mai ușori și mai plăcuți, să studiez în adevăratul sens al cuvântului, iar prin această muncă m-am descoperit aidoma situației în care m-aș privi într-o oglindă. Această muncă a avut ca pricipal izvor ideea care mi-a trecut prin minte în toamna anului 2014, cand am călcat pentru prima dată în Iași (iarăși, un alt semn cum că alegerea centrului universitar fost cel puțin bizară, în condițiile în care eu nu mai călcasem în Iași pâna în septembrie 2014, adică cu căteva zile înainte de începerea anului universitar), iar acestă idee era legată de cei trei ani de licență (nu aveam prea multe perspective și nici măcar nu cutezam să mă gândesc la un masterat, iar la doctorat, nici nu visam), ani de care depind tot ceea o să vreau să fac. Acești trei ani vor fi definitorii, gîndeam eu, pentru serviciul pe care il voi avea poate pentru tot restul vieții. Am crezut atunci că în funcție de cât de bine te-ai pregatit și in funcție de cât de mult ți-ai dat interesul în facultate, vei fi fericit și împlinit în carieră. Nimic mai adevărat!
Nu am greșit când am gândit asta atunci, mai ales că același lucru îl cred și acum, doar că, spre deosebire de atunci, acum am certitudinea și argumentele cu care pot demonstra că ceea ce am gândit a fost și adevărat. Târziu am fost cu adevărat sigură că am o oarecare coerență, condei și ușurință în a scrie, mai precis, atunci când, cei mai instruiți oameni care erau și îndreptățiți în a face astfel de afirmații, mi-au oferit primele semne conform cărora, ceea ce fac este și bine. Semnele nu au fost niciodată ostentative, ci mai degrabă foarte discrete, dacă nu, în unele situații am fost chiar nevoită să le deduc. Oricum, faptul că am obținut note onorabile, gesturile simple de acord ale profesorilor la prezentări sau pur și simplu schițarea zâmbetelor din partea acestora m-au încurajat și m-au determinat să continui. Trebuie să mai adaug aici un adevăr. Un adevăr potrivit căruia, în pofida faptului că în facultate am obținut perpetuu note mai mari la literatură, totuși am ales drumul lingvisticii, deci al studiului limbii, mai ales din punct de vedere sincronic, acest lucru fiind tot o provocare.
Totuși, gustul pentru limba și literatura română și tot ce implică această disciplină care este astfel denumită în toate programele și planificările școlare nu a început la Iași, nici la liceu în virtutea faptului că am fost la profil uman, filologie, nici în gimnaziu, perioadă în care mi-a fost greu să trec de disciplinele exacte și trebuia să gasesc o soluție ca să nu îmi compromit viitorul definit, nici în ciclul primar atunci când aveam falsa senzație că mă descurc la fel de bine și la română și la matematică, ci cu mult mai mult timp în urmă, atunci când, fiind mică stăteam cu mama mea și ascultam cu o inimaginabilă atenție, având doar vreo trei ani, emisiunea care îl avea moderator pe George Pruteanu „Doar o vorbă să-ți mai spun”, atunci când, înainte de somnul de amiază, la casetofonul vechi, părinții îmi puneau să ascult caseta care avea două povești: „Căușe de ghindă” și „Diamantul buclucaș”, cea din urmă avându-i ca protagoniști pe Daraban și cu Tăgârță, personaje pe care nu le voi putea uita vreodată, atunci când mama îmi citea și mă ajuta să învăț poezii ca: „Păsările harnice”, „Două gâște”, „Vine rața de la baltă”, „Rață, rățișoară”, „Cocostîrcul”, „Cîntecul berzei”, „Rândunica”, „Gospodarii”, „Cosașii” sau „La cosit”, poezii cuprinse în cărticica „Cocoșel cu gîtul gol” (Chișinău, Hyperion, 1991), atunci când, în bucataria mică și cam neprietenoasă a unei garsoniere din oraș insista, în timp ce îmi gătea, să despart în silabe, atunci când, seara, înainte de a spune rugăciunea mi-a citit povestirea „Puiul” de Ion Alexandru Brătescu-Voinești, povestire care de altfel mi-a umezit nu puțin ochii, dar mama a fost acolo să mă liniștească și să imi explice cu ce învățătură pot să rămîn din această povestire sau atunci când pur și simplu mă lua in brațe, mișcându-se lent pe muzica de la post oarecare de radio, pe care îl aveam grație vechiului casetofon. Mama nu a lucrat niciodata. A fost casnică, iar din ziua în care eu am văzut lumina zilei pentru prima dată, ea și-a dedicat tot timpul, atenția, grija, blândețea, priceperea și viața, creșterii și educației mele. Nimic nu i-a fost prea greu ca sa-mi fie mie mai ușor. Cred cu tărie că de atunci s-a dezvoltat dragostea pentru ceea ce avea sa aflu după ani că poartă frumosul nume de filologie.
