Alexandrina TULICS: Grupaj liric

Parcă zboruri
(album Splendori)

 

Parcă zboruri nevăzute,
albe-n nori și-n raze vii,
mă ating -n a lor chemare;
-Hai cu noi spre veșnicii,
parcă florile de nuferi,
albe-n dans, pe cer ca stele,
mă îndeamnă să mă-nalț
ca să fiu în zbor cu ele,
parcă plânge ploaia vise,
sufletu-mi acoperind ,
să mă scap de grele gânduri,
învățând din al lor cânt,
parc-un zbor de rândunici
cântă-n viața clipei mele
să învăț din al lor glas
și să zbor spre-nalt cu ele…
parcă-un fulg mi-e inima,
ce se vrea cu ele toate,
înspre infinit să zbor ,
dincol’ de pământ și moarte.

 

 

Ce are toamna?!
(album Splendori )

 

Ce are toamna?
De ce împarte generos aur, aramă, rugini din soare
și lacrimi pe frunzele de ea rupte din ramuri
cu furia vântului ?
Ce are toamna,
de plânge la fereastra unde a adus ceață
și-a facut pat de flori plâns de dorul grădinii?
Ce are toamna, de -și plânge -n sugiț de ploaie
crengile dezgolite de furiile ei?
Ce are toamna,
de ce-i fericită când,
păsările vor să-și aducă lacrimile în plânsul meu?
Ce are toamna cu mine?

 

 

Mă ierţi, iubite Tată? 

(Colț Stelar)

 

Înjunghiat de frig și foame,

În zdrențele în care lumea l-a-mbrăcat,

Pribeag, fără de casă și de Tată,

Își duce viața fiul risipit dar

Tatălui, atât de drag!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Grupaj liric”

Daniel IONIȚĂ: Patrick White – scriitor australian laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1973

Patrick White, romancier, (28 mai 1912 – 30 septembrie 1990) este primul și, până acum, singurul australian căruia să-i fie acordat premiul Nobel pentru Literatură (1973). Motivația Academiei Suedeze raportează că: „White prezintă o scriere epică și o narațiune psihologică farsciantă, introducând un nou continent în literatură”. Volumul care i-a adus faima este „Copacul Omului” (The Tree of Man) o lucrare epică la scară largă, un raport psihologic de mare discernământ a unei părți a dezvoltării sociale australiene sub forma povestirii conviețuirii a doua personaje care luptă cu dificultăți externe și interne. Cadrul este unul de pionierat conventional, dar cu nuanțe și asociații filozifce, existențiale, biblice.

Personajul principal din „Copacul Omului”, Stan, este unul din tipicii căutători ai adevărului din scrierile lui White, căutările lui fiind contrastate cu atitutidea convențională a lui Amy, soția lui. Stan acceptă și respectă tainele soției sale, însă ea nu le poate accepta pe ale lui.

„Doi oameni nu se pierd unul de altul exact în acelaș moment, pentru că dacă ar fi așa, s-ar regăsi și ar fi salvați. Nu e chiar atât de simplu.”

Povestirea, așezată în contextul dificultăților climei australiene (cu secete, focuri, inundații) se ocupă în principal cu drama psihologică a dorinței lui Stan de a înțelege țelurile lui Dumnezeu, „care sunt descoperite babelor, călugărițelor și idioților”. În anumite momente, cruciale, atinge, fie și  doar mistic și tranzient, divinitatea: „Și peștera de foc era enormă, ca un labirint, care era acolo ca să-l primească pe om. El se lărgea și se împățea în ramuri ca un copac, se umplea de flăcări, creștea în intensitate, și apoi se stingea deodată în mici norișori de fun și gânduri obosite.”

Un alt aspect al efectului psihologic pe care interiorul Australiei în poate avea – este descris în Voss, roman în care un explorator fanatic al interiorului neiertător al Australiei (personaj modelat după exploratorul german Ludwig Leichardt) își trăiește aventura existențială și își găsește sfârșitul.

„Și-a dat seama el însuși, că era mereu teribil de înspăimântat, chiar atunci când se găsea în culmea puterilor lui divine, un Dumnezeu slab așezat pe un tron care scârțâia din toate încheieturile, temându-se să deschidă scrisori, să ia decizii, temându-se de cunoștința instinctivă a asinilor, sau de ochii nevinovați ai oamenilor buni, de natura elastică a pasiunii, chiar de devoțiunea ce o primea de la unii oameni, și de la o femeie, și de la câini.”

Voss este un studiu intens ar caracterului personajului juxtapoziționat cu sălbăticia fascinantă australiană – și raportat pas cu pas la ea. Dar și a relației fracutrate dintre un străin (Voss) care pricepe misterul acestei sălbăticii, și localnicii care n-o înțeleg decât superficial:

„Voss era în stare mereu, dacă era necesar, să nu înțeleagă nimic. Dar rănile îl făceau să tresară, în special în aerul sărat. Zâmbea și își înșuruba ochii la marele spectacol al luminii și apei. Unora le era milă de el. Unii îl disprețuiau pentru pentru că arăta ciudat, ca un străin. Voss și-a dat seama, trepidând de mânie, că nimeni nu ere conștient de puterea lui. Oamenii mediocri, animali, nu ghicesc niciodată cât de puternice sunt stânca sau focul, până în ultima clipă, când aceste elemente-i reduce la nimic. Acesta, cel mai pal și mai transparent dintre cuvinte, este cel mai aproape de a fi complet.”

White este primul scriitor de talie mondială dăruind continentului australian o voce autentică, cu valențe universale – literatura sa contribuind – atât ideatic cât și artistic – la dezvoltarea literaturii universale.

