Ioan MICLĂU-GEPIANU: Proverbe de înțelepciune!

(Despre respect și bunul simț)

 

– Nu trece o zi, o oră, o secundă să nu auzim în noi rugămințile adevărului, totuși de cele mai multe ori le ignorăm. Aceasta este intrarea în relele de care ne vom plânge ulterior!

– În vreme ce bunul simț își păstrează calitatea sa umană, obrăznicia proliferează și ea socotindu-se cu nerușinare cap de elite!

– Fiecare necaz are o cauză, deseori ascunsă în prea binele ce a nesocotit bunul simț, măsura, de cari nu va trebui să uităm niciodată!

– Când obrăzniciei îi trântești ușa în nas, va fi prima care să te dea în judecată învinuindu-te de lipsă de bun simț. Deci are si ea idea acestei calități, dar nu e pentru ea ci pentru alții!

– “Obraznicul mănâncă praznicul” zice proverbul – însă numai odată pe AN, în restul zilelor nu-l va mai invita nimeni la masa smereniei!

– Din cauza bunului simț deseori ai de suferit, dar, ai să observi mai târziu că ești iubit și nici prietenii nu te mai ocolesc!

– Obrăznicia împrumută inorongul vântului, unde nu gândești acolo ajunge – cică împarte altora onorurile sale!

– Fiindcă sălășluiesc în om, puntea dinspre obrăznicie spre bunul simt o face întotdeauna munca si efortul, iar dinspre bunul simț spre obrăznicie o face lenea!

– Conștiința mea nu a reținut niciodată fumul ideologiilor trecătoare, și am rămas om natural, chiar dacă ideologia comunistă venea încă din vremea când veneam si eu pe lumea asta din dragostea părinților mei, mai ales ca nici ei (părinții) nu vor în definitiv decât să-și vadă odraslele pline de bun simț și cu așezare în viitoarele lor familii!

– Bunul simț îl separă pe om de animale, obrăznicia îl apropie!

– Legile universale își împlinesc menirea lor existențială cu o divină exactitate, omenirea greșește numai fiindcă nu caută adaptarea potrivită, ba și caută anularea acestora, a însăși creației lui Dumnezeu cel Veșnic! E ca si cum ai vrea să ieși din tine și nu ai unde merge! Însăși Moartea ne așează tot în aceste legi divine, spre a ști unde dispărem!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Proverbe de înțelepciune!”

Andrada Victoria DIACONESCU: Ediția a VIII-a a Festivalului Limbii Române

În organizarea revistei internaționale STARPRESS și sub egida Ligii Scriitorilor, Epidemia Coronavirus 19 nu a împiedicat sărbătorirea Limbii Române! Lansarea Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ  – STARPRESS –  în anul coronavirusului, 2020 / Ligya Diaconescu

Chiar dacă starea de alertă cauzată de pandemie nu a permis un eveniment de anvergură, în acest an, Ziua Limbii Române a fost totuși marcată la poale de Făgăraș, Sâmbătă de Sus, în aer liber,  într-o acțiune culturală organizată de Ligya Diaconescu, prin Revista sa, STARPRESS, în colaborare și sub egida  Ligii Scriitorilor  Români, condusă de președintele Al. Florin Țene, respectând toate regulile impuse  și distanțarea socială.

Ediția a Vlll-a a Festivalului Limbii  Române ar fi trebuit să se desfășoare cu peste 150 de oameni de cultură, ca în fiecare an, începând din 2013, când scriitoarea, jurnalista Ligya Diaconescu, director al al Revistei Internaționale STARPRESS (româno-canado-americană) a organizat, secondată de președintele Ligii Scriitorilor Români, scriitorul Al. Florin Țene, această minunată sărbătoare, devenită festival, pe parcursul a patru zile, la Sfinx (în Bucegi, împreună cu regretatul om de cultură Corneliu Leu), apoi la Jupiter, Rm.Vâlcea, Sâmbăta de Sus, Moneasa, Horezu și Olănești.

Ediția a Vlll-a a Zilei Limbii Române s-a sărbătorit, într-o atmosferă românească de mare suflet, printr-un festival ce a avut loc în zilele de 30-31 august, 1-2 septembrie 2020, la casa de vacanță a soților – scriitoarei Mariana Popa și  Ovidiu Popa, distinși organizatori de evenimente de sulflet, care ne-au sprijinit și în organizarea Zilei Limbii Române din 2014 la Mănăstirea (Academia Sâmbătă de Sus), și în organizarea Festivalului Primăverii de la Brașov în anul 2019, (în acest an nemaiputandu-se organiza din cauza pandemiei, izolării). Soțîi Popa ne-au găzduit în proprietate privată a domniilor lor, de la poalele Făgărașilor pe Valea Viștei, numită Viștișoara, în apropiere, (la 3 km) de Mănăstirea „Constantin Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov. Întâmpinați  într-o atmosferă sărbătorească cu tricolorul la intrare fluturând, într-o grădina plină de flori zâmbitoare, în culori de nedescris, cu mese distanțate (programate pe grupri ) dar într-o apropiere sufletească și vibrație de nedescris, cu inimile bătând la unison, gazdele noastre ne-au “răsfățat” făcându-ne să dorim toți cei 11 „adunați “acolo să  rămânem și cu sufletul și cu trupul în acel minunat loc, la acești oameni deosebiți.