Mama a fost cea care m-a determinat să îmbrățișez și să descopăr taina scrisului, asta mai ales pentru faptul că ea însăși a iubit filologia, însă, spre deosebire de mine, neavând șansa să fie studentă la litere. Am aparut devreme în viața ei și astfel toată energia, dorința de a învăța, de a cunoaște și de a aprofunda și le-a canalizat cu cea mai mare dăruire asupra copilului ei.
Mama a fost primul meu profesor de română care s-a ocupat foarte mult de mine. De la mama am simțit cum toți ceilalți dascăli, de la cei mai puțin instruiți pănă la cei foarte bine pregătiți din mediul universitar au venit cumva în completarea ei. Astfel, din punctul meu de vedere și sunt sigură că nu numai, nu cred că locul este cel care influențează și își pune amprenta asupra a ceea ce va urma în viață, ci mai curând cred că oamenii sunt cei care pot ghida, dirija pâna la a manipula, dorințele copilui, opinile acestuia, viziunea sa cu privire la diverse lucruri și chiar sentimentele lui.
Pe de altă parte, tata, persoană ingenioasă și extrem de inventivă, dar cu reale abilități tehnice, fapt care l-a propulsat încet, dar sigur, pe un drum care astazi numără cel de-al 31-lea an în industria petrolului, m-a iubit și m-a educat în stilul lui, un stil foarte diferit de cel al mamei. De asemenea, în pofida faptului că, din cauza serviciului și a multor zile și nopți petrecute pe șantier, nu am reușit să petrec atât de mult timp cât mi-aș fi dorit eu să petrec cu tata, relația este la fel de frumoasă și de caldă precum este cea cu mama.
Tata a înfățișat întodeauna o severitate pe care rar sau aproape niciodată nu o întâlnești la alți bărbați. O severite cu totul diferită. O severitate izvorâtă, ghidată și potențată de un singur gând: acela de a nu suferi. De aceea, în completarea mamei, tata, în ceea ce privea creșterea și educația mea, era cel care aducea un strop de ambiție, de curaj, de putere, de sprijin, astfel că, pot spune acum doar uitându-mă și nu analizând tot ceea ce a fost în urmă că mama și tata au avut și au în continuare caractere complementare, iar unii spun chiar că din acest amalgam a ieșit un cocktail destul de reușit, însă eu nu aș merge atât de departe și m-aș opri doar la a zice că degeaba ai talent – ceea ce aveam de la mama, dacă nu ai curaj și ai ambiție – chestiuni învățate de la tata.
Mai curând, amalgamul caracterelor lor a dat naștere unor pricipii, rigori și a unui set de valori foarte bine pus la punct. În tot cazul, acesta este mediul în care am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, în ciuda faptului că ai mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară. Momentele petrecute cu mama în lumea poeziilor, a poveștilor și a basmelor pentru copii m-au ajutat să-mi dezvolt foarte bine gândirea critică și un simț foarte puternic de a analiza și de a fi observator, punând astfel la doar 4-5 ani întrebări de tipul: „De ce în fiecare melodie se vorbeste despre dragoste?”, „De ce oamenii dau din picior atunci când ascultă muzică?”, „De unde știe copilul în momentul în care începe să vorbească ce limbă să vorbească?”, „De ce am început eu să vorbesc limba română ca voi și nu o cu totul alta stranie și îndepărtată?”! Cât despre activitățile gospodărești sau responsabilități, pot să spun doar că am făcut cunoștință cu ele, cînd am plecat de acasă, deci undeva în primele luni ale studenției. Până atunci însă, eram foarte departe de a cunoaște aceste lucruri pentru că pe ai mei părinți i-a interesat ca eu să învăț și să fiu fericită, crezând că restul treburilor casnice se pot învăța cu o mare ușurință cam la orice vârstă.