Opera lui Patrick White este plină de aforisme care a devenit „agenți independenți”, cunoscuți fără a face referire la operele lui:

„Cred că este imposibil de explicat credința. Este ca și cum ai vrea să explici efectul aerului, doar prin separarea lui în elemente constitutive pe care să le etichetezi științific. Trebuie să-l respiri ca să-l înțelegi.” Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Patrick White – scriitor australian laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1973”

,,POEZIE FĂRĂ FRONTIERE”, antologie în limba română

“POEZIE FĂRĂ FRONTIERE”
antologia în limba română a poeziilor promovate săptămânal
prin fundația ITHACA – Spania

Editura Tiparg, Pitesti, 2020, nr. 21 in „Biblioteca Revistei Curtea de la Arges” (www.curteadelaarges.ro)

207 de poezii semnate de 200 de poeți contemporani din întreaga lume


O antologie unică, de poezie modern internațională, provenind  din țările: Algeria, Argentina, Austria, Belgia, Bosnia, Brazilia, Bulgaria, Chile, China, Columbia, Croația, Cuba, Republica Cehă, Republica Dominicană, Egipt, Marea Britanie, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Guatemala, Ungaria, Islanda, India, Irac, Iran, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Coreea,
Crete, Kurdistan, Liban, Malaysia, Mexic, Maroc, Nicaragua, Peru, Filipine, Polonia, Portugalia, România, Rusia (Anna Akhmatova), Senegal, Slovacia, Africa de Sud, Spania,
Suedia, Taiwan, Thailanda, Turcia, SUA, Ucraina și Uruguay.

Nu mă socoti migdal

 

Fă-mă amar,

socoate-mă migdal.

Paul Celan

 

Nu mă socoti unul de-al lor,

nu mă pune-n rând

cu amărăciunile toate

sau cu tenebrele cele mai sumbre.

Să nu mă socoți o migdală de-a ta.

Dă-mi mie mai bine,

când noaptea-i prea deasă,

al stelelor licăr

și speranța în zori,

al visului mac.

Germain Droogenbroodt, Spania – Belgia

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

în colaborare cu autorul

***


Cartea se poate comanda în România, la prețul de 25 de lei, la adresa:
curteadelaarges@gmail.com
Trimiteri în străinătate cu preț ajustat tarifului poștal internațional.

 

„Frumuseţea va salva lumea”, spus-a Dostoievski, iar asta o ştiu şi o încearcă dintotdeauna poeţii. Germain Droogenbroodt, poet belgiano-spaniol, de fapt, poet al întregului mapamond, s-a implicat cu trup şi suflet în „salvarea lumii prin poezie”, coordonând de ani buni o „campanie” cum nu ştiu să mai existe alta: un poem pe săptămână, de autori de pe toate continentele, tradus în zeci de limbi, trimis la mii de adrese e-mail şi publicat în reviste de cultură din diverse ţări – inclusiv în Curtea de la Argeş (www.curteadelaarges.ro). „Responsabil” cu limba română în echipa sa este Gabriela Căluţiu Sonnenberg.

Cei doi ne oferă prin cartea de faţă o veritabilă piesă bibliofilă: aproape 270 de poeme, traduse în româneşte, de peste 200 de autori, unii dintre ei fiind nume mari ai literaturii. Doi profesionişti, entuziaşti-împătimiţi, o muncă sisifică, un rezultat pe potrivă – o antologie de colecţie.

„O boală învinsă-i orice carte”, ne asigură un vers al lui Lucian Blaga. Avem confirmarea în faţa ochilor… (Acad. Gheorghe Păun)

Mircea DAROȘI: Ion Minulescu sau ,,Romanța celui care s-a întors’’

Interesat de viețile unor personalități importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Țene promovează modelul monografiei romanţate, construindu-şi propriul său proiect. Conceptul nu este ceva  nou în lumea editorială, ci o formă  prin care personalitatea evocată devine personaj principal de roman. În cele patru volume realizate în ultima vreme, Al. Florin Țene  ne aduce în prim plan pe scriitorii Gib Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr și Ion Minulescu. Împătimit de actul cercetării biografice, el este un foarte bun cunoscător al literaturii române, dar și un talentat scriitor, ,,complex și nuanțat ”, care își înnobilează munca cu fiecare carte scrisă şi publicată, recuperând  în special valorile culturale rămase într-un con de umbră. Mergând pe urmele lui Ion Minulescu, scriitorul clujean reușește să ofere cititorului posibilitatea să găsească detalii reale asupra vieții poetului, dar totodată să dea frâu liber fanteziei, acolo unde biografia nu reușește să desăvârșească lucrurile nesigure. Pe soclul realității trăite de acest personaj, el construiește o poveste pe care o trece prin filtrul simțirii sale. Nimic din ceea ce este firesc și inedit din viața lui Ion Minulescu, nu îi scapă. Poetul este înfățișat ca un om supus destinului său, cu performanțele, dar și cu neîmplinirile vieții, cu ciudățeniile, extravaganțele și viciile sale. La fel ca și personajele celorlalte biografii romanțate, Al.Florin Țene îl redescoperă pe  Ion Minulescu, îi creionează cu abilitate portretul, din care aflăm că era un nostalgic și enigmatic, dar și un sentimental notoriu, pentru care femeia a reprezentat încă din primii ani ai tinereții o mare iubire.  El nu își propune să abordeze din punct de vedere critic opera poetului, ci se oprește asupra vieții lui particulare, însă nu uită să spună că a avut mulți admiratori, dar și detractori.

