Nimic fără Dumnezeu. În Evanghelia Duminicii a XVIII-a după Rusalii ni se relatează o minune săvârșită de Mântuitorul asupra naturii: pescuirea minunată. Pot fi făcute multe interpretări ale acestei pericope, pot fi extrase multe învățături. Mă voi opri însă asupra unui aspect mai puțin observat.
Se spune în această Evanghelie, că niște pescari pescuiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Dimineața, s-a oprit pe țărm Mântuitorul și le-a cerut ceva de mâncare. Nu aveau. Atunci El le-a poruncit să arunce mrejele în partea dreaptă a corăbiei și acolo au aflat mulțime de pește, încât au umplut două corăbii.
Reținem, că era vorba de niște pescari profesioniști, care făceau această meserie din tată în fiu, știau toate tainele meșteșugului. Cu toate acestea, ei orbecăiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Abia în momentul când Dumnezeu vine la ei, lucrurile se clarifică: e lumină, e ziuă, e soare. În ciuda regulilor pescuitului, când sunt cu Dumnezeu alături, ei umplu nu numai o corabie, ci două cu pește. Dar ei sunt cei care au ascultat porunca lui Dumnezeu de a arunca mreaja acolo unde El a zis, deși nu ar fi aruncat-o din proprie inițiativă. Fiindcă L-au ascultat, au fost răsplătiți. Adam, fiindcă nu L-a ascultat pe Dumnezeu, a pierdut raiul. Mai mult, pescarii aceștia au ascultat întru totul și a doua poruncă a lui Dumnezeu: ,,- Veniți după Mine!” Și ei au lăsat corăbiile pline cu pește, familiile, casele și bruma de strânsură și L-au urmat pe Hristos. Pentru aceasta au fost răsplătiți dumnezeiește. Au devenit Apostolii lui Hristos, prietenii Lui.
Câți dintre noi nu orbecăim ani și ani, uneori o viață întreagă, socotind că suntem capabili să rezolvăm, să câștigăm, să realizăm prin propriile noastre puteri, capacități, prin știința noastră. Avem nevoie de orice, numai de ajutorul lui Dumnezeu nu avem și nici nu I-l cerem. Nu avem duminici, nu avem sărbători, ci doar o trudă fără de sfârșit, dar înainte nu mai dăm. Nu știm de rugăciune, de biserică, de post, de sărbătoare, de Spovedanie, de Împărtășanie, ci doar de bani, de avere, de plăcere, de putere.
Cei vechi spuneau: ,,Nihil sine Deo!”(Nimic fără Dumnezeu!). Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă viața și ocupațiile. Câți ne mai închinăm și-l chemăm pe Dumnezeu să ne fie într-ajutor la plecarea în călătorie, la începutul lucrului, la așezarea la masă, la culcare și ori de câte ori ne simțim singuri și neajutorați? Câți dintre noi Îi mulțumim după ce ajungem la destinație, când terminăm lucrul, când ne ridicăm de la masă, când ne sculăm din somn, când conștientizăm binele pe care ni-l face Dumnezeu la tot pasul: ne dă viață, ne dă sănătate, ne dă aer, ne dă apă, ne dă putere?
Cultivăm pământul, dar câți dintre noi ne rugăm lui Dumnezeu când însămânțăm, câți îi mulțumim când recoltăm? Considerăm că totul ni se datorează nouă, muncii noastre, priceperii noastre, banilor noștri. Nu este greu să observăm că dacă Dumnezeu nu ne dă ploaie la vreme potrivită, nu ne dă căldură, aduce asupra recoltelor noastre secetă, grindină, furtuni și alte nenorociri, toată truda noastră este vânare de vânt, pescuire în noapte, fără nici un rezultat.
