se îndoaie tăcerea sub lacrima ploii
se frâng ultimii pași pe drumuri de plumb
ninge și ninge pe câmpuri uitate
fug risipind timpuri trecând
mai țopăie pe dealuri amurgul
dorm și arinii pe drum
e noapte prelungă și zac
la marginea lumii în gând
luna revarsă polei pe cărare
prin crâng fuge o ciută rănită
mai trece un glonț
mai moare un suflet plăpând
lung e drumul până acasă
e timpul uitat pe o masă
pe râu se ascund stele reci
se adapă apoi în ape repezi de munte
mai bate o inimă
lângă vechiul drumeag
trece un om căutând mântuirea
plânge o fată la capul celui plecat
e târziu și mi-e frig
se sting pe nisip ultimii pași
în vatra străbună mai arde un vis
uitat printre ramuri de ceară străbună
Poemul iubirii
Cu drag, Ofeliei
la poalele gândurilor este o biserică
cioplită în stânca sufletului
acolo poposeam noapțile după întâlniri de amor
să mă rog, să mulțumesc cerului
pentru clipa noastră de iubire
tu ai plecat demult
de ce, nu știu
doar știu că plâng
te caut în gând, în cer, pe pământ
îmi este atât de frig, simt acut lipsa ta
ea, unde este ea, femeia mea
îmi este aprig dor de a ta îmbrățișare
offf, Doamne, ce fior nebun, sublim și totuși trecător
tu unde ești acum, eu cine sunt
mi’s pașii grei, drumul e lung
cum să ajung, cum să te cuprind
să rup tăcerile din mine cu furia primului sărut
de ce nu vii, de ce nu vii, iubire, într-o zi
amurgurile sunt azi pustii și lacrimi curg
mi-e dor de noaptea noastră, în taina sfântă a primului amor
de întâiul țipăt dăruit iubirii
cum te frângeai duios sub sărutări, sub mângâieri
să dormi, să dormi în cuibul meu, tu pasăre măiastră
să acopăr buzele fierbinți cu sărutări ce ard, ce dor
să te învelesc încet, cu gândul,cu șoapte line
am picurat pe țărm pulberi de stele
să vii, să vii în noapte, pășind ușor prin ele
să te port pe țărm în palmele de dor
să plecăm împreună printre valuri și stânci, către cer
Pe țărmul sufletului
am împletit din lacrimi o mare
dar marea mai este o mare
se scurge lumina printre turnuri tăcute
ochii istoviți încetau să mai vadă
eram bulgăre aprins pe țărm
foșneau valuri zălude pe buze
eram tragic cânt în amurg
scriam cu lacrimi pe pământ
pe umeri purtam zările albastre
din lut ciopleam oglinzi de suflet
așteptam așteptarea pe coji de jăratec
prin suflet treceau umbre desculțe
rătăcite în nisipul clepsidrei
noaptea, împleteam din șiruri de șoapte
poeme învelite în humă
eram poetul rătăcit pe o mare
căutam crucea de taină
să urc o chemare
în ultima bătaie de aripi, pe pleoape
Țipătul gândului
încăperea s-a năpustit peste mine
strivindu-mi sufletul de pereți
erau uscați și atât de reci
când m-am trezit, am țipat
eram acasă
tu, în altă casă
absența ta mă ardea adânc
pășeam tăcut prin încăperile goale
în sunetul mut al sufletului deșirat pe tocul gândului
căutând viitorul în timpul trecut și petrecut
sorbeam secundele în bătaia surdă a timpului, așteptând clipa
obosit, m-am așezat pe prispa sufletului
și am plâns
îmi era dor de tine
Pașii tăi, pașii mei
mă stecor stingher printre nopți rebele
mă cheamă, mă dor amintirile
pășesc pe un peron de gară, de viață
gara e goală, viața absentă
nu am timp, timpul e gol
am ascuns în pământ pașii tăi, pașii mei
pașii noștrii i-am uitat într-un parc
unde am strâns la piept femeia, întâia oară
caut în ploaie chipul iubit
nu, nu pleca acasă
rămâi lângă mine o zi
mai scriu un poem pe sânul tău gol
te mai scriu într-o noapte de amor
te vreau și te chem pe drumul spre iad
să ardem, să ardem iubito în sărutul final
curg flăcări de iubire în noi
pe umeri gânduri
mi-e cald lângă tine și clipa e vie
foșnește în cameră o rochie purpurie
e vis, e trăire
au trecut clipe, zile, ireal
îmi e frig acum
fără tine, fără ger
doar un tren așteaptă într-o gară pustie
mai arde un foc
într-o inimă de granit, inutil
sunt tăcut, sunt departe
și viața’i o moarte
mai ninge iubito la poli
În noapte
uneori închideam zerouri în nimic
alteori țipam în bezna creației
tăcerile se deșirau tăcute
pe mâini se scurgeau întrebări
lunecam în uitare
pe porțelanul spart al sufletului
seara sorbeam valuri
din înspumate gânduri
alteori mă cățăram pe ziduri
purtând pe umeri pecetea destinului
noaptea,
marea se retrăgea între ape
prin ochiul stins al lumii
Gânduri
avem puterea de a dărâma tot ce iubim,
apoi zidim puterea ce ne-a dărâmat.
trăim în regenerarea perpetuă a propriei suferințe
o poartă eternă spre alte neputințe
încrucișând infinitul cu obsesia timpului
al meu, al tău..