Prezența oaspeților s-a făcut în 30 august, cu bucuria revederii. Sărbătorirea Zilei Limbii Române a început in 31 august la ora 11,00, ca în fiecare an, în mângâierea razelor soarelui, mirosul îmbietor al florilor și adierea brazilor pe care i-am asemănat cu bravi eroi, vânjosi și frumoși.

Gazda noastră, scriitoarea Mariana Popa, redactor-șef cultural al Revistei STARPRESS, membru al Ligii Scriitorilor Români, secțiunea română a rostit un cuvânt de bun sosit, vorbind despre această sărbătoare deosebită, pandemie și bucuria de a ne revedea, chiar și în aceste condițîi de alerta. A vorbit și despre inimoasa organizatoare Ligya Diaconescu, vicepreședinte al Ligii Scriitorilor Români, „Doamna Limbii Române’’ numită așa de scriitorul Al. Florin Țene, și ”Doamna Sufletului Românesc” numită  astfel de istoricul George Rotaru, dar și despre colaborarea cu Liga Scriitorilor și renumitul om de cultură, președintele L.S.R. Al. Florin Țene, care neputând participa la această ediție a festivalului – și exprimându-și regretul, fiind prima la care nu a participat a transmis un mesaj emoționant.

A urmat Ligya Diaconescu care a prezentat programul manifestării, al festivalului, oamenii de cultură prezenți, reușind și de această dată să fie înconjurată de valoroși oameni de cultură, cuprinzând cam toate secțiunile, deși în număr mic :  poezie, proză, epigrame, călătorii, muzică ușoară, pricesne, romanțe.

A vorbit despre mesajele primite din întreaga lume și regretul scriitorilor care au participat la sărbătoarea noastră în anii precedenti că nu au mai putu fi prezenți în acest an, inclusiv cei de peste hotare, Melania Rusu Caragioiu, din Montreal – redactorul-șef al Revistei STARPRESS  Canada, Mary Smith / New York – redactorul-șef al Revistei STARPRESS – USA, Adalbet Gyuris, Germania, Maria Giurgiu – Italia, Ionela Flood – Marea Britanie, Elena Buică / Totonto, Canada, Virgil Ciuca / USA, Miriam Nadia Dabău/ Paris / Franța, Ovidiu și Elena Jucan din Cluj etc.

Continue reading „Andrada Victoria DIACONESCU: Ediția a VIII-a a Festivalului Limbii Române”

Victor RAVINI: Să ni-l repare

Șeful nostru de șantier de la Berlin, sectorul de est Lichtenberg, a dat telefon la București ca în fiecare dimineață, să întrebe cum mai era vremea prin capitală, ca să știe dacă ploua sau nu. Plouase azi-noapte. Da? Păi atunci e bine pentru agricultură. Șeful personalului l-a întrebat dacă sudorul pe care îl puseseră la tren deunăzi ajunsese cu bine. Șeful de șantier, a căzut cerul pe el. Uitase să trimită pe careva să îl ia de la gară. Întreprinderea noastră trimitea mereu muncitori, în grup sau singuri pentru șantierul nostru sau pentru alte șantiere de ale noastre din Germania de Răsărit și nu era nevoie să le dea nicio adresă, întrucât îi așteptam careva din noi în gară sau la aeroport. Când trebuiau să ajungă pe șantiere din alte orașe germane, îi aștepta mașina șantierului de acolo, cu vreun muncitor care îi cunoștea, ca să îi recunoască din mulțime. Dacă acum nu îl lua nimeni pe sudorul nostru de la gară, ăla nu avea cum să ne caute în Berlin. Rămânea ca un popândău acolo pe peron, fără să știe limba și fără să aibă bani nemțești.

– Nu e nicio grabă, a zis șeful de șantier. Trenul oricum ajunge aici cu o întârziere de vreo douăzeci de ore sau chiar mai mult. Cum ai zis că îl cheamă? Trimit pe careva să-l ia de la tren. Ura, și la gară!

Trenul de Berlin ieșea de la noi din țară cu întârziere de câteva ore. Până la Oradea sau la Arad mergea conform orarului. Însă la graniță, grănicerii și vameșii făceau controale riguroase și prelungite, ajutați de soldați în termen, ca nu cumva să se ascundă careva cumva sub vagon pe la osii, prin vreun geamantan, prin vreo scrumieră sau cum le mai trecea prin cap, numai să fugă din țară. După aceea, ungurii nu îi dădeau trenului liber la intrare, din cauză că îi trecuse timpul rezervat și trebuia să aștepte, până îi găseau un interval de timp când se elibera linia. Ajungea la Budapesta cu mare întârziere. Acolo iarăși trebuia să aștepte până găseau budapestanii cum să-l strecoare printre alte trenuri. La Praga tot așa, la Dresda tot așa, cu ce se mai oprea trenul pe câmp sau printre munți și aștepta la semnal, uite așa și iar așa se acumulau întârzierile.