Cartea pune în valoare toate informațiile pe care biograful vrea să le aducă la cunoștința cititorului. Se îndepărtează cât mai mult de stilul academic, respectând însă şi unele rigori ştiinţifice, precum trimiterile bibliografice,  iar prin talent  se apropie de literatură, de această formă sensibilă a romanului biografic. Prin ficțiune, nu se abate de la reperele cunoscute ale vieții acestei personalități, se documentează temeinic și interpretează datele culese din biblioteci, arhive sau alte instituții de specialitate și, mai ales,  studiază foarte atent întreaga operă minulesciană. A călătorit mult pentru a cunoaște locurile natale ale poetului, a stat de vorbă cu oamenii mai în vârstă și s-a folosit chiar și de informațiile primite de la Claudia Millian,  soția poetului, pe care a vizitat-o în tinerețe, când nici nu se gândea că va întreprinde cândva un asemenea demers. Căutând urmele lui Ion Minulescu,  Al. Florin Țene face apel la informațiile unor scriitori cunoscuți, care și-au interferat viața cu cea a poetului (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Beniamin Fundoianu ș.a). Din cărțile lor și din documentele de epocă împrumută ,,concepte, limbaj, atmosferă ” și alte elemente care dau cărții un farmec aparte. Cititorul are posibilitatea să savureze stilul personal al autorului care, îmbrăcând o viață în poveste, își lasă amprenta inconfundabilă asupra textului. Ajuns la cea de-a patra carte de acest fel, Al.Fl. Țene are deja o experiență remarcabilă în domeniu, o capacitate de sinteză bine așezată și o judicioasă relevare și îmbinare a elementului biografic major cu cel mărunt, dar semnificativ. Discursul său narativ este plăcut și atractiv, provoacă interes pentru oricare cititor. Există o lejeritate cu care autorul povestește toate întâmplările, lejeritate care trebuie pusă  pe seama stilului, a limbajului și a unei structuri morfosintactice bine închegate. Narațiunea alternează cu informaţiile despre instituții publice, evenimente istorice și culturale, întâlniri cu oameni de litere, artiști de seamă din țară și de peste hotare și ne introduce în epoca și mediul social în care a trăit și creat îndrăgitul poet al romanțelor.Nu lipsesc nici versurile minulesciene şi  descrierile peisagistice, care încununează conținutul lucrării.

Continue reading „Mircea DAROȘI: Ion Minulescu sau ,,Romanța celui care s-a întors’’”

Ben TODICĂ: Stele oprite din DEVENIRE

„Viața noastră” e un lucru uitat în aceste zile și s-ar putea să dispară. Am descoperit-o azi pe Diana Ankudinova, o cântăreață de 17 ani la vocea Rusiei. Vibrația sunetelor vocii ei naturale a produs o stare deosebită în rândul celor ce am ascultat-o și-o ascultăm. Am aflat că nu are antrenament și că se va apuca de acum încolo să își ia un profesor de voce. „Sper să nu i-o strice”. Cineva a zis: O voce atât de captivantă, voce de vrăjitoare, și atunci mi s-a deschis o ușă spre origine, spre vibrația naturală a pământului – cutremurul. La școală eram intenționat antrenați să ne speriem de vocile joase: Vai, vai, că vine strigoiul, o să te mănânce și uite așa eram educați să zburăm spre înălțimile notelor (tralala), unde suntem mai ușor de controlat „parcă” și de ce? Mă întreb cu suspiciune,

Pentru că vocea înaltă nu sperie, e luminoasă, nu te controlează, te adună, te atrage și te conduce ușor acolo unde dorește doamna educatoare – controlorul. O voce de copil nu te supune pe tine ascultatorul așa cum o face o voce cu ondulații joase care te domină; vocea unui adult sau bau, bau, te întunecă și te forțează să te ascunzi după ușă. Diana a avut un destin mai dramatic, o poveste extraordinară de supraviețuire. Mama ei, o alcolică a bătut-o groaznic de i-a rupt o clavicula și a aruncat-o în stradă la vârsta de 3-4 anișori. Bătută puternic de mama ei naturală, Diana a fost salvată de destin și a ajuns în orfelinat traumatizată și mută. De acolo, de milă este în cele din urmă adoptată de un kinetoterapeut. Noua mamă adoptivă o înscrie la lecții de muzică, în speranța că acestea o vor ajuta să-și recapete capacitatea de a vorbi. Diana a prins curaj și și-a dat drumul vocii cu lecțiile de canto, a început să cânte prin casă și a apărut pentru prima dată la emisiunea TV rusă „Ești Super”, o emisiune concurs pentru copiii defavorizați și abuzați. La vârsta de 13 ani, Diana impresionează specialiștii cu vocea ei care, spuneau ei că parcă vine din altă lume sau e altcineva în ea care cântă. O voce izvorată din durere. Deci am putea spune că are o voce Contralto, una dintre cele mai joase și rare pentru o femeie venită parcă din adâncuri. Un suflet oropsit și-a dat drumul vocii, spun oamenii dintr-un loc sălbatic în care nimeni nu e cu ea, ea fiind mereu singură și închisă în casă de mama ei care era mereu plecată, iar când revenea era beată. De ce ne farmecă vocea ei?

După un timp de cercetări  am descoperit un mister precum că, atunci când în muzică îți acorzi instrumentele înainte de a începe un recital, unii acordează după ureche, iar alții care nu pot, folosesc un instrument numit Tahometru, standardizat la 440 de Hertz. Această frecvență de acordare a instrumentelor, se spune că ne ferește de a intra în hipnoză, în zona sumbră a sunetelor care produc tristețe și disconfort, ne rupe din natural și ne aruncă în zona veselă și zglobie a vieții, unde cu ușurință suntem ușor satisfăcuți, cuceriți și dirijați dintr-un loc în altul al plăcerilor fără a ne trezi sau a fi treziți într-o realitate dură sau afectați psihologic. Un alt motiv este și rapiditatea acordării. Nu e incriminare, ci doar o constatare.