Niște tineri plecau să petreacă undeva la o discotecă. Unul dintre ei a trecut cu mașina pe la casa fiecărui prieten și l-a luat. S-a umplut mașina până la refuz. Ședeau claie peste grămadă în mașină. Casetofonul era dat la maximum, o muzică infernală răzbea puternic prin ferestrele mașinii. Au oprit și la o colegă s-o ia. Mama fetei, văzând aglomerația și zgomotul din mașină, a rostit: ,,Dumnezeu să fie cu voi!” Unul din tineri a replicat râzând: ,,Numai dacă șade în portbagaj mai are loc să meargă și El cu noi!” Toți au râs și au pornit în trombă. Peste câtva timp a venit vestea că au făcut accident și au murit toți. Mașina era distrusă. Doar portbagajul era neatins, încuiat. Când l-au desfăcut, în el era un carton cu ouă, iar ouăle erau intacte. Mde! Acolo fusese Dumnezeu!
La începutul secolului trecut, englezii au construit cel mai mare vapor din lume, ,,Titanic”. Avea menirea să facă naveta între Europa și America. În momentul când a fost gata, proprietarul a spus: ,,- Pe ăsta
nici Dumnezeu nu-l poate scufunda!” L-au încărcat cu mărfuri și cu 1.300 de pasageri. Când era în mijlocul oceanului, un bloc de gheață l-a lovit și i-a spart peretele. Apa a pătruns și vasul s-a scufundat cu toți pasagerii și mărfurile din el. Mde! Nimic fără Dumnezeu.
Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă drumurile vieții și relația noastră cu Dumnezeu să fie permanent vie și lucrătoare. Atunci corăbiile noastre ar fi pline și noi am deveni prietenii lui Dumnezeu.
*
Suflet călător(IV). Curățirea și primenirea trupului celui decedat mai are și alte semnificații. Conform învățăturii creștine, trupul este ,,templu al Duhului Sfânt”. Templu, biserică sau casă a Duhului Sfânt! Dar nu numai atât. Sufletul este ,,chipul lui Dumnezeu în om”, este ,,suflare dumnezeiască”. Trupul pământesc, material, poartă de-a lungul întregii vieți această făclie dumnezeiască, această scânteie a dumnezeirii. Se desparte de ea la moarte, dar se va reuni cu ea la sfârșitul lumii, la Învierea cea de obște și omul va fi iar ființă întreagă, trup și suflet. Așadar, trupul nu este un cadavru oarecare, o grămadă de materie inutilă. Dacă imediat după moarte sufletul va ajunge înaintea lui Dumnezeu la judecata particulară, la sfârșitul lumii, la judecata universală, oamenii vor fi persoane depline, trup și suflet. Ca atare, trupul trebuie pregătit și el pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.
Se pun sub perna mortului mai multe materiale, precum nouă pietricele de râu, lână etc. Socotim că acestea reflectă dorința celui decedat de a rămâne în legătură simbolică cu lumea aceasta, cu ocupațiile de aici. Pietrele reprezintă pământul din care a fost luat, căruia a fost redat. Ia cu el o părticică din acest pământ, fiindcă reprezintă munții, dealurile, văile, apele, pădurile pe care le-a văzut de-a lungul vieții, lângă care a trăit. Așa cum într-o ghindă se zămislesc codrii viitori de stejar, așa și pietricelele acelea sunt sămânța din care va reconstitui locurile nașterii și copilăriei, locul în care a viețuit în această lume. Este des întâlnit acest obicei ca cei care pleacă departe, peste mări și țări și se stabilesc acolo, să-și ia din grădina casei, din locul cel mai drag copilăriei lor, o mână de pământ. Lasă cu grai de moarte rudelor ca să le pună acel pământ pe piept când mor și așa să-i înmormânteze, fiindcă așa se simt în legătură cu locurile natale. Și în literatură a fost reținut acest aspect. Îmi amintesc în acest sens de piesa de teatru a lui Dan Tărchilă, Unchiul nostru din Jamaica. Se pune sub pernă lână. Este firesc, ca un popor care a avut ca ocupații principale lucrul pământului și creșterea animalelor să fie legat, trup și suflet, de aceste ocupații. Lâna îi amintește celui ce ,,pleacă” de tinerețea lui, de zilele și nopțile petrecute pe munți, lângă turmele de oi, sub cerul înstelat, sau în furtuni, în viscole etc. Oieritul a făcut parte din viața lui și nu se poate desprinde cu ușurință de elementele care amintesc de o asemenea nobilă ocupație. Chiar balada Miorița poate fi socotită la originile sale un cântec funebru, un bocet, parte din cântecul Zorilor. Și ciobanul mioritic dorește să fie îngropat în spatele stânii, ca să-și audă câinii lătrând, oile zbierând, fluierul cântând în bătaia vântului. Imaginea ne duce cu gândul la vechile religii animiste, în care sufletele celor decedați se întrupau în alți oameni, în animale, în pomi, plante etc. și conviețuiau cu cei vii, urmărindu-le din aproape activitățile și viața.