Niciunul din românașii care lucrau pe șantier la Berlin nu îl cunoștea pe sudorul acela, ca să îl poată recunoaște în gară și să îl aducă la șantier. Grupul de Șantiere Vulcan din București avea mii de salariați pe șantierele din țară și din alte țări. În Germania de Răsărit aveam șantiere de câte trei ani, cu prelungiri, prin toate orașele mari și mijlocii, uneori și prin localități mici, de care nemții abia auziseră vag. Numai pe șantierul cu rafinăria de la Banyas, din Siria, lucrau trei mii de vulcaniști. Câți alții prin alte șantiere din Siria, Irak, Iordania, Turcia, India, Egipt și prin Africa. Egipt nu cumva e în Africa, tovarășe secretar de partid? Da, e în Africa. Însă administrativ, șantierele din Egipt țineau de șeful de lot pentru Asia. Loturile de șantiere nu se decupau după criterii geografice nici măcar în țară la noi, ci după criteriile serviciului de personal. Serviciul personal angaja sute de muncitori pe zi. Și tot cam atâtea sute de muncitori încetau zilnic activitatea. Se săturau de șantiere departe de casă și se transferau pe undeva mai aproape sau ieșeau la pensie. Sau mureau în accidente de muncă, niciodată din cauza întreprinderii, ci mortul era de vină. Așa că statistic, nu aveam niciun accident de muncă. Nimeni de pe șantierul nostru de la Berlin nu îl cunoștea pe acel sudor.

– Șefu’, mă duc eu și-l aduc de la tren! s-a oferit un lăcătuș sau ce era.

– Ai mai lucrat cu el pe vreun șantier?

– Nu, dar știu eu cum să îl găsesc.

– Cum?

– Păi mă urc pe lada aia cu nisip de la capătul peronului și, când se dau călătorii jos din tren, îl strig pe nume. Vine el singur la mine.

– Bă, ia uitați-vă la el! zise șeful, aprinzând cu bricheta țigareta unui muncitor, care se servise din pachetul lui de țigări fără să fie nevoie să întrebe. Ăsta o fi mers la școală de are așa lampă la creieri, nu ca voi. Vedeți, mă? Îi merge mintea la 360 de volți. Dați-vă mai departe, să nu vă curenteze! E isteț foc. Nici n-ai zice, când te uiți la el. Hai! Bine, marș de-aci și să-mi vii cu el în dinți! Aport!

Cam așa vorbesc șantieriștii la baracă sau oriunde s-ar afla. Ba chiar mai altfel. A plecat istețul nostru la gara Ostbahnhof. Nu ne-am fi putut închipui că o să se întoarcă la șantier cu dinții rupți și cu falca scoasă din balamale.

A trecut întâi pe acasă, și-a lăsat echipamentul de șantier și s-a pus la țol festiv. La costum și cu cravată la gât, ca atunci când se ducea la „Trei geamuri”, cum numeau vulcaniștii noștri localul de dans și de agațament. Nu se putea duce la gară ca ciobanul la oraș. Ia el metroul și ajunge la Ostbahnhof. Trenul de la București încă nu sosise. Intră trenul în gară pâș-pâș, se urcă el pe lada cu nisip, se dau jos din tren călătorii puhoi, deschide el gura să strige numele sudorului și… Aoleo! Cum îl cheamă? Uitase cum îl cheamă. Ce să facă? A închis gura. Și-a potrivit nodul la cravată, că îl cam strângea. Cum să știe el care era singurul român, dintr-atâția călători nemți? Isteț foc, cum era, i-a venit ideea în ce fel să îi atragă atenția unicului român de pe peron și să îl facă să vină lângă lada cu nisip, la picioarele lui, ca la picioarele statuii lui Lenin. Și-a netezit cravata, a tras aer în plămâni, a scos pieptul înainte ca Lenin și a strigat cât putea de tare, un cuvânt pe care să nu îl înțeleagă nemții, ci doar românașul nostru care venea de la București. Cel mai important cuvânt din limba română, cum nu mai există în nicio altă limbă așa cuvânt frumos:

– Puullăăă!

Continue reading „Victor RAVINI: Să ni-l repare”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Pescar la Maliuc

        Nu prea știu bine în ce stare eram în acea vară însă, tare aș fi făcut altceva decât eram obișnuit pentru a-mi petrece vreo două săptămâni undeva, … adică nici nu știam unde anume și nici ce aveam să fac acolo. Ce mai o întreagă nebunie !

