Prin ”44 Țara noastră era încă hărtănită zdravăn de necazurile războiului așa că, părinții mei, cu chiu-cu vai de-abia au reușit ca să mă depună în brațele calde le bunicilor – părinții tatălui meu – din Comuna Bălănești ascunsă prin Munții Buzăului, localitate ceva mai retrasă și astfel, mai lipsită de necazurile care îi potopeau pe bucureștenii chinuiți de tot ce însemna război.
Ca atare, acolo am crescut și tot acolo m-am format, începând ca să aflu ce înseamnă viața, munca, grijile și bucuriile iar cu vânătoarea efectiv am crescut deoarece, eram nelipsit de la adunările celor mari și astfel, strecurându-mă printre ei, aflam o mulțime de treburi din care pricepeam numai pe unele dintre ele, însă pentru mine reprezentau adevărate minunății.
Pe lângă această sursă de basm care îmi oferea interminabile minunății, adunările vânătorilor strânși în jurul focului îmi rețineau respirația de încordare deoarece savuram tot ce era legat de tainica preocupare pe care nu o părăseam nici noaptea în visele mele. Nu odată, atunci când erau duși la muncă, ungeam câte un petic de țesătură cu uleiul pe care am văzut că și ei îl foloseau iar apoi, cu sufletul plin de emoție și mai ales de plăcere, dădeam câte o armă jos din locul în care era cocoțată și o ștergeam încetișor pentru ca astfel, treaba să dureze cât mai mult și nici să nu-mi las urmele.
În afara acestor momente de adevărat extaz, bunicii mei care mi-au simțit chemarea puternică pentru pădure nu pierdeau nici un prilej ca să mă dăscălească școlindu-mă cu tot felul de detalii pe care, spre binele meu era tare bine să le cunosc deoarece, după cum ei o repetau mereu, ”nu se știe niciodată când îmi vor fi de folos” iar anii care au urmat nu au întârziat ca să le dea multă dreptate. Marele meu regret care m-a amărât din totdeauna acum a fost faptul că, luat cu joaca și cu preocupările mele copilărești nu am căscat bine ochii pentru ca astfel, să rețin denumirile buruienilor de leac pe care, împreună cu femeile care o mai ajutau pe bunica mea mai ales la treburile gospodărești, le adunam cu sârg din pădure, buruieni din care, dumneaei făcea tot felul de leacuri după care, nu odată am fost de față când, a fost căutată de oameni veniți tocmai de la Buzău având tot felul de suferințe pe care numai leacurile bunicii mele le veneau de hac. Ba chiar și pe un unchi de-al meu care era mare vânător într-un alt sat, bunica mea îl punea ca, doar într-o noapte cu lună plină din august, să împuște un bursuc pe care să-l jupoaie mai înainte ca să se lumineze de ziuă și cu o surcea din lemn anume curățată de el de coajă, să-i răzuiască grăsimea de pe rinichi pe care să o împăturească bine în frunze proaspete de brusture și să i-o aducă bunicii mele de îndată deoarece, din ea, bine amestecată cu anume buruieni bine uscate, făcea o vaselină miraculoasă cu care vindeca o sumedenie de răni sau buboaie urâte.
Pe de altă parte, bunicul meu supranumit în zonă ”Înțeleptul munților”, constatând cât de atras eram de pădure, m-a instruit cum să aprind un foc folosindu-mă numai de ce-mi oferea locul din jur, cum să cunosc apa curată din care îmi pot potoli setea, cum să mă folosesc de mușchiul gros pe care să-l întorc și astfel, să mă pot culca numai pe partea cea și încălzită de soare peste zi pentru a nu răci în timpul somnului de noapte și câte și mai câte sfaturi minunate care, mai târziu mi-au fost de mare folos. N-am uitat niciodată cum, coborând spre casă din spre Bârza m-am văitat într-o doară că mi-ar fi foame iar bunicul pe care îl însoțeam, m-a cercetat mirat și indicându-mi jungla de buruieni din jur prin care cei doi câini care ne însoțeau zburdau fericiți sau ronțăiau satisfăcuți vreo frunză ori tulpina vreuneia dintre ele, m-a privit mirat și m-a școlit pe loc:
– Păi, dacă ți-e foame de nu mai poți răbda până acasă ori cine mai știe pe unde vei hălădui, urmărește cu atenție animalele iar acum, pe câinii noștri și la rândul tău, poți mânca fără teamă orice buruiană pe care ei o ronțăie deoarece, astfel afli că nu este otrăvită și deci, dacă pentru ei nu prezintă pericol, nici pentru tine nu vor fi periculoase..
Tot de la bunicul meu am învățat cum să-mi aleg și să-mi pregătesc locul pentru un somn în pădure unde m-ar apuca noaptea, iar astfel, îmi pot face cuibul, pe cât posibil în apropierea vreunui pârâiaș după ce răstorn mușchiul încălzit peste zi de razele soarelui. N-am să uit dimineața în care m-au deșteptat din somn cârâielile unui stol de coțofene gureșe care, descoperindu-mă mișcând la rădăcina arborelui printre crengile căruia se zbenguiau, au declanșat un vacarm enervant așa că, pentru a le calma, m-am ridicat de jos și, în căutarea unui loc unde să pot sorbi din unda lui cristalină a pârâiașului, am coborât panta prin ale cărei pietre se strecura voios pârâiașul zglobiu când deodată, ocolind o tufă de măceșe, m-am pomenit la câțiva pași de iedul unei căprioare care, la apariția mea, brusc a ridicat capul din iarba pe care o păștea cercetându-mă surprins.
La rândul meu, am rămas și eu nemișcat privindu-l la fel de surprins când deodată, din stânga mea am auzit un tropăit însoțit de un fel de strănuturi iar când m-am răsucit în loc, imediat m-am pomenit cu o căprioară, precis mama iedului care, mă cerceta supărată stând la fel de nemișcată ca si căprioara care brusc, a început ca să tropăie în loc pe picioarele din față precis amenințându-mă și strănutând spre mine dându-mi astfel seama imediat că i-am surprins pe când tocmai intenționau să se adape și ei din același pârâiaș iar tropăitul mai mult pe loc și strănuturile căprioarei aveau ca scop unic tocmai îndepărtarea mea de puiul ei pe care astfel îl apăra așa că, încetișor m-am îndepărtat de ei iar după câțiva pași, de curiozitate m-am uitat în spate și am văzut-o pe căprioară care continua să mă urmărească cu privirea atentă ce îmi părea a fi încruntată în timp ce, iedul ei sorbea liniștit din unde cristalină a pârâiașului.
In drum spre casă, extrem de satisfăcut de întâlnirea cu cele două suflețele, m-a surprins brusc un gând ucigaș pomenindu-mă cu imaginea armei unchiului meu pe care, în ziua precedentă tocmai o lustruisem atent și inevitabil, m-am imaginat fiind cu arma la ochi și astfel, îndreptată spre cei doi !
Reamintindu-mi acest moment unic în viața mea, nici astăzi nu sunt sigur dacă am lăcrimat de mila lor și mai ales, rușinat de imaginația mea de-a dreptul criminală.
Ei bine, această întâmplare s-a dovedit a fi o lecție de viață suficientă pentru mine care, în cei aproape 54 de ani de când sunt vânător, nu am putut niciodată să ridic arma spre vreo căprioară!
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, septembrie 2020