Ecaterina CHIFU: Hiperboreea – Iarba verde de acasă

„Mi-e dor de Dumnezeu, Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin lumina zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acele păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii. Doar acolo, aproape de Dumnezeu, simt ce fericire este să te bucuri de frumuseţe.

Pacea eternă a plaiurilor străbune aduce linişte. Sus, pe o pajişte înflorită, zăresc printre crengi, turlele argintii ale bisericii, lângă un brad înalt, de un verde închis, ce contrastează cu verdele auriu al copacilor din jur, iluminaţi de soarele amiezii. De jur-împrejur, văd doar păduri ce se arcuiesc peste colinele largi, unele mai îndepărtate, având culoarea albăstruie, altele, apropiate, fiind de un verde intens, contrastând cu verdele cald al ierbii. Privesc această uriaşă vălătucire de dealuri verzi şi aduc închinăciune pământului ce mi-a fost leagăn drag al copilăriei.

Văd crengile rotite de vânt şi ascult foşnetul plopilor ce pare o ploaie de vară. Sorb în sufletul meu umbrele lungi ale norilor ce se mişcă pe spinări de dealuri, încărcând de lumină toate ochiuri solare dintre dârele de nori albi, pufoşi pe un cer azuriu, dând un aer primăvăratec culmilor împădurite. Văd un drum de pământ roşcat, tăiat în inima unei păduri, ca o linie ce merge spre infinit şi gândul mă poartă spre alte orizonturi. Dar eu, care am cutreierat Europa, nicăieri nu o să găsesc un loc mai frumos care să-mi încânte sufletul şi cu care să simt că mă contopesc, căci acolo este leagănul copilăriei mele, dulcele meu plai natal. Fluturi albaştri saltă pe garofiţe şi pe margarete şi un cuc îşi strigă singurătatea. Un pui de căprioară speriat de zgomotul frunzelor căzute la izvor se pierde în desişul pădurii, iar ciripitul păsărelelor se intensifică. Cerul înalt, de un albastru pur, îşi poartă norii sidefii ca pe nişte nestemate uriaşe, în albăstrimea depărtărilor. El se lasă oglindit în rău, amplificând lumina amiezii. Departe, că într-o carte poştală ilustrată, se văd acoperişuri roşii în verdeaţă.

Pe acest pământ binecuvântat, doar clopotele bisericii amintesc de sărbătoarea Rusaliilor, picurând în suflet nostalgia trecerii ireversibile a timpului. Aici, unde eternitatea a pus stăpânire pe aceste meleaguri de basm ce-şi schimbă formele şi culorile, după anotimpuri, aici este un colţ de rai. Sub umbrele pădurii, iarba pare mai verde, mai mătăsoasă şi eu aş întinde mâna s-o ating şi să mă înfior, ca de fiecare dată, când mă aflu acasă. Adun căpşuni din iarbă, îmi las capul mângâiat de flori şi mă aplec să ascult inima pământului, o inimă ce bate ca inima mea de pădureancă inadaptată unei lumi plină de făţărnicie, lumea oamenilor ce ştiu doar să-mi rănească sensibilitatea. În lumea mea, lumea de aici, mă închin universului întreg, un univers mirific, în care mă integrez cu trup şi suflet, acum şi pentru totdeauna. Raze lungi aruncă o lumină aurie pe piscurile înalte din faţa mea, şi eu mă pierd în contemplare amplelor mişcări ale vârfurilor copacilor ce vuiesc uneori ca valurile mării, mai ales toamna, când se îmbracă în culori maronii, aurii, roşcate, violete, gălbui sau de un verde pal. Vuietul pădurii are uneori ecouri de glasuri omeneşti care te înfioară iarna, căci parcă auzi vuietul mulţimi înfuriate.

Nu voi uita niciodată întinderile alb-albăstrui ale zăpezii de acasă ce împodobeşte cu sclipiri diamantine crengile şi poienile. Uneori, pe culmi, pomii plini de zăpadă strălucesc în soare, părând doar cadelabre aurii, cu flori de nea, pictură unică ce-mi purifică sufletul.

Eu nu voi uita niciodată farmecul primăverii ce face din aceste locuri un ţinut de vis, de când dă firul ierbii presărate cu violete şi viorele, până la sfârşitul lui mai, când valuri de verdeaţă se unduiesc pe culmi în soarele blând, sub un cer de azur, cum numai plaiurile carpatine sprijină, cu o dulce tandreţe greu de descris. Totul este atât de pur şi de frumos, că-mi vine să mă plec spre acest pământ binecuvântat, să-mi fac semnul crucii şi să-l sărut, mulţumindu-i Domnului, că mi-a îngăduit să revin şi să-i simt frumuseţea, să trăiesc prin această renaştere a naturii, propria mea revenire la viaţă. Mi se opreşte respiraţia, privind buchetele mari ale pomilor înfloriţi ce umplu văile şi dealurile cât vezi cu ochii, un spaţiu ireal, în care eu mă mişc fermecată, căci între mine şi cerul strălucitor nu mai există nimic decât ramuri înflorite. Doar vârfurile arborilor înmuguriţi pe culmi în nuanţe de verde, galben, maroniu, roşu, vişiniu se văd prin dantela cireşilor sălbateci înfloriţi. Cu greu mă pot rupe de acest miracol dezvăluit sufletului meu iubitor de frumos. Iau în inima mea spectacolul miraculos al naturii, toate culorile şi miresmele ce-mi dau puterea de a-mi continua existenţa într-o lume ternă, anostă, unde te dezgustă răutatea, indiferenţa, intoleranţa, meschinăria multora.

Îmi place să mă urc pe culmi, să umblu singură prin păduri, să simt mirosul de frunze veştede şi de vegetaţie tânără, dar mai ales să privesc la nesfârşit coroanele maiestoase ale copacilor de un verde profund ce se mişcă pe un cer pur, un cer ce parcă scrie pe infinitul său visul neamului nostru, un cer că mă îndeamnă să cred că pe lume nu mai există nimic decât eu, pădurea şi minunile dumnezeieşti la care iau parte. Aici, sunt rădăcinile mele, pământul meu natal ce-mi dă forţă, mă revigorează mereu, căci ştiu că are o mare energie şi putere regeneratoare. Fericirea mea de aici o port cu mine mereu şi revin mereu aici, să mi-o reîmprospătez, cu acel sentiment unic de pioşenie, că mă face să-l venerez pe Dumnezeu, să-i mulţumesc căci a ales acest plai mioritic pentru venirea mea pe lume. Departe de acest paradis terestru, îmi simt fiinţa străbătută de o lumină a răsăritului sau a apusului de pe aceste meleaguri, printr-o memorie involuntară şi las bucuria să-mi mângâie inima. Umbrele lungi ce se întind pe coastă, colina ce am urcat-o de atâtea de ori, sunt leagănul unui vis, un vis ce-l retrăiesc an de an şi mă rog Domnului să mă mai îngăduie, să nu lase să înceteze inima mea, singura care ştie să se înfioare atât de mult la vederea plaiului natal, care mă întâmpină cu o adâncă pace, cu biserica sa argintie proiectată pe valuri de verdeaţă, în smaraldul dealurilor înalte. Am trăit în august bucuria unei primăveri târzii, când, după o vară secetoasă, a plouat şi au apărut lumini de mai peste câmpul înverzit, iar în salcâmi flori albe.

Doar plaiurile natale mă fac fericită, chiar prin simpla lor evocare, căci, pe filmul interior, mai port magicul amestec de umbre şi lumini din pădurile natale şi de prin livezi, iar eu respir în ritmuri cosmice, inima mea bate în ritmurile naturii de acasă, ce-şi mişcă ramurile, apleacă iarba înaltă şi pătrunde în mine, reglându-mi pulsul. Ştiu că niciodată nu voi putea sta departe de aceste meleaguri şi că mă voi simţi pribeagă în alte locuri.

«A pleca însemnă a muri puţin» spune un proverb francez şi eu mor mereu în lumea reală, spre a reînvia în lumea de frumuseţi ce le port în mine, din copilărie.

Mi-e dor mereu de plaiul natal, cum mi-e dor şi de mare, frumoasa mare cu luminile mereu schimbătoare, cu neliniştea albastră, cu freamătul ei, cu dantelele de spumă albă, în veşnică revărsare pe ţărmuri. La mare, ca şi la deal sau la munte, ai bucuria unei vieţi trăită în spaţii nelimitate, când privirea nu mai este stresată de construcţii uneori dizgraţioase, căci acolo, ele se armonizează cu peisajul, formând un spaţiu plin de farmec. Respir marea şi mă gândesc la Christ ce a călcat pe ape, cel care, cu puterea lui aducea oamenilor vindecarea. Şi eu mă rog să mă vindece de tot răul ce mă înconjoară, să pot crea ceva, spre a fi creaţia mea bucurie altora. Mi-e dor de căldura ce o răspândeşte Creatorul peste oameni şi locuri şi regret că oamenii nu au învăţat nimic, că au uitat că lumea s-a clădit pe principiul iubirii şi observ că, în egoismul lor, oamenii uită să-şi dăruiască iubirea şi ea devine mai mult un simulacru.

Mă întreb: De ce să învăţăm a muri când iubim atât de mult viaţa? De ce teama de moarte, când avem un ocrotitor divin, un spirit bun ce revarsă peste noi aura magică a credinţei, aură care ne protejeză ca o matie de răul acestei lumi. Aşa am învăţat eu de la bunica mea, în satul meu de sub munte.

Este greu să înveţi a muri, când nu ai trăit cu adevărat viaţa, cu acea intensitate ce ţi-o dă puterea ta interioară de a a te bucura de tot ce-i frumos pe lume.”

––––––––

* Fragment din cartea „Prin luminile din Ţara Luanei”

Ecaterina CHIFU

București, 1 septembrie 2020

Lasă un răspuns