         Drept urmare, după un foarte scurt timp de gândire, atât de scurt de parcă nici n-ar fi existat, m-am urcat în mașinuța mea și am pornit lăsând-o ca să mă conducă ea singură unde avea chef. Și m-a dus exact la Tulcea oprindu-se tocmai în fața hotelului din Port adică, acolo unde o parcam de obicei când veneam la vreo escapadă cinegetică. Zarurile fiind astfel aruncate am pornit încet spre cheu pentru a admira navele ancorate aflându-mă astfel la câțiva metri de coada celor care așteptau ca să li se permită să urce pe nava pasager dar pe mine, cum nu mă interesa deoarece habar nu aveam unde să merg și ce să fac, m-am îndrăgostit instantaneu de un moșulică extrem de zglobiu și de simpatic echipat cu un maiou marinăresc cu dungi albastre și căruia îi atârna în colțul gurii o pipă lipsită de tutun iar astfel, imitându-l perfect pe Poppey Marinarul, personaj care, se proțăpise la câțiva pași de mine și îi cerceta foarte atent pe cei aflați în coada de la pasager iar încet, încet mi-am dat seama că, tipul cam trăgea cu urechea la ce discutau așa că, am profitat de prima ocazie care mi s-a ivit și i-am făcut discret cu ochiul iar urmarea a fost aceea că, moșul s-a și lipit de mie șoptindu-mi fără să-și scoată pipa dintre gingii:

         – Gata boierule, sunt al tău ! Vrei să zburăm la Maliuc, nu-i așa ?

         Mă luase cam prea repede pentru a-i putea da și un răspuns așa că, m-am limitat doar să-i zâmbesc amabil după care am ridicat din umeri:

         – Tataie, nu prea știu nici eu pe unde voi ateriza așa că, lasă-mă câțiva ani ca să mă mai gândesc.

         Cum evident s-a topit de tot la răspunsul meu, și-a scos în sfârșit pipa dintre gingii, a trântit un scuipat consistent pe copastia navei pasager lângă care ne aflam apoi mi-a întins mâna recomandându-se:

         – Io mă numesc Pârâu, o viață întreagă am fost marinar iar acum racolez fraieri morocani … adică străinași, pe care să-i duc cu șalupa fiului meu la Maliuc – și astfel, mi-a indicat spre o șalupă legată la cheu ceva mai departe.

         – Cunosc și eu un oareare Pârâu care cazează turiști și învârte toate șmecheriile de prin Tulcea – l-am informat eu spre bucuria lui care astfel mi-a strâns iute mâna:

         – Te pomenești că-l cunoști pe fii-miu, că el le sucește și le răsucește pe toate.

         N-am apucat ca să-i răspund deoarece, spre marea mea surprindere am văzut cum tocmai trecea pe lângă noi un fost coleg de școală și bun prieten încovoiat sub greutatea unui balot gros de undițe și cum se grăbea ca să se așeze și el la rând i-am strecurat pantoful în calea piciorului iar rezultatul a fost înspăimântător deoarece, balotul cu undițe i-a zburat pe jos în timp ce el, a plonjat practic la picioarele noastre de unde s-a ridicat vânăt de furie și zbierând spre mine a atras astfel atenția tuturor celor de la rând care și așa se cam plictiseau:

         – De ce nu-ți ții bă cracii p-acasă ?! Ai chef de scandal ori de cafteală ?!

         – Păi, … caut și eu un fraier pe care să mă piș, că p-aici prin port nu văd nici vreun pom – i-am  răspuns eu pufnind în  râs.

         Auzindu-mi răspunsul Poppey s-a și pregătit să o șteargă rapid de teama unui scandal însă eu l-am apucat iute de cot și l-am tras spre mine zâmbind și indicându-i-l pe accidentatul meu:

         – Uite îl vezi ? Dacă nu ești cuminte te dau lui nenea să te pape !

         Atât Poppey cât și cei de la rând și aflați mai aproape de noi au rămas surprinși de răspunsul meu așa că, încruntându-mă la victima mea l-am apucat de nasul cât o trompă și m-am  răstit la el:

         – Băi, făcălețule, ți-am dat io voie ca să vii în Deltă ? Ce naiba cauți p-aici și mai ales cu depozitul ăsta de scule de pescuit ? Ai permis, ori te priponesc pe loc ?!

         In tot acest timp, tipul s-a înroșit la față de furie și pe când toți din jur se așteptau ca să înceapă scandalul el a izbucnit în râs și m-a îmbrățișat brusc șoptindu-mi la ureche astfel încât toți cei aflați prin preajma noastră să ne perceapă dialogul:

         – Băi zăpăcitule, numai tu erai în stare să-mi faci așa ceva !! Ce naiba cauți aici ?

         – Pe tine, ce să caut ?! De anul trecut te tot aștept.

         In timp ce ne-am retras mai la o parte sporovăind bine dispuși, coada de la navă a început ca să se micșoreze văzând cu ochii în timp ce, pasagerii urcau la bord iar Poppey al meu tocmai înhățase doi străini și îi conducea la șalupa lui așa că i-am strigat în glumă:

         – Nu ne iei și pe noi ?

         – Normal că vă iau ! – ne-a răspuns el prompt indicându-ne bancheta liberă din mijlocul șalupei – Haideți mai repede că nu mai pot lua pe nimeni și nu vreau să mai am discuții.