Până acum două sute de ani în urmă se folosea o altă frecvență de acordare a instrumentelor – 432 de Hz, este standardul vechi care acum reînvie, în urma slăbirii frâielor rigide ale standardelor și își reface apariția în mod special în industria meditației și a medicinii. Specialiștii au ajuns la concluzia că această frecvență de acordare a instrumentelor face bine sănătății și, în special a sănătății inimii și a altor boli pe care le vindecă. E o teorie conspirațională? Aici îmi vine în minte Egiptul Antic, unde medicii foloseau pisica așezând-o pe rănile bolnavilor care torcând în somnul ei adânc și dulce, scriu tabletele, producea vibrații considerate benefice, pentru că ele stimulau vindecarea rapidă a bolii. Acest fenomen l-am simțit chiar pe pielea mea când, sosit acasă, după o zi grea de muncă – și mă durea pieptul groaznic de la ridicarea fiarelor toată ziua prin fabrică, luam pisica, o așezam pe piept întins pe fotoliu și după o oră de somn mă ridicam ca nou. Tot pentru vindecare prin vibrația sunetelor au fost descoperite construcții lângă piramidele din Egipt, echipate cu sisteme de producere a lor, cu ajutorul apelor subterane, unde medicii erau specializați să trateze prin expunerea pacientului în diferite încăperi, în care construcția prin combinații de obstacole și jeturi crea diferite sunete și vibrații care erau specifice diferitelor boli de care suferea omul. Boli de natură fizică cât și de natură psihologică. Desigur, alături de celelalte forme de relaxare prin autosugestie, meditație și plante naturale.

          Acest suport/certificare pentru a justifica revenirea la frecvența de acordare a instrumentelor muzicale cu un instrument de 432 de Hz este demonstrat matematic în relația scărilor armonice și a frecvențelor sunetelor din natură. Toate aceste calcule matematice îi sunt atribuite lui Pitagora, care a trăit între anii 570 – 495 înaintea lui Hristos. Deci, realizați de ce era greu de acordat în vechiul sistem – pentru că trebuia să fii și un pic de matematician ca să te perfecționezi în acordarea instrumentelor, în muzică. Marii compozitori, Mozart și Verdi foloseau frecvența de 432 de Hz în acordarea instrumentelor lor. Frecvența de 440 de Hz a fost introdusă în anul 1800 de către fizicianul german Johann Heinrich. Tot el a inventat și Tahometrul. Americanii au adaptat sistemul în 1936. Chiar și azi mulți muzicieni sunt convinși că frecvența 432 de Hz este mai calmă și mai liniștitoare, are o contopire mai sănătoasă cu ascultătorii. India și Asia folosesc această frecvență dintodeauna și de aceea muzica lor e diferită față de vest și cu efecte mai liniștitoare.

Dacă vom calcula pătratul lui 432, obținem viteza luminii. Frecvența vibrației fierberii pământului oscilează în jurul a 8 Hz. Când frecvența începe să scadă sub 8, intrăm în zona noastră de calm și relaxare, în starea creierului, denumită Alfa și e aproape în Theta 4-7 Hz, când noi intrăm într-o relaxare adâncă de vindecare și somn, adormim și ne odihnim într-o meditație celestă profundă. Multiplii acestor frecvente sunt C = 64, 128 si 256 Hz (C mijlociu), unde notele devin audibile pentru urechea omului și apoi referința pentru 432de Hz.

Dacă vibrația pământului duce la vindecare rapidă și relaxare, atunci e ușor de înțeles strângerea în brate a trunchiurilor groase de copac practicate de anumite triburi din jungle sau grupuri meditative din alte țări. Stând în picioare se amortizează vibrația prin încălțăminte și alte forme de absorție, însă îmbrățișând trunchiul, aplici direct lungimii totale a trupului tău și transversal, vibrația pământului prin copac în tine. Deasemeni îmbăierea prin duș cu vibrațiile întregului copac, atunci când te așezi sub el să te odihnești. Ești așezat ca și crema dintre doi biscuiți în schimbul de energie dintre pământ și ramurile copacului. Te ridici înzdrăvenit și pleci mai departe. E fantezie? Toate aceste mici efecte neglijate ne-au fost luate în grabă de cei care voiau să ne folosească în mod real timpul în favoarea lor. Totul pentru profit și bani, după cum vedeți. S-au investit sume uriașe în folosirea sunetului ca armă de distrugere în masă în industria militară decât în folosirea medicală. Această manevră posesivă a industriei farmaceutice, a cărei contribuție (care la început a fost binevenită) a dus mai târziu, datorită lăcomiei ei la eliminarea etichetei echilibrate de descoperire și dezvoltare a științei de însănătoșire de toate felurile. Fără discriminare în prevenire a bolilor și reducerea chimicalelor din proces.

Recent, astronomii au calculat că frecvența fundamentală a soarelui este 144Hz. Al doilea overtone sau a treia armonică al acestui fundamental ton este 432 Hz. Acest lucru ne demonstreză încă o dată conecția cu natura. Marele tobe/ceaune sunt acordate de mii de ani în Nepal cu frecvența de 432 de Hz. Aceste tobe sunt folosite în vindecarea și relaxarea maselor după o zi grea de muncă, adică vindecarea întregii națiunii prin cânt și relaxare. Nu m-ar mira ca aceste observații și descoperiri să ne ducă la realizarea că, în marile construcții de piatră s-a folosit vibrația anumitor sunete în ridicarea blocurilor de sute de tone pe ziduri.

