Împreună cu fostul meu foarte bun prieten, cel care a fost nea Cristea Dragu ne-am dus la asociație dornici să nu scăpăm vreo vânătoare la mistreți deși vremea nu se anunța prea prielnică pentru ieșire în teren însă, prea puține și foarte serioase motive ar fi reușit și ele cu destulă dificultate ca să ne poată determina să pierdem vreo zi de vânătoare așa că, echipați gata de treabă, ne-am prezentat la asociație unde am luat contact cu prima surpriză și anume, doar vreo câțiva vânători sunaseră la telefon că n-ar fi prea amatori pentru o vânătoare necesară planului mai ales că, vremea nu era chiar de plajă așa că, preferau să rămână acasă la gura sobei și să privească la TV iar marea majoritate, s-au mulțumit doar să sune la telefon și să invoce tot felul de motive pentru a se scuza că nu pot veni.

         Nizam, care pe atunci era directorul asociației la care eram înscris, era negru de supărare datorită refuzului stupid al majorității membrilor ca să participe la deschiderea vânătorii la mistreți însă și în special că, la acel moment, asociația avea mare nevoie ca să contribuie la planul de recoltare vânat al asociației.

         – Ce facem, omeni buni ? – ne-a întrebat Nizam pe mine și pe nea Cristea iar după mimică nu mi-am putut da prea bine seama dacă îi venea să urle ori să pufnească în hohote de râs apoi, aruncându-și  privirea pe fereastră spre pomii pe care vântul destul de puternic îi înclina gata, gata ca să-i rupă, a continuat mai mult să bombăne – Cât naiba o mai sufla și damblaua asta de vânt ? Până la urmă tot s-o opri și el la un moment dat, că n-o sufla așa până la Revelion !

         – S-o opri, … i-am continuat eu ideea -, numai să știm când o va face.

         – Ei, na ! – a intervenit și nea Cristea – Până mai ieri fugeai de ploaie, acum fugi de vânt, iar mâine-poimâine te pomenești că te ascunzi și de soare ! Hm, de asta să fii foarte sigur pentru că, nu uita că eu fug de soarele tare de vară ca focul de pompieri! Ce naiba ne mai încurcăm noi cu vânătoarea asta ? Vindem armele și ne cumpărăm undițe iar în loc de cartușe, mergem la gârlă cu o găletușă de râme și cu asta basta, a bombănit în încheiere nea Cristea. Putem să și moțăim pe mal că nu pățim nimic ! Am dreptate ?

         Atât eu cât și Nizam am oftat ca la comandă așa că, străduindu-se ca să-și păstreze cumpătul aproape că a smuls o coală de hârtie dintr-un dosar și aruncându-și ochii asupra textului scris ne-a citit și nou conținutul ei:

         – Ascultați și voi, e nota telefonică pe care mi-a transmis-o paznicul nostru de la Capidava.

         Auzindu-l, ne-am tras scaunele mai aproape de el privindu-l curioși:

         – Ne-a comunicat cumva că ne așteaptă ? – am marșat eu cunoscându-l bine pe paznic, un tânăr foarte inimos și bun cunoscător al animalelor pădurii, topit după vânătoare și mai ales de mistreți.

         – Exact ! Mi-a comunicat că, ne așteaptă, că mistreții stau la desiș, probabil așteptând și ei să se potolească jaful ăsta de vânt care ar fi rupt deja câțiva pomi aflați aproape de malul Dunării.

         In cameră s-a lăsat deodată o liniște apăsătoare iar cel care a tulburat-o am fost tocmai eu:

         – Hai măi, nea Cristea să mergem noi doi. Preiei dumneata autorizația, eu am plinul la motorină că de-abia l-am făcut ieri așa că, până mâine dimineață s-o potoli și beleaua asta de vânt.

         – Mda, … și va începe ninsoarea ! – ne-a surprins vocea unui camarad de-al nostru care tocmai intrase pe ușă iar tot el a continuat – Și dacă ne va ninge, care va fi necazul ? Dacă ne place vânătoarea o vom face și în mocirlă dacă așa va fi terenul, … nu-i așa ? În schimb pe ninsoare avem mereu desenul urmelor rămase. Ori greșesc eu ?

         Optimismul lui parcă ne-a săltat de pe scaunele de care ne cam lipisem așa că, am profitat de elanul pe care tocmai ni-l adusese și      i-am continuat aplombul:

         – Păi, în condițiile astea noi mergem – și imediat l-am privit lung pe nea Cristea pe a cărui figură amărăciunea întipărită până atunci a fost brusc înlocuită de un zâmbet care i-a înflorit-o efectiv:

         – Păi, normal ! Ce, dacă suflă vântul prea tare, nu ne putem apuca și noi de vreo cracă pentru a rămâne pe pământ ? Nu e neapărat nevoie ca să ne luăm zborul !

         Punând astfel problema, automat atmosfera apăsătoare care ne cam dominase până la momentul sosirii camaradului nostru a dispărut ca prin farmec iar pe fața Nizamului s-a reinstalat zâmbetul:

         – Deci, vă  duceți la Capidava ? Precis ? Dacă o faceți sigur, spuneți-mi ca să completez autorizația și să-i transmit paznicului vestea cea bună sperând că, până mâine se va potoli și vântul iar astfel, poate mai apar și alți amatori.

         – Pardon! – i-am tăiat-o eu – Dumnealui vine cu câinele iar  astfel, împreună cu noi doi, suntem patru suflete în mașină iar după cum știți cu toții eu nu am autobuz ci doar o mașinuță așa că, … cine mai vrea să vină poate lua tramvaiul.

         Atmosfera s-a destins instantaneu și după câteva dialoguri lipsite de importanță, ne-am despărțit foarte bine dispuși urmând ca, a doua zi pe la ora cinci dimineața să plecăm de la sediul asociației.

         Așa am plănuit și chiar așa a și fost. Împreună cu cei doi camarazi și câinele, un brac sârmos pe care îl mai admirasem la vânătoare însă, care avea marele păcat că era prea inimos și ar fi fost în stare să aporteze tot vânatul, chiar și un mistreț însă altfel, semnala orice mișcare, avea nas bun și ținea urma iar la nevoie, ținea pe loc vânatul rănit bocindu-l până îi sosea stăpânul iar dacă era mort, proceda la fel pentru a putea fi descoperit de stăpânul lui sau de alt vânător. Altfel spus, era un câine excelent pentru orice fel de vânătoare, iar în plus, era extrem de ascultător așa că, eram foarte mulțumit când ne însoțea.

         Vremea a fost minunată. Vântul s-a oprit încă de cu noapte iar pe șosea, aproape că beneficiam și de lumina soarelui însă, afară era totuși destul de răcoare altfel spus, în ciuda puturoșilor comozi care  n-au catadixit să renunțe la comoditatea căminului conjugal, noi eram cât se poate de fericiți că vom face o vânătoare frumoasă, pe un teren chiar foarte acceptabil și cu un paznic de toată isprava.

         Drept urmare, fără să forțez prea mult, pe la ora prânzului am oprit mașina chiar lângă zidul ruinelor unei cetăți romane al cărei nume CAPIDAVA îl purta și comuna pe teritoriul căreia ne aflam iar la coborâre din mașină, cu mare plăcere l-am descoperit pe paznic aflat pe malul opus peste Dunăre și care, după ce ne-a făcut câteva semne cu pălăria s-a urcat în lotcă și a început să vâslească spre noi.

         Altfel spus, programul nostru funcționa perfect. Datorită curentului destul de rapid al apei care tindea să-i sucească lotca, paznicul nostru, fiind bun cunoscător al circulației pe Dunăre, Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Capidava” →

        Pe la jumătatea lunii noiembrie vremea se stricase de tot, zăpada nu căzuse prea multă însă gerul nu ne ierta de loc iar astfel, ba ajutat și de vânt, ne cam lipeam cu spatele de sobe însă, restul trupului se cam chinuia de dorul sobei.

         Astfel, în așteptarea îndreptării vremii după cum ne tot încurajau șmecherii de la METEO, ne chinuiam și noi cu țuică de prună făcută de mine acasă la Buzău pe care, uneori o mai și fierbeam iar care avea chef să se mai răsfețe, o amesteca în ceașcă folosindu-se de o linguriță plină cu miere. Și așa ne mai omoram timpul în așteptarea semnalului de mers la un iepure iar în așteptarea lui, numai ce mă pomenesc sunat de Iliușa, un bun prieten de al meu, pescar și vânător din Deltă.  Auzindu-i vocea care mi s-a părut cam abătută, fulgerat de gândul rău că o fi pățit ceva el sau nevastă-sa care era o lipoveancă zdravănă, lată în spate și cu niște palme cât tigaia de mari, după cum o alinta chiar Iliușa făcându-i cu ochiul pentru a o încuraja în timp ce ea trăgea vârtos la vâsle împingând astfel lotca de 24 de crivaci mai ceva decât motorul.

         – E totul în regulă ? – l-am chestionat eu imediat cu inima strânsă însă recunoscându-i încet, încet tonul bine știut al vocii, mi-am revenit imediat – Să nu-mi spui că, te-ai hotărât ca să vii pe la mine la o cocârță de prună !

         – Auzi, constat că, degeaba mi-am tot pierdut timpul cu tine dacă încă îi mai spui cocârț amărâtei tale de țuică leșinată !

         – Mă rog, … spune-i cum vrei tu, dar să știi că acolo la munte, cu asta ne ținem.

         – Treaba voastră dar, … când vii pe la mine ?

         – Păi, … pe vremea asta câinească ? – i-am răspuns eu aruncând o privire pe fereastră și zgribulindu-mă văzând cum vântul scutura copacii iar gheața formată pe crengile copacilor se fărâma datorită rafalelor vântului și curgeau pe jos.

         – Păi, … pe vremea asta ! – m-a bombănit el – Acum, pe vântul ăsta dai gâsca jos, așa cum mi-ai tot împuiat capul astă vară.

         – Ce vorbești ? – am ciulit eu urechile auzind de gâscă – Ori umblă gâsca pe vremea asta nasoală, sau pe la voi nu suflă rahatul ăsta de vânt ?

         – Auzi, … știi ce ? Mie spune-mi numai dacă vii sau nu pentru că, poveștile astea despre starea vremii nici noi nu ne mai pierdem vremea ca să le ascultăm.

         – Păi, … știu și io ce să-ți spun? – i-am răspuns eu cam încurcat  uitându-mă din nou pe fereastră – M-ai luat cam din viteză și tocmai mă apucasem ca să mai fac și eu câte ceva prin casă.

         – Hai, … las-o jos că măcăne ! – m-a persiflat Iliușa -, Zi mai bine că ți-e lene și te-am lăsat ! Eu oricum ar fi afară, mâine intru din nou în baltă iar dacă urâtele alea vor trece pe deasupra mea le spun că tu mai vii la vară, că acuma stai la căldurică, ori cumva, de zgârcit ce ești, nu vrei să vii pe la mine ca să nu-mi aduci o sticlă cu rachiu d-acela făcut de tine și de adormit copii ?

         Cu replica asta, m-a dat imediat gata așa că, aruncându-i o privire soției care se tot încrunta la mine presimțind că nu mai aveam mult și o zbugheam la vânătoare, i-am răspuns morocănos:

         – Bine, mă … mincinosule ! Mă îmbrac și pornesc spre tine dar vii să mă iei de la bac ! Clar ?!

         – Normal că vin ! – mi-a răspuns el deodată bine dispus – Cam în cât timp ajungi ?

         – Păi … la mine e ora zece, dar la voi cât e ceasul ?

         – Hai mă, lasă-te de goange, că doar n-om funcționa de pe ora Moscovei ! Bine, dacă pleci într-o jumătate de oră că știu eu când să vin ca să te iau de la bac și să nu mai traversezi Dunărea că nu știi cum s-o suci vremea până ajungi tu și mă vei înjura când vei serba Sfântul Paște pe aici prin baltă – după care, cu un hohot de râs a închis aparatul iar eu deja începusem ca să-mi adun ce aveam nevoie pentru noua escapadă.

         – Deci, pleci ? – m-a chestionat nevastă-mea stăpânindu-și cu greu râsul – Voi vânătorii ăștia de țuici și cocârțe cum îi spune Iliușa,  v-o mai fi rămas ceva minte, ori vă lăsați în voia sorții ?

         Nu i-am mai răspuns așa cum o merita deoarece mă concentram doar la ce iau cu mine fiind astfel atent ca să nu uit ceva important iar în jumătatea de oră promisă mă aflam deja la volan având cap-compas Delta.

          Ajuns la destinație când deja începea ca să se însereze, am parcat iute mașină lângă un gard și în pas alergător m-am cocoțat pe puntea bacului pe când tocmai căpitanul încălzea motorul așa că, n