         Drept urmare, ne-am așezat unul lângă altul pe bancheta indicată de Poppey care, după ce a pornit motorul a și zburat spre mijlocul Dunării patinând prin fața navei pasager sub privirile invidioase ale călătorilor care tocmai asistaseră la discuțiile noastre:

         – Să vorbesc cu Fane ca să vă cazeze la hotelul lui din Maliuc ? – m-a întrebat Poppey aplecându-se spre mine pentru a ne putea auzi datorită uruitului puternic al motorului care ne acoperea vocile.

         – Păi, roagă-l ca să ne cazeze câteva zile iar apoi, vino să ne iei de acolo și să ne aduci înapoi la Tulcea – i-am spus eu iar Icu, amicul meu, m-a completat imediat făcându-mi cu ochiul:

         – Dar poate ai drum ori treabă prin București și ne duci direct acasă. Ce părere ai ?

         – Ar fi și asta o idee … – i-a răspuns Poppey pregătindu-se de râs -, dar carnetul meu de marinar nu prea e valabil pe Dâmbovița …

         – N-are nimic – i-a răspns prompt Icu -, vom lua metroul !

         Și așa, mai mult în glumă decât în serios, am ajuns în fața debarcaderului din Maliuc pe care, Fănică fiul lui Poppey ne aștepta iar văzându-mă, s-a încruntat ușor:

         – Parcă ne cam cunoaștem de undeva – mi-a șoptit el strângându-mi mâna.

         – Mda, ne-am cunoscut la nunta lui Făt Frumos cu Ileana Cosânzeana – i-am răspuns și eu.

         – Păi, înseamnă că eu eram Făt Frumos iar Ileana Cosânzeana era șalupa mea de dragul căreia făceau cu toții crize de oftică.

         – În frunte cu primul secretar, … nu-i așa ? – L-am completat eu și am izbucnit în râs amândoi strângându-ne iarăși mâinile de bucuria revederii.

         – Cât stai la mine ? – m-a întrebat Fănică.

         – Păi nu prea știu. De fapt nici nu credeam că voi ajunge p-aici deoarece eu n-am nici un bagaj, am ajuns la tine așa cum mă vezi pentru că, am plecat din București la plimbare și m-am pomenit la Tulcea unde am nimerit în șalupa tatălui tău iar cu el, am acostat pe insula ta.

         – Ei, dar nu-i chiar a mea însă doar hotelul și restaurantul sunt ale mele așa că, tu și prietenul rău stați cât aveți chef, distrați-vă cum vă este voia iar nota de la restaurant o voi deconta eu. E bine așa ?

         Într-un târziu a sosit și nava pasager iar soția lui Fane i-a lat în primire pe călători pentru a-i caza în timp ce, Icu mi-a arătat o cutie măricică plină cu râme de toate culorile și calibrele care se zvârcoleau nemulțumite de deranj.

         – N-am mâncat așa ceva niciodată – i-am atras atenția scârbindu-mă spre lighioanele din curie și nici acuma n-am chef de fiarele astea însă, dacă ți-e foame, hai să-ți fac o demonstrație de pescuit la oblete și să guști trufandaua Deltei.

         – Ce vorbești mă ? Te știam vânător și nu pescar. Chiar ai intrat și tu în rândul oamenilor serioși ?

         În timp ce mă tot lua peste picior, și-a desfăcut iute balotul de scule din care a extras cu ușurință două lansete, a montat pe ele mulinetele potrivite după care m-a invitat spre malul apei:

         – Hai, să te văd ce știi și ce poți, dar … fii atent că, avem destui admiratori care au sosit cu pasagerul și n-am chef ca să mă compromiți.

         În timp ce Icu își pregătea lansetele și scăunelul pe care să se așeze, eu am intrat în sala de mese unde am fost luat în primire de un tip tinerel și foarte amabil:

         – Good morning, sir. Do you want tu eat a fish fresh or ….

         –  Gata, acum oprește-te ca să nu te epuizezi de tot – l-am stopat eu după care i-am întins mâna prezentându-mă – Eu sunt prietenul lui Fănică și voi locui aici la voi câteva zile cu un prieten de al meu iar gazda noastră Fănică ne-a asigurat că, toate notele de plată de la restaurant le va deconta el. OK ?

         – Gata șefule, m-am prins ! – m-a asigurat imediat ospătarul iar eu l-am întrebat în continuare:

         – Dar, peștele pe care îl vom prinde ni-l poate găti cineva de la bucătărie ?

         – Normal, … se poate altfel ? Nici o grijă ! – ne-a asigurat flăcăul după care am ieșit și m-am îndreptat spre locul în care se așezase Icu:

         – Hai mă, ce faci ? Unde-i peștele ?- l-am luat eu la zor.

         – Auzi, nu te mai prosti pentru că mă faci de rahat în fața străinilor care stau deja cu ochii pe mine că m-au și întrebat câțiva dacă în Dunărea noastră există și pește.

         – Ce vorbești ? Și ce le-ai răspuns ?

         – Păi, i-am asigurat că, toate conservele pe care le-au văzut prin magazine conțin numai pești din Deltă.

         – Aoleo ! Măcar le-ai spus că în cutii ajung numai după ce sunt prinși de pescari.