E foarte greu să revii dintr-o dată, pe toată suprafața pământului la vechea și originala frecvență de acordare a instrumentelor muzicale și a vocii omului de la 44oHz la 432Hz. Deci, vocea Dianei Ankudinova este vibrația naturală și originală a muzicii evoluate în timp cu viața de pe pământ. Ce s-a întâmplat acum 200 de ani a fost o mutare/hotărare mai mult economică și comercială ca să ușureze invazia tehnologică în numele profitului. Când Nikola Tesla i-a demonstrat patronului său, J.P.Morgan, energia electrică fără fir pe întreg pământul, acesta s-a enervat aflând că nu o poate taxa și a dat foc invenției. Exact cum au făcut-o și în invazia lor calculatoarele și internetul pe care nu am avut răbdare să le lăsăm să se maturizeze în tehnica de carte și a altor practici. Să ne amintim că ele sunt scule de deservire a umanității nu dumnezei. Sunt niște punți de trecere niște porți. De la scrisul de mână la tipar a fost o poartă, de la tipar la digital o altă poartă și de la digital la radiotelepurtare de informații și apoi comunicarea prin hipnoză o altă poartă. Vom deveni roboți? Vom fi înlocuiți de roboți?

Niciodată! Robotul care gândește creativ și inventează la infinit dacă va deveni fapt, atunci va dispărea creatorul și va rămâne ideea de transformare permanentă, un Perpetuum mobile. Un Univers care doar respiră. În momentul în care ajungi să te creezi pe tine însuți, devii Universul. Babele noastre, la horă știau ele ce știau când spuneau că muzica rockului e muzică drăcească și poate că aveau dreptate în acest sens al sunetelor false și schimonosite ieșite prin alterarea acordării instrumentelor de la vibrația originală de 432 de Hertzi. Acești noi extraordinari artiști care ne impresionează cu performanța lor au dărâmat barierele, au încălcat regula de care vorbea și Albert Einstein, când cineva care nu știe că nu se poate ceva, încearcă și o face. Când eu am luat lectii de canto, profesorul îmi dădea reguli pe care nu aveam voie să le încalc, când eu de fapt doream să cânt altceva. Descoperim deci spălare de creier și control mai în toate domeniile și când ieșim de sub acest control, ne descoperim capacitățile extraordinare.

O altă fenomenală voce a impresionat de curând concursul „America are talent”. Și americanii se pot considera onorați că o tânără cu suflet imaculat a călcat pe scena lor, la numai 14 ani; din mamă iraniană și tată norvegian, Angelina Jordan este ascultată de întregul juriu care s-a mirat cum de o fată atât de tănâră poate să reproducă astfel de emoții de om matur. Fata, dacă o asculți atent, cântă de fapt un cântec de leagăn, un bocet, o doină etc., lucru uitat în ziua de azi de a mai fi practicat de o mamă modernă. Un suflet crescut în dragoste de mamă și cuib părintesc. Copiii azi cresc „pe scurtătură” în țipete de rock an roll, singuri, izolați în virtual și e normal să nu fie familiarizați cu astfel de emoții maternale. „A fost întregul auditoriu hipnotizat!” O întreagă planetă ținută în cămașă de forță ascunsă a regulei paralele. „Nu ai voie! Nu ieși din pădure că te papă lupul.” Cei crescuți cu tableta în mână și biberonul în gură nu au cum reproduce astfel de emoții pentru că ele vin din adâncul inimii de părinte – din părinte. Nu mai știm să vorbim cu sufletul. Nu mai avem timp să vorbim cu ai noștri copii. Să le creăm personalitatea. Noua politică îi înnebunește și mai tare cu educația și confuzia sexuală. Ne-am rupt de natură. Cum ne-am bătut joc de societate, de planetă?

Această stare de dezolare în care am intrat, numită civilizație, aceasta lăcomie și materialism numit fericire, această horifică injustiție numită „Afacere normală”, „Afacere ca de obicei” ne-a adus aici și ne-a pus pe unii împotriva altora, miliarde de oameni blocați în drumul lor prin viață și închiși în casă deodată pe întreaga planetă, de parcă un singur braț s-a lăsat peste noi și ne ștrangulează, sufocă pe toți. Dacă virusul e devastator, soluția rezolvării este și mai devastatoare. O mare crimă a fost comisă împotriva speciei umane. Parcă ne-a lovit unul cu o măciuca în cap pe toți și vedem stele verzi. Aceste stele sunt blocate în ochii noștri și ne întrebăm cu nedumerire ce se va întâmpla cu ele – vor dispărea?

În Biblie, Moise ne-a trecut dintr-o țară în alta, acum covidul ne va trece și el dintr-o lume în alta? Întrebarea e, cum vom trece? Ne vom reîncarna? Vom muri cu toții sau vom renaște? Încă o dovadă că am fost păcăliți. Ca fiu, nu am avut multe de spus cu privire la venirea pe lume, tot așa cum nu voi avea la plecare, însă ca specie umană, cred că ne putem salva prin iubirea de aproapele. Să ne ajutăm unii pe alții cu mâncare și acoperiș, să tragem concluzii și să ne educăm până vor trece toate astea.

Faptul că civilizația a ajuns aici demonstrează ce fel de civilizație incompetentă, nepăsătoare și iresponsabilă suntem. Cât de jos am căzut? Cui ne adresăm acum să ne ajute? Este cineva atent la rugăciunile noastre? Întâlnim chiar și în aceste momente persoane care se opun și îi acoperă pe cei ce ne-au adus aici. Acoperindu-i pe ei, își acoperă scaunelele dar și craca pe care stau va cădea împreună.

Fetițe cu astfel de voci adânci, naturale ca ale Dianei din Rusia erau arse pe rug de inchizție dacă prezentau cu atâta acuratețe contactul spiritual dintre sufletele altor lumi. Să reproduci de la vârstă fragedă de cinci – șase ani  cum a făcut-o și Angelina Jordan când a uluit și câștigat „Norvegienii au talent”. Pe timpuri, prin emoții, prin recrearea timbrului vocilor marilor suflete celebre trecute era considerată de biserică vrăjitorie. Acești „manipulatori” care în acest fel au executat și pe faraonii Egiptului antic ne jonglează și azi. Reproducerea și canalizarea vocilor marilor Whitney Houston, Nina Simone, Elvis Presley, Billy Holidays etc. de către Angelina, ar fi dus-o la rug în timpul Inchiziției. Treziți-vă la realitate oameni buni că toți am fost fraieriți, duși în eroare și trași în piept de bolnavii în obsesia lor după control și avere. Că nu poți să-i numești altcum, când se vede clar că își taie, chiar ei craca de sub picioare. Golănimea care orchestrează înrobirea sufletelor în numele banului și a rămânerii lor în control trebuie oprită!