Pe țărmul sufletului
crucile au strigat într-o noapte
o să treacă
și au trecut
era o lume strâmtă, prea strâmbă pentru mine
când căutam cuvinte goale printre paie
aici mi-e frig și mă scufund la fiecare pas în era glaciară
tremurau mâinile în actul creației
era sânge pe aripi de zări
pășind printre oameni
etern necunoscut între străini
în urmă au rămas doar pagini roase
uneori mă ascundeam prin retine
să nu văd sufletele despuiate
căutam un val să spăl nopțile pierdute
mă loveam de mal la final
Într-o zi
respir în cuvinte nescrise
e seară, e târziu și e iarnă
mai ninge în munți
visele trec, speranțele mor
s-au veștejit și florile pe câmp
tăcerile curg, ucid un vis
aștept să mă dezbrac de gânduri
să ascund in palme doruri de viață
razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite
atârnă îngeri de ceară pe crucea de spini
rătăcesc prin clipe pierdute uitând firesc să trăiesc
aștept să înflorească sufletele noastre
într-o zi, de va fi
atunci, vom ști ce am fost
de va fi, mâine, o zi
Umbra
ai plecat femeie să cânți în corul de îngeri
drumurile sunt astăzi pustii
nu e lună pe cer, nu e soare
cuvântul plânge pe drumuri târzii
e întuneric, în mine, în jur
de unde vin și unde curg înspumate ape
mai trec în zbor râzleț
șir lung de gânduri amputate
cuvintele au dispărut pe rând
cui azi să cânt balade într-o noapte
frumoasa mea cu ochi fierbinți
tu ai plecat în cor de șoapte
locuiesc cu mine, cu timpul și durerea
cad umbre adânci și mă plâng
mă așteaptă nesfârșitul
eu am rămas aici, să cânt la lăută sfârșitul
o barcă alunecă agonic pe ape
în dansul înserării peste pleoape
cresc imagini himeric pe cer
ce să cer, ce să sper
aș pleca, dar cum să zbor
cu aripi arse de-al meu dor
mi-e sufletul zbucium etern
și durerea mi-e soartă
legat de țărm
nu plâng, nu gem și nu blestem
sunt doar o umbră sau o rană
prin care mă încheg în apă
Undeva, cândva
odată, nisipurile ardeau sub picioarele mele
acum, soarele nu mai curge
s-a topit și a plâns
îmbătrânise, de atâtea ori
mâine va fi din nou iarnă
demult, ascundeam gândurile în palmă și plângeam
acum, durerea mea nu mai interesează pe nimeni
ajunge să ne despărțim de noi.
numărând clipele până la limita întunericului
ce frumos ninge…
undeva, sus
Prin ochii sufletului
migrează tăceri
mi-e teamă de lume și fug
uitată e luna pe cer
pe drum colind, călător între ani
căutând mireasma pură a unui gând
dansează în mlaștină ceața
un nor se scurge
și plânge ploaia pe țărm
răspunde chemarea unui timp
eu, tu…
ecou prelung
macină timpul anii rămași
rănile plâng
în sicrie, în gând
mai freamătă între veștede frunze o boare
sunt trist și viața asta mă doare
pasul răsună agonic pe drum
bolnav mi-e trupul acum
nu e nimic, timpul nu iartă
adio spun și plec mai departe
în țara care nu mai este
sunt plop stingher printre copaci retezați
înconvoiat de gânduri sub cer
cântă un cocor în vale
clipele se sting tragic, agale
iar în ape se reflectă chipul lunii îmbufnată
plâng îngeri pe umeri
cruci de gânduri în țintirim
ochii plâng, cer să vadă, necuprinsul
pe masă
o prescură pentru suflet și mătănii strâng în mâini bolnave
trupul se apleacă a rugă
fum se înalță din trup chinuit
frigul mă arde și țip
sunt un om ce încă privește în sus
Pe un peron
astăzi plec către cer
printre renunțări și disperări
fug
mă rătăcesc într-o gară
fără nume, fără șine
doar un megafon mai sună
în neștire
pe un peron gol
niciun tren nu vine
n-are șine
n-are cine
privesc acoperișurile plate ale vieților noastre ratate
agonic și trist
mă retrag
în tăceri descompuse
în jur
noaptea suspină
Ploua cu triste anotimpuri
eram un pescăruș pribeag cu aripi arse
mă rătăceam într-un gând în decoruri schioape
așteptam ziua de mâine pe cioturi arse
mă arde lumina frunzișului din suflet
mă întorc către mare și cer o mare și mai mare
se moare în cetate, se moare mereu
cuvintele s-au uscat și smoala mă doare
să zbor nu mai pot
dar pot să mai merg
azi mor în ultim suspin la marginea lumii
dar ce este lumea
mă întorc către cer și plâng ca nebunii
azi pier în pragul porții
că viața e un joc
și dacă mi se dă să plec
așa e datul sorții
să beau în noaptea asta
pelin cu morții
în viața asta fără de noroc
plângeau cuvintele nescrise
eu mai scriam un ultim rând
pe crucea unde cuiele plângeau
nu pot să zbor și mor la țărm de mare
fără lacrimi, fără soare
nu pot să zbor și totuși voi veni
mă voi întoarce în zbor
voi presăra peste oase calcinate
lumina vie a iubirii
și voi renaște în toate
Puntea
dau cu farfuriile de pereți
să ascult murmurul cioburilor
rătăcite pe podeaua universului
am băut suspinele până la capăt
între picături inexistente de timp
mă ardeau depărtările ce țipau în mine
sunt doar o umbră ce despică văzduhul
despart spații, timpuri, anotimpuri
în căutarea unei punți către un sărut
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
25 iulie 2020