         – Da, mă … le-am spus  toate prostiile.

         – Știi ce, Icule ? Eu nu te știam atât de vorbăreț dar spune-mi te rog, în ce limbă ai clevetit cu ei, că eu nu te știam atât de poliglot ?

         În acest timp își aprindea țigara iar auzindu-mă s-a făcut roșu ca sfecla la față boscorodind câteva mizerii la adresa mea după care mi-a retezat-o ferm:

         – Știi ce ? La pescuit nu se vorbește și nu faci zgomot dacă ai chef să prinzi ceva iar dacă ai chef de cleveteală în toate limbile du-te  la străinii ăia de colo și n-ai decât să le spui lor orice dorești.

         Simțindu-l cam iritat de bășcălia mea, am tăcut și mi-am îndreptat atenția spre vârfurile celor trei lansete așteptând cu răbdare ca să miște vreuna din ele însă liniștea se instalase cu Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Pescar la Maliuc”

Lăcrimioara IVA: Trestie gânditoare (versuri)

Deși am retezat
lobul urechii stângi
a unui gând,
n-am reușit să pictez,
asemenea lui Van Gogh,
lanuri de grâu
sau mâncători de cartofi,
nici măcar
o floare a soarelui.
Gândurile mele suferă
de dromomanie:
se ascund atât de bine
încât, uneori, nici eu
nu le pot găsi.
Pe ale lui Balzac
le-ați găsit
ascunse în Comedia umană.
Montesquieu a lăsat
pe dalele din camera sa
urmele pașilor săi.
Și gândurile mele,
agitate fiind,
au lăsat urme pe dalele
din inima mea,
însă spiritul legilor
îi aparține lui,
nu mie.
Asemenea lui Mozart,
sunt bântuită de fantome,
însă niciuna
dintre fantomele mele
nu mă forțează
să- mi compun
propriul requiem de înmormântare.
Guy de Maupassant și-a descris
halucinațiile auditive
în nuvela „Pe apă”,
vedeniile în „Hora”.
Eu nu reușesc
să-mi descriu
halucinațiile și vedeniile.
De ce?
Pentru că Maupassant
și-a văzut „dublul”,
pe când eu
încă n-am văzut
dubla mea?
După cum poți vedea,
deși gândurile mele
au un sâmbure de nebunie,
mie îmi lipsește
genialitatea.
Poate fi și mai rău:
cineva să-mi fure
gândurile, de pildă.
Aș rămane doar o trestie.
Acum, chiar dacă nu-s geniu,
măcar gândesc.

 

Vanitate

Modelarea caracterulului,
a personalității mele,
trasarea conturului
la cele patru corpuri
(precis sunt mai multe)
pe care mi le știu,
se realizează  cu măiestrie,
de-o  mână invizibilă,
c-un șablon,
invizibil și acesta.
În cunoaşterea creştină,
cele patru corpuri sunt:
corp carnal, corp natural,
corp spiritual și corp divin.
Contururile nagâților
sunt trasate și fasonate
la perfecțiune
de aceeași  mână invizibilă
și cu același șablon invizibil.
De ce mă simt superioară
unui nagâț?

 

Cinci mentosane

*Cer aburit. Răsuflare de mânză. Se iscălesc îngeri.
*În lacrima mea întinsă între două amurguri șchioapătă o mânză!
*Îmi voi trimite inima în spatele oglinzii! Va recunoaște intrusul?
*Melancolie- în adâncul din mine cade o frunză.
*Corbul păgubaș. Mi-a furat  o lacrimă crezând-o perlă.

 

Dor

Ploaia dă sens sunetului.
Între doi stropi de ploaie
e atâta tăcere
încât  mi-e dor
să ascult
simfonia a 9-a de Ludwig van Beethoven.
Continue reading „Lăcrimioara IVA: Trestie gânditoare (versuri)”

Maria FILIPOIU: NAȘTEREA MAICII DOMNULUI – TRADIȚIE CREȘTINĂ

NAȘTEREA MAICII DOMNULUI – TRADIȚIE CREȘTINĂ

 

De creștini e prăznuită sărbătoare

La Începutul Anului Bisericesc,

Sfintei Marii de Dumnezeu Născătoare;

Precum e orânduit de Tatăl Ceresc.

 

Fecioară Preacurată, Maica lui Iisus,

Slăvită-i pe pământ și-n Rai dumnezeiesc.

Aleasă-ntre femei, de îngeri mai presus,

Îi ajută pe cei ce-n Ea nădăjduiesc.

 

Sortită de-a mă naște la sărbătoare,

Când Maica Mântuitorului s-a născut,

Același nume purtându-l cu onoare,

Ocrotitoare mi-a fost în necunoscut.

 

Cu spiritul creștin m-a purtat prin lume,

Izbândă să aflu-n muncă, prin credință.

Pe Maică rugând-o, pașii să-mi îndrume,

Forță și tărie îmi dădea-n ființă.

 

Adeseori din rugă primind ajutor,

Cu ochii de recunoștință lăcrimând,

La prăznuire scriu mesaj înălțător,

Izbândă să-mi dea și-n gândul agonizând.