This woman is the only woman on this entire planet that has touched me so deeply with her voice and style of presentation emotionally it’s sublime „I’m thankful for the opportunity to hear this genius„ spun examinatorii. Înseamnă că e adevărat, când scriu că ne-am rupt de la natură și de la realitatea pentru care am fost creați și de la destinul nostru adevărat. Nu avem nevoie să ne omorâm între noi. Sunt infinite căile prin care se poate atinge apogeul și înălțimile cunoașterii fără violență, doar prin frumos și sinceritate și nu mai puțin unirea cu aproapele.

Continue reading „Ben TODICĂ: Stele oprite din DEVENIRE”

Dorina CARP-NENICI: Ecoul strigătului mut (1) – Poezii

ÎNAINTE ȘI DUPĂ „EU”

 

Înaintea mea
– nimeni,
după mine
– nimic.
Înaintea gândului meu
– tu,
după gândul meu
– numai tu.
Înaintea vorbei
niciun murmur,
după vorbă –
tunet și fulger.
Înaintea ploii
…câte dorințe,
după ploaie – doar EU:
cu gândul ,
cu vorba,
și cu tot războiul
din pacea absolută
în care
numai EU sunt… motivul.

 

 

POATE AZI, POATE MÂINE

Cerul a obosit
de-atâta înalt,
de-atâta zbucium
și clocot.
Stă neclintit
și dus pe gânduri
lăsând norii să plece,
să vina, să râdă,
să plângă…
Poate azi,
poate mâine
viața din el
se va scurge în ploi
peste pământu-nsetat.
Și-ntr-un târziu se hotărăște
fâstâcit de noapte…
să plouă…
Și a plouat mărunt,
timid și cuminte,
cu picături firave
care au străpuns
întunericul dinspre zori
lăsând soarele
să se scalde în flori.

 

PLOUĂ ÎN ȘOAPTĂ

 

A-ncremenit liniștea
din care mai fur
câte un foșnet
sau câte o șoaptă,
de care adâncului meu,
îi este foame și sete.
Continue reading „Dorina CARP-NENICI: Ecoul strigătului mut (1) – Poezii”

Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă

„Mi-e dor de Dumnezeu, Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin lumina zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acele păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii. Doar acolo, aproape de Dumnezeu, simt ce fericire este să te bucuri de frumuseţe.

Pacea eternă a plaiurilor străbune aduce linişte. Sus, pe o pajişte înflorită, zăresc printre crengi, turlele argintii ale bisericii, lângă un brad înalt, de un verde închis, ce contrastează cu verdele auriu al copacilor din jur, iluminaţi de soarele amiezii. De jur-împrejur, văd doar păduri ce se arcuiesc peste colinele largi, unele mai îndepărtate, având culoarea albăstruie, altele, apropiate, fiind de un verde intens, contrastând cu verdele cald al ierbii. Privesc această uriaşă vălătucire de dealuri verzi şi aduc închinăciune pământului ce mi-a fost leagăn drag al copilăriei.

Văd crengile rotite de vânt şi ascult foşnetul plopilor ce pare o ploaie de vară. Sorb în sufletul meu umbrele lungi ale norilor ce se mişcă pe spinări de dealuri, încărcând de lumină toate ochiuri solare dintre dârele de nori albi, pufoşi pe un cer azuriu, dând un aer primăvăratec culmilor împădurite. Văd un drum de pământ roşcat, tăiat în inima unei păduri, ca o linie ce merge spre infinit şi gândul mă poartă spre alte orizonturi. Dar eu, care am cutreierat Europa, nicăieri nu o să găsesc un loc mai frumos care să-mi încânte sufletul şi cu care să simt că mă contopesc, căci acolo este leagănul copilăriei mele, dulcele meu plai natal. Fluturi albaştri saltă pe garofiţe şi pe margarete şi un cuc îşi strigă singurătatea. Un pui de căprioară speriat de zgomotul frunzelor căzute la izvor se pierde în desişul pădurii, iar ciripitul păsărelelor se intensifică. Cerul înalt, de un albastru pur, îşi poartă norii sidefii ca pe nişte nestemate uriaşe, în albăstrimea depărtărilor. El se lasă oglindit în rău, amplificând lumina amiezii. Departe, că într-o carte poştală ilustrată, se văd acoperişuri roşii în verdeaţă.

Pe acest pământ binecuvântat, doar clopotele bisericii amintesc de sărbătoarea Rusaliilor, picurând în suflet nostalgia trecerii ireversibile a timpului. Aici, unde eternitatea a pus stăpânire pe aceste meleaguri de basm ce-şi schimbă formele şi culorile, după anotimpuri, aici este un colţ de rai. Sub umbrele pădurii, iarba pare mai verde, mai mătăsoasă şi eu aş întinde mâna s-o ating şi să mă înfior, ca de fiecare dată, când mă aflu acasă. Adun căpşuni din iarbă, îmi las capul mângâiat de flori şi mă aplec să ascult inima pământului, o inimă ce bate ca inima mea de pădureancă inadaptată unei lumi plină de făţărnicie, lumea oamenilor ce ştiu doar să-mi rănească sensibilitatea. În lumea mea, lumea de aici, mă închin universului întreg, un univers mirific, în care mă integrez cu trup şi suflet, acum şi pentru totdeauna. Raze lungi aruncă o lumină aurie pe piscurile înalte din faţa mea, şi eu mă pierd în contemplare amplelor mişcări ale vârfurilor copacilor ce vuiesc uneori ca valurile mării, mai ales toamna, când se îmbracă în culori maronii, aurii, roşcate, violete, gălbui sau de un verde pal. Vuietul pădurii are uneori ecouri de glasuri omeneşti care te înfioară iarna, căci parcă auzi vuietul mulţimi înfuriate.