Decedatul are o misiune deosebit de importantă din partea comunității pe care o părăsește. El face legătura dintre lumea pământească și lumea spirituală, dintre lumea de aici și cea de dincolo. Dovadă funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească. Se aduc în cele trei zile dintre deces și înmormântare la casa mortului și se dau de pomană pentru cei decedați mai înainte lumânări și flori. O femeie în vârstă stă permanent lângă sicriu și primește lumânările și florile deasupra decedatului de la cei ce le dau de pomană. Practic, ea se substituie decedatului, face în locul lui primirea acestor ofrande. Decedatul este însărcinat să ducă aceste daruri celor ce sunt dincolo și care-l așteaptă să le spună vești de la cei de pe pământ și să-l întrebe ce le-au trimis aceștia. Mai mult, pe drumul ce-l parcurge convoiul mortuar de la casa decedatului până la cimitir, participanții la înmormântare, dar și alții care așteptă la porți, solicită preotului să le facă,,odihne”. Acestea sunt mici slujbe, în care este pomenit numele decedatului, dar și ale unor apropiați decedați ale celor ce au ,,,comandat” aceste ,,odihne”. Ele devin un fel de ,,scrisori”, pe care cei vii le trimit celor decedați, ca o dovadă că nu i-au uitat, că încă îi iubesc și se roagă pentru ei. Iată că perdeaua morții devine neputincioasă în a separa cele două lumi, când este vorba de iubire.
,,Darurile” acestea, reprezentate de lumânări, flori și rugăciuni, pe care decedatul este însărcinat să le ducă în lumea de dincolo celor plecați mai demult, ne amintește de obiceiul dacic de a trimite din cinci în cinci ani la Creatorul Cerului și al Pământului, la Zamolxe, un tânăr, care avea menirea să ducă marelui zeu toate doleanțele regelui și ale poporului. Numai că acela se aducea pe sine și era adus în același timp jertfă de comunitate, pe când în cazul unui deces obișnuit, ,,trimiterea” se înscrie în rânduiala firii.
În cele trei zile de la deces la înmormântare vin bocitoarele și cântă Zorile. Niciodată bocitoarele nu sunt bărbați, ci numai femei. Faptul ne duce cu gândul la epoca matriarhatului, când femeile aveau rolul de preotese, care îndeplineau și actele de cult. Femeia era mama vieții. Ea aducea Viața în lume, aducea Omul; tot ea îl încredința apoi, printr-un ritual bine stabilit, Veșniciei.
Unde e Platon cu iubirea?
Aşezată lângă colţul ferestrei, aplecată pe fotografia ce o ţine în tremurul mâinilor, acoperită de lacrimi mari, dureroase, care se sparg de fizionomia părinţilor… odată fericiţi… fetiţa cu nume de înger, murmură printre lacrimi, cuvinte şoptite, dureroase, nişte rugi par a fi, ce vor să-i aducă pe părinţi împreună. Îi urmăreşte privirea mamei atât de fericită, o promisiune ce se vrea veşnică în ochii celui care îi este tată şi pe care îl iubeşte atât de mult…
Pe la jumătatea lunii noiembrie vremea se stricase de tot, zăpada nu căzuse prea multă însă gerul nu ne ierta de loc iar astfel, ba ajutat și de vânt, ne cam lipeam cu spatele de sobe însă, restul trupului se cam chinuia de dorul sobei.