 

Din lăcaș de-nsingurare sufletească,

Cu năzuință sacră las mărturie

De obiceiuri din lumea creștinească,

Pe-a vieții cale din fragedă pruncie.

 

Cu smerenie duc în sufletul pribeag,

Soarta ce-am primit-o cu-a vieții menire.

La ces de rugă, scară gândului îi fac,

Să urce la Împărătească Zidire.

 

În zi aniversară, din suflet smerit

Duc rugă Preasfintei să-mi ia soartă crudă.

Puțin noroc să-mi dea cu-al vieții asfințit

Pe gând înălțător și-a slovelor trudă.

 

Iar de-mi alungă coșmar de neputință

Din calea vieții cu visuri efemere,

Nădăjduind în miracol de credință,

Aștept pacea din lumea fără durere.

 

Puțin câte puțin murind în orice zi,

Cu lacrimă de tuș las zestre de idei,

Cititorilor, pentru vremuri când voi fi

Mărturie din lumina ochilor mei.

 

Pe crucea hărăzită să amintească

De misiunea sufletului pe pământ,

Las neuitarea gândului, să grăiască

Despre moștenire lăsată în cuvânt.

––––––––

Maria FILIPOIU

8  Septembrie

Din volumul „Tradiții creștine și ritualuri populare românești”

La mulți ani binecuvântați creștinilor cu numele Sfintei Fecioare Maria!

Daniel LUCA: A suferi de neiubire

             Femeia trăiește pentru a iubi și pentru a fi iubită. Acesta este rostul ei, dezvăluit de Daniela Mihăeș în volumul de versuri Acea femeie din mine (Editura Pim, Iași, 2020).

            Prin urmare, neiubirea este o adevărată boală care mistuie pe dinăuntru („nimeni nu are inimi de iubit. / nimeni nu iubește, doctore… / și eu sufăr de neiubire” – ce faci în seara asta, doctore?).

            Dar nici a iubi nu este deloc ușor, dragostea navigând între tristețe și bucurie, între fericire și suferință, stări care se succed într-un adevărat montagne-russe. Iubirea, așadar, doare – la propriu („vezi, nu știu cu ce să-mi asortez durerea. / poate ar trebui să o acopăr, / dar nicio haină nu o poate ascunde. / voi merge goală / precum mi-e sufletul” – nu ți-a spus nimeni că în luna mai plouă).

             Carnalitatea nu este refuzată, ci îmbrățișată și trăită ca o trecere prin moarte spre a renaște („ții minte când ai tras obloanele lunii peste / noi și m-ai învățat să fac dragoste? să / nu murim, mi-ai spus, să nu murim!” – scrisoarea unei bezmetice către un bezmetic; ideea este reluată și în urma să murim, dar fără a avea aceeași consistență), atâta timp cât trece dincolo de trup, în suflet („ploaia asta și ploaia din mine / pornite din / inima Ta” – vreau să-mi plouă cu tine).

            Atunci când sufletele intră în dezacord, povestea de dragoste se îndreaptă spre final (sufletul bărbatului: „am impresia că intru / într-o agenție de voiaj, / o cameră oficială / care vinde bilete / doar dus” – bună seara, dragul meu), făcând loc renunțării („după fiecare iubire / electroșocuri la minut… / ce dureri! / toate astea m-au obosit / și-am renunțat să mai iubesc” – viața e un bulevard). Renunțare care nu poate fi, însă, de durată, iubirea nelăsându-se așa ușor alungată din scenă („e posibil să-mi lipsească / brațele, inima și ochii – / de fapt / îmi lipsește iubirea” – mă tot gândeam), determinând femeia să iasă din iadul în care singură a pășit („cred că acesta e iadul: // propriile tale căderi, / propriile-ți slăbiciuni, / propria-ți durere / ca o tortură te biciuie” – toate zilele vor cădea într-o singură zi).

            Inima pulsează în ritmul iubirrii, putându-și schimba atât forma („nu-mi aduc aminte / să fi avut / inima în formă de inimă” – ca într-o pictură boemă), cât și locul, plecând din cutia Continue reading „Daniel LUCA: A suferi de neiubire”

Liliana DEREVICI: SFINȚII ÎNCHISORILOR” prezentare la „Șezătoarea literară” ținută la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” -6 septembrie 2020

Sub coordonarea părintelui IOAN RAZA, astăzi 6 septembrie la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” s-a desfășurat „Șezătoarea literară” cu tema „SFINȚII ÎNCHISORILOR”, având ca invitați speciali pe scriitorii LUCIA ELENA LOCUSTEANU și  AL. FLORIN ŢENE, președintele național al Ligii  Scriitorilor. După cuvântul de introducere al părintelui, doamna LILIANA DEREVICI a creionat viețile și activitatea literară a celor doi invitați, personalități de seamă ale Clujului, iar în privința scriitorului Al.Florin Țene cunoscut în țară și pe mapamond. care promovează cultura română în  străinătate prin strălucita lui creație literară. Au fost evidențiate profesionalismul dar și delicatețea scriitoarei LUCIA ELENA LOCUSTEANU, poetă, critic literar, eseistă care cultivă valorile morale pentru adevăr și artă. Iar scriitorului AL. FLORIN ŢENE i-au fost remarcate talentul vulcanic și neliniștit, personalitatea complexă și prolificitatea scrierilor sale. Ambii sunt deținători a numeroase distincții, medalii și premii interne și internaționale, prezenți în dicționare și antologii.