Nu voi uita niciodată întinderile alb-albăstrui ale zăpezii de acasă ce împodobeşte cu sclipiri diamantine crengile şi poienile. Uneori, pe culmi, pomii plini de zăpadă strălucesc în soare, părând doar cadelabre aurii, cu flori de nea, pictură unică ce-mi purifică sufletul.

Eu nu voi uita niciodată farmecul primăverii ce face din aceste locuri un ţinut de vis, de când dă firul ierbii presărate cu violete şi viorele, până la sfârşitul lui mai, când valuri de verdeaţă se unduiesc pe culmi în soarele blând, sub un cer de azur, cum numai plaiurile carpatine sprijină, cu o dulce tandreţe greu de descris. Totul este atât de pur şi de frumos, că-mi vine să mă plec spre acest pământ binecuvântat, să-mi fac semnul crucii şi să-l sărut, mulţumindu-i Domnului, că mi-a îngăduit să revin şi să-i simt frumuseţea, să trăiesc prin această renaştere a naturii, propria mea revenire la viaţă. Mi se opreşte respiraţia, privind buchetele mari ale pomilor înfloriţi ce umplu văile şi dealurile cât vezi cu ochii, un spaţiu ireal, în care eu mă mişc fermecată, căci între mine şi cerul strălucitor nu mai există nimic decât ramuri înflorite. Doar vârfurile arborilor înmuguriţi pe culmi în nuanţe de verde, galben, maroniu, roşu, vişiniu se văd prin dantela cireşilor sălbateci înfloriţi. Cu greu mă pot rupe de acest miracol dezvăluit sufletului meu iubitor de frumos. Iau în inima mea spectacolul miraculos al naturii, toate culorile şi miresmele ce-mi dau puterea de a-mi continua existenţa într-o lume ternă, anostă, unde te dezgustă răutatea, indiferenţa, intoleranţa, meschinăria multora.

Îmi place să mă urc pe culmi, să umblu singură prin păduri, să simt mirosul de frunze veştede şi de vegetaţie tânără, dar mai ales să privesc la nesfârşit coroanele maiestoase ale copacilor de un verde profund ce se mişcă pe un cer pur, un cer ce parcă scrie pe infinitul său visul neamului nostru, un cer că mă îndeamnă să cred că pe lume nu mai există nimic decât eu, pădurea şi minunile dumnezeieşti la care iau parte. Aici, sunt rădăcinile mele, pământul meu natal ce-mi dă forţă, mă revigorează mereu, căci ştiu că are o mare energie şi putere regeneratoare. Fericirea mea de aici o port cu mine mereu şi revin mereu aici, să mi-o reîmprospătez, cu acel sentiment unic de pioşenie, că mă face să-l venerez pe Dumnezeu, să-i mulţumesc căci a ales acest plai mioritic pentru venirea mea pe lume. Departe de acest paradis terestru, îmi simt fiinţa străbătută de o lumină a răsăritului sau a apusului de pe aceste meleaguri, printr-o memorie involuntară şi las bucuria să-mi mângâie inima. Umbrele lungi ce se întind pe coastă, colina ce am urcat-o de atâtea de ori, sunt leagănul unui vis, un vis ce-l retrăiesc an de an şi mă rog Domnului să mă mai îngăduie, să nu lase să înceteze inima mea, singura care ştie să se înfioare atât de mult la vederea plaiului natal, care mă întâmpină cu o adâncă pace, cu biserica sa argintie proiectată pe valuri de verdeaţă, în smaraldul dealurilor înalte. Am trăit în august bucuria unei primăveri târzii, când, după o vară secetoasă, a plouat şi au apărut lumini de mai peste câmpul înverzit, iar în salcâmi flori albe.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă”

Ileana VLĂDUȘEL: E toamnă (versuri)

Mi-e sufletul iarbă și-n cânt
Amurgul coboară în mine,

Aroma acestui târziu
Cu gust tămâios mă îmbie.

Vioară de frunze foșnind
Mă-încântă vorbind despre mâine,

E toamnă în mine și simt
Cum iarna îmi scrie solie.

Cad frunze din ramuri gonind
Spre-un timp ce în lut le vor scrie,

Vis nou mă ajunge și știu
Că toamnă sunt eu și sunt vie.

Iubiri ce au ars suspinând
În suflul meu mai adie,

Pe aleea cea veche colind
Și-n urmă iubiri vor rămâne.

Mi-e toamnă în suflet de-acum
Cad frunze cu vise din mine,

Dansează cu pas ruginiu
Acest anotimp peste mine.

03.09.2020

 

 

Toamnă cu aromă de gutuie coaptă

 

Toamnă cu ochi de iarbă încolțită
Îți aud murgii tropăind prin clipă,
Cad nuci din nucul timpului când trec
De vara dragostei, să te întâlnesc.

 

Te-am așteptat în prag cu înțelepciune,
Știam că vei veni într-o zi la mine!
Ți-am pregătit simțind răcoare în noapte
Cămara inimii să-mi fii aproape.

 

N-am plâns când ai venit, înfiorată
De frumusețea ta, te-am sărutat pe față
Și am simțit că n-o să mă rănești
Pe suflet cât în mine o să locuiești.

 

Ca într-o mânăstire am intrat
În anotimpul tău când m-ai chemat
Și-n adieri de vânt m-ai lămurit
Că n-ai venit să-mi iei. Mi-ai dăruit

 

O clipă plină și înflăcărată,
Covor bogat cu frunza roș-brodată,
Emoție în piept și-un mic regret
Și mi-ai mai spus c-o să te-întorci, s-aștept!