Îmi amintesc și astăzi cu zâmbetul pe buze cum în prima săptămână din clasa a V-a când obrajii îmi erau sărutați de razele soarelui într-un fel în care nu s-a mai întâmplat de atunci că, după ce ne-am cunoscut cu doamna dirigintă care era profesor de limba și literatura română, la un moment dat, în timpul unei ore, a lansat provocarea de a comenta în maxim cinci rânduri și în maxim cinci minute metafora: „luna, fruntea poetului”. Sigur că am reușit să mă încadrez atât în timp cât și în numărul de cuvinte, iar doamna profesor, fără alte comentarii de tip superfluu m-a notat cu un zece pe care mi-l amintesc cu mare drag și astăzi. Ceva similar s-a întâmplat și la liceu atunci când am cunoscut-o pe următoarea doamnă de română, Adriana Tudor, o doamnă de colecție! Deși clasa era la un nivel care nu corespundea întocmai cu nivelul la care trebuia să fie și implicit cu cerințele profesorului, doamna Tudor s-a ocupat cu mare grijă de cei care aveau mai mare nevoie, dar în același timp, nu m-a uitat și astfel nu m-a lasat să mă pierd la ore ascultând și tot ascultând lucruri pe care le dobândisem deja, ea făcând extrem de multe opere cu noi, opere care nu erau in programă, astefel oferindu-mi posibilitatea de a face conexiuni și de a putea stabili similitudini și diferențe între opere.
Credința străveche potrivit căreia, ceea ce alege copilul la vârsta de un an, atunci când i se taie și o șuviță din păr, îl va defini într-un fel sau altul în viața de adult, în ceea ce mă privește s-a potrivit perfect, mama având grijă (cum altfel?) să îmi amintească că eu, din toate lucrurile aranjate pe o tavă veche de metal am ales, nu bani sau alte acareturi, ci un pix și un ruj. Astăzi, după 24 de ani chiar tind să cred că aceste două obiecte care atunci erau doar un simbol au devenit aidoma unor coordonate în viața mea, fiind în același timp și instrumentele de care mă folosesc, cel mai mult zi după zi, zi după zi. Indubitabil este faptul că pixul era și este în continuare un simbol al unei potențiale dorințe a copilului de a fi erudit, iar rujul, prototipul produselor din categoria fardurilor, este, pe bună dreptate un semn care trimite la ideea unei femei îngrijite căreaia îi pasă, pe alocuri, poate mai mult decât trebuie, de a sa infățișare.
Participarea la workshopuri internaționale: „Bucharest Discourse Workshop. Approaches to Discourse-Relational Devices (DRDs): Textual Connectors, Discourse Markers, Modal Particles”, la diferite simpozione: „Simpozionul Naţional Ioan Petru Culianu”, având variate tipuri de comunicări științifice: „53rd Annual Meeting of the Societas Linguistica Europaea”, „Theoretical: Applied and experimental perspectives on the influence of English today”, dar și publicarea de pildă a unui scurt text despre Ion Coteanu în revista „Contemporanul” m-au făcut încă o dată să mă găndesc la faptul că am lucruri în comun cu filologia și că tot ceea ce s-a întâmplat până acum nu a fost fără sens. Totul are sens. Totul se petrece cu un scop și da, cred în soartă, cu mult mai mult decât în liberul arbitru.
–––––––––––
Cristinna Andreea STAN
Iași, 15 mai 2020