A urmat expunerea doamnei LUCIA ELENA LOCUSTEANU care a vorbit despre cartea sa  „Și-au purtat cu demnitate crucea” relatând despre destinul socrului său, preotul  Titus Locusteanu care a fost un martir al închisorilor, privat de libertate, executând 6 ani de închisoare, nevinovat fiind.

 

„Pat de lumină țărâna le fie făclie aprinsă!”

„A nins peste ei petale de clipe

Iar clipa-i de-acum pentru ei veșnicie!

O caldă lumină le fie țărâna

Și flori să răsară din sufletul lor!”

 

„Iar noi să ne ducem povara luminii

Arzând ca o torță sub ploaie de flori!”

 

FLORIN ŢENE, scriitor polivalent având la activ 84 de cărți de poezie, romane, critică literară și eseu în monografia „Întoarcerea din cruciadă”evocă viața poetului Radu Gyr, între realitate și poveste. Poetul Radu Gyr, pentru derapajele sale politice de extremă dreaptă din perioada interbelică a plătit cu ani grei de pușcărie și o condamnare la moarte. Au fost recitate poeziile „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”pentru care poetul a fost condamnat și „Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă”.

                Radu Gyr , un mare poet  care a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații, un munte de suferință, de demnitate și de disperare, acesta este Radu Gyr. El a cântat jalea dar și credința neamului său, poezia sa fiind o frescă a acestei epoci. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie ci memorându-le, căci în temniță nu se permitea scrisul nici cititul. Poezia sa în cătușe  este profund creștină, națională se umană, descriind cruda realitate.

“Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Și-l făcea mai înalt și mai trist. »

 

Întreaga prezentare a fost moderată cu profesionalism de către doamna TEODORA JURMA, poetă și scriitoare, care a adus completări binevenite, recitând din poeziile sale. Au luat cuvântul și alte persoane participante la șezătoare, punând în discuție tema abordată.

În final părintele IOAN RAZA, talentat în ale scrierii după rugăciunea de încheiere a mulțumit oaspeților prezenți, invitându-i să mai revină în cadrul șezătorii noastre.

 

   Liliana Derevici

 

Valeriu DULGHERU: BARDUL DE LA UNGHENI VICTOR COBZAC LA 70 DE ANI

Mulți chemați, dar puțini aleși” (Vlahuță)

 

Pictorul, sculptorul, graficianul, poetul şi fotograful Victor Cobzac a împlinit onorabila vârstă de 70 de ani, părăsind clubul sexagenarilor. Dar, conform propriei numerologii, că după atingerea vârstei de 50 de an începe numărătoarea inversă, Maestrul are doar 30 de ani. La 6 septembrie, într-o zi de miercuri de toamnă, pe 6 septembrie 1950 în familia Cobzac s-a născut un băiețel, dându-i numele de Victor, adică biruitor. Era o perioadă grea de după război, după cumplita foamete, perioada deportărilor florii națiunii în înghețurile veșnice ale Siberiei. Era perioada când orășelul de hotar Ungheni era „eliberat” de ceferiști, în locul cărora erau aduși „zheleznodorozhniki”de nădejde din fundurile Rusiei.

Ungheni a fost orășelul copilăriei tânărului Victor, orășelul, din care a pornit pe drumul întortocheat al vieții. Studiile artistice şi le începe în a.1971 la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău, astăzi Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”. Îndrăgostit de artă își continuă studiile la cunoscutul Institut de Stat de Arte Plastice „V. Surikov” din Moscova (1981), unde studiază pictura de şevalet, grafica de carte, sculptura camerală şi fotografia. Alături de Efim Tarlapan, Vali Boghean, Vasile Șoimaru ș.a. se află între cele 70 de personalități ale orașului și raionului Ungheni.

 Victor Cobzac a îmbinat în permanență activitatea de creaţie cu cea didactică. În perioada 1987-1988, a exercitat funcţia de director la Liceul „I. Vieru”. Între anii 1991 şi 1999 a fost profesor de artă plastică la Liceul Academic Româno-Englez „M. Eliade” din Chişinău. Între 1998 şi 1999, a predat arta plastică la Şcoala privată de Management şi Limbi Moderne din Capitală, unde a predat pictura, desenul şi compoziţia. Din a. 2000 până în prezent este conferențiar la Universitatea Tehnică a Moldovei, punând umărul la formarea și promovarea tinerelor ingineri designeri.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: BARDUL DE LA UNGHENI VICTOR COBZAC LA 70 DE ANI”

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)

MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

 

TAVERNA

 

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

 

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

 

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

 

Tatiana Doina Popovici:   „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

 Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă  „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

 „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

 

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

 

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)”