 

Toamnă cu bob de strugure-în cercei,
Când vântul stingea-n flacără scântei,
Pe umerii ce tremurau în noapte
Mi-ai pus un șal de frunze îmbujorate.

 

Mi-ai stat aproape în piele furișată,
Toamnă cu-aromă de gutuie coaptă,
Mi-ai dat să beau din cupa ta cu vin
Și-n coajă, nuci cu gustul amărui.

 

Știu c-ai să pleci și frunzele vor plânge
În trupul tău și clipele s-or scurge
Din trupul meu dar astăzi îmi e bine
Pășind prin arămiul zilelor cu tine

 

Și nu știu dacă ne vom revedea
Pe pajiște când frunze vor cădea
Poate o să vii și n-o să fiu acasă
Toamnă cu aromă de gutuie coaptă!

07.09.2020

 

 

Țărmuri pustii

 

Pe țărmul-acestei lumi îmi odihnesc

Trupul rănit. Doamne, mă vezi?

Însângerate drumuri, văi adânci,

Pietre-aruncate, vânturi reci și stânci

Și-o noapte lungă… Suflet nevoiaș,

Te chem să mă ajuți, să-mi fii toiag!

Te simt vecin de cruce și îndrăznesc

Aproape al Tău, frate să Te numesc

Și-ți cer, deși mi-e jenă și mă doare,

Din crucea mea  să scoți pironul mare!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: E toamnă (versuri)”

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (5) – PÂNĂ LA URMĂ CE PRESUPUNE O ENTITATE INTELIGENTĂ?

Omul înţelept nu-şi calculează şansele. El îşi fixează ţelul şi apoi îl atinge” (Lao Tse)

 

Inteligența nu înseamnă să nu faci greşeli, ci să vezi repede cum poţi să le îndrepţi” (Berlot Brecht)

De când am acceptat să intru în această competiție electorală, au venit val vârtej peste mine zeci de întrebări cu privire la ce aș face dacă aș fi Primarul unui municipiu care a început să absoarbă tineri din toate regiunile țării. În calitate și de cadru universitar, am întâlnit, nu de puține ori, pe fondul unui vocabular îmbogățit cu regionalisme transilvănene, studenți înregimentați la Universitatea ieșeană, încântați și curioși, dintre care mulți aleg să piardă un an, dacă nu reușesc să se transfere în timpul anului universitar, și să migreze în anul următor în fosta capitală a Transilvaniei. Acest magnetism pe care-l are Clujul l-am resimițit și eu în urmă cu 23 de ani. De atunci, firește, acest aspect nu-l spun studenților, a trebuit să mă adaptez permanent și, credeți-mă!, nu e deloc ușor. Fiindcă Clujul nu înseamnă doar UNTOLD și TIFF. Clujul e un oraș cosmopolit care solicită un efort considerabil ca să poți trăi onorabil în el.

E drept, are și o poziție geografică motivantă, clima e mai blândă, oamenii mai cumpătați… De ce nu înțelegem că e vremea să ne „înfuriem” responsabil cu privire la dezvoltarea infrastructurii pe întreg teritoriul României? Mă gândesc la Tunisia, pe care am vizitat-o în urmă cu 10 ani, care într-un număr mic de ani a reușit să construiască – nota bene: cu forțe proprii și la o calitate perfectă – peste 500 km de autostradă, ceea ce înseamnă atragerea de investitori și un turism de invidiat.

DA, Clujul are potențial să devină un oraș inteligent (Engl. smart city) într-un timp oarecum motivant chiar și pentru seniori. Apare însă marele DAR… și nu e substantivul comun, ci conjuncția care atrage după sine revoltă…

Zilele trecute m-am plimbat (prin Cluj, desigur!) pe atât de promovata stradă inteligentă Molnar Piuariu, fiind foarte aproape de zona în care locuiesc. Mărturisesc faptul că am rămas dezamăgită. Am lucrat mult cu studenții mei la implementarea unor tehnologii care să dezvolte componenta inteligentă asupra unei entități, fie că e casă (Engl. smart house), sau muzeu (Engl. smart museum), sau stradă (Engl. smart street), sau oraș (Engl. smart city)… Iar ceea ce e acum acolo, e încă departe de a răspunde acestui deziderat.

În zilele noastre, evoluția tehnologiei este crucială pentru noi din varii motive, dar ea necesită timp și instruire. Vorbim, în fond, de realitatea augmentată (RA) care ocupă un loc de top în lista celor mai atractive tehnologii utilizate atât în industria jocurilor, cât și pentru aplicații care se bazează pe conceptul de software educațional aplicat, spre exemplu, în patrimoniul cultural. Câți dintre noi știu cine a fost Ioan Piuariu-Molnar?

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (5) – PÂNĂ LA URMĂ CE PRESUPUNE O ENTITATE INTELIGENTĂ?”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Oxigenul sărutului

OXIGENUL SĂRUTULUI

 

Hematitul ce apare uneori pe conturul sufletului meu

îmi aduce  aminte de sărutul inițial

primit la primul impact

al pătrunderii noastre astrale

 

Anotimpuri celeste s-au scurs în neant

și buzele mi-au ruginit a dorință neîmplinită

tot așteptând  la umbra sânului imaginar

sărutul primordial

din care să se ivească planeta dragostei totalitare

 

Nu am stăpânit fuziunea

mi-ai zis

Și așteptarea a ruginit

lipsită de oxigenul sărutului

 

Fără atracție

niciun minereu nu își solidifică trecutul

și piatră prețioasă

devine doar rocă

ce s-a iubit cu alt minereu

fuzional.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Septembrie 2020