VIAŢA NOASTRĂ.
Cântăreţi de operetă, măscărici cu ştaif şi stiluri,
Plus paiaţe care-mi joacă nesfârşite vodeviluri,
Ne tot umplu viaţa-ntoarsă ca soioase cabarete,
Şi de-un pol ne dau spectacol cu-ndoielnice vedete.
Tot privim şi ne încântă mincinoasele-apariţii
Şi-n aplauze mai cerem generoase repetiţii,
Comedia să ne-ncânte şi-ncă mult să ne desfete
Leac să ţină cât s-o poate şi de foame şi de sete.
Circ să fie pentru suflet chiar de e de mântuială,
El ne-aţâţă voioşia, nu spectacolul de gală,
Iar aceia ce-l prezintă, chiar de n-au nici o valoare
Toţi sunt idoli ce ne-mbată cu-a lor vorbe, o scursoare.
Merităm această soartă şi cu vârf şi îndesat
Că nu ştim s-alegem încă drumul bun şi luminat,
Preferăm mocirla neagră, lipicioasă, puturoasă,
Nu o floare, ori izvorul cel cu apă sănătoasă.
Aşadară să trăiască circul, ura şi minciuna,
Să ne umple ziua, noaptea şi-ncă toată săptămâna,
Să trăim întreaga viaţă, de s-o poate dezbinaţi,
Dezuniţi, fără putere şi uitând că suntem fraţi.
Viaţa-i ciurul ce ne-alege când cea pronie cerească
Ne încearcă vrednicia din mizeria lumească,
Doar aceia ce s-or rupe din trăirea-nşelătoare
Vor fi demni ca să-mi urmeze, cea cărare suitoare.
UITAT DE LUME
Ce cauţi moşnege prin lumea beteagă
Ce viaţa ţi-o trece prin chin şi nevoi,
Nu ştii că ce-a lumea ce fostu-ţi-a dragă
În veci nu s-o-ntoarce de-acuma ’napoi.
E fum şi visare ce-a lume trăită
De-acum tăinuită în boabe de gând,
Din care tu picuri tot iei ca ispită
Să-ţi mângâi simţirea în nopţi lăcrimând.
Uitat-a şi timpul şi Domnul de tine
Ţinându-te martor din veacul trecut,
Să ştie nepoţii că ziua ce vine
Va fi pentru dânşii un nou început.
***
Acuma e noapte şi-n ruga-ţi fierbinte
Tot ceri la Măritul te urce la cer,
Că viaţa de-acuma te-nşeală, te minte,
Îţi fură din zile clipite ce pier.
VEŞNICITUL TIMP
Mai mic decât fărâma atomului ştiut
Se spune că NIMICUL a fost la început,
Eu cred că mai ’nainte a fost din totdeauna
MĂSURA la NIMICUL, ce strânsu-s-a într-una.
Şi mai ’nainte încă de ele fost-a TIMPUL,
El ce-a născut MĂSURA la toate şi NIMICUL,
Dar încă mai ’nainte de el ce fost-a oare?
Cine făcut-a astea la rând, pe fiecare?
***
Bătrânul TIMP îmi creşte lungindu-se-n neştire
Tot renăscând din clipa ce-a veşnic muritoare,
Nicicând făcând popasuri din ziua de pornire
Pe şerpuita cale în cercuri urcătoare.
În toţi care s-or naşte, trăiesc şi mor la urmă
El pus-a din averea-i fărâme de vecie,
Să facă măsurată cărarea lor pe humă
Şi cât din ce-a trăire a fost din el să fie.
El, nevăzutul martor pe toţi ne însoţeşte
Find început şi capăt la sfânta vieţuire,
În toate se ascunde şi-apoi ne ia hoţeşte
Vecia ce ne-a dat-o, ne facă amăgire.
Pe rând scăpăm de toate ce–n viaţă le-am avut
Şi-apoi, la urma urmei, în drumul spre uitare
Va fi , din tot ce fost-a, doar singurul avut
În care îneca-ne-o, vecia curgătoare.
ÎMBIETOARE TIMPURI,
SMERIT VĂ CER IERTARE
Motto: ,,Prea de mult a mele simţuri mă îndemn să merg acasă,
Prea de mult a mele treburi mă opresc şi nu mă lasă.
Dar acum sfârşit-am toate chiar de încă mi-a fost greu,
Iar de mâine fi-voi sigur, c-am să merg, în satul meu.’’
Ca să scurtez spre casă las pasul să să-mi apuce
Prin iarba încâlcită crescută pe cărare,
Ce dă în drumul ţării, iar de acol’, ,,La Cruce’’
Scobor pe după garduri pe urmele de care.
Mă simt de-acuma câini lătrându-mă cu ciudă
Că le-am stricat hodina la umbra răcoroasă,
Eu nici că-i bag în seamă de ce fac ei cu trudă
Să-şi merite cel nume de gură sândăcoasă.
Pe punte trec cu grijă, că podina-i mâncată
De vremi, de ploi, de toate cât timpul le adună
Şi-ajung pe drumul morii la uliţa-nfundată
Cu case mici, ochioase, crescute ca din humă.
Aicea în umbrare mi-e cuibul de născare
În care soarta vrut-a să vin şi eu pe lume,
Să-mbucur scurta viaţă, la fel ca fiecare
Din cei pruncuţi ce fost-am a satului minune.
*
În fulgerarea clipei mă văd ca-ntr-o oglindă
Copil în raiul lumii cu toate preacurate
Şi-i văd pe-ai mei de-acuma cum stau cuminţi în tindă
Îmbucurându-şi ochii în lacrimi adunate.
Şi-n veri mă văd la scaldă pe maluri de Târnavă
Cu alţi copii la joacă, uitaţi în voia sorţii,
Mâncând grădini de poame întinse ca pe-o tavă
De merii cei văratici, de pruni din faţa porţii.
În ierni urcam pe Coastă cu săniile-n spate
Să coborâm la vale pe-o urmă bătucită,
Şi-n lungă hărmălaie a noastre glasuri sparte
Îmi răscoleau tot satul şi clipa-n loc oprită.
*
Din dulcea mea visare mă reîntorc spre casă
Şi-nfioratul suflet o clipă stă pe loc,
Că n-am mai fost pe-aicea de când am stat la masă
Cu cei ce-s azi un nume pe cruci făr’ de noroc.
Cu grijă bat în poartă, dar nimeni nu-mi deschide
Că timpul mi-i luat-a pe bunii mei părinţi,
Ce de acum îs humă în dealul ce-i cuprinde
Pe toţi ce-au fost în viaţă măriri, ori pătimiţi.
Căzut îi şoşul porţii şi înierbată-i curtea,
Fântâna-i nămolită iar cumpăna-ntr-o parte,
S-a tot micit târnaţul de îl ating cu fruntea,
Ferestele orbite au ochiurile sparte.
Deschid cu grijă uşa în scârţâit a jale
Şi nimeni nu îmi zice de-acum un bun venit,
Doar Maica Născătoare, iconă-ntre ştergare,
Zâmbeşte întristată din timpul rătăcit.
E rece jaru-n sobă, iar pe blidar o cană
Îmi pare că mă-mbie cu lapte muls, curat,
În ler aşteaptă încă să facă o tocană
Ce-a cratiţă ce încă pe toţi ne-a săturat.
Pe laghiţă-i sucala din vremea cea uitată
Cu ţevile făcute ’nainte de culcare,
Iar patul plin de perini îmi spune că m-aşteaptă
Să-mi de-a la osteneală, hodina dumisale.
*
Nimic nu-i ca ’nainte şi nici n-o să mai fie
Că veacu-i dus de-acuma cu toate ale sale,
Aşa că doar în minte mai poate să re-nvie
Ce-a lume rătăcită pe-a sufletului cale.
Acum, aceia lumea ce-i fum şi e visare
O pun în al meu suflet icoană lăcrimată,
Şi-n tainiţă de minte va sta spre neuitare
Cât inima mai poate, să-ndure şi să bată.
PÂRÂIAŞUL
În luciri diamantine
Scăpărând sub bolţi de stele,
Îndrăzneţe şi rebele
Bat în maluri tinerele
Ape-n valuri cristaliene.
Apoi curg mergând la vale
Peste prunduri argintate
Şi-n plăceri înfiorate
De-ndulcitele păcate
Îngâna-vor scuta-i cale.
Lîngă salca plângătoare
Îşi smereşte mersu-i lin,
Şi-ntro clipă de pelin
Înfrânându-se puţin
Nalţă rugă de iertare.
Iar când unda-i tremurată
Săruta-va lacu-n grabă,
Maluri îmbrăcate-n iarbă
Înălţa-vor imn de slavă
Lunci-n rouă lăcrimată.
Peste toate, mândra lună
Luminoasă se petrece
Şi-n clipita care trece
Raza ei fugară, rece
Spune-o lumii, noapte bună.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Îmbietoare timpuri (versuri)” →