MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)
Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.
TAVERNA
Se pierde decorul în umbra străină
şi vorbele grele, venite-n surdină,
alungă perdeaua cu falduri astrale
din buza ferestrei cu geamuri ovale,
iar muzica rece ce urcă pe scară
în ritmuri năuce se pierde afară.
Din colțuri de stradă ajung santinele,
lovind cu pahare de vin în tejghele,
iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,
mulţimi nevăzute din colţuri adună
sub luna ce bate tăcută-n firidă,
trecând peste chipuri cu faţa lividă.
Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară
scandalul iscat în taverna murdară
şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…
Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică
priviri aruncate din umbra opacă
cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.
Aştepţi oare prinţul din vis să apară,
în braţele lui să te urce pe scară,
amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă
cu gura nebună de patimă oarbă ?…
Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge
în visul brodat cu imagini nătânge,
desprinse haotic din fresce baroce
pictate orgasmic de mâini echivoce…
Și cauţi himeric, pe pânza străină,
doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,
din trup să îţi soarbă cumplita ispită
în nopți nedormite, când luna te-agită.
Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…
Tăcută te rogi în taverna murdară –
nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele
lovind cu pahare de vin în tejghele…
Te rogi mai departe, cu faţa lividă,
când luna se pierde tăcută-n firidă.
Tatiana Doina Popovici: „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.
În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.
În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.
Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..
În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.
„Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.
Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.
Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.
Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.
Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.
Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.
În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.
Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.
Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.
MANSARDA
Revin în mintea mea, disimulate,
povești pe care le credeam uitate
sub scoarțe prăfuite de albume
păstrate în cotloane fără nume,
la ultimul etaj, urcând pe scară,
într-o mansarda rece si murdară
unde ajung mai mult pe dibuite
cu mintea încărcată de ispite.
Mă-așez pe canapeaua desfundată
și amintirile mă năpădesc deodată!…
Văd chipurile voastre neuitate
pe pânza timpului trecut pictate
în vagi culori de visuri adormite
prin amintiri care se întorc rănite.
Aș vrea ca pânza timpului, pictată,
să se destrame-n fața mea îndată,
când muzica ce vine dinspre scară,
dintr-o tavernă veche și murdară,
îmi rupe gându-n cugetări nătânge
pe corzile viorii care plânge
cu note stranii dintr-o falsă gamă
ce-anunță parcă-o iminentă dramă,
cu-amante părăsite-n prag de seară
și alungate-n frigul de afară.
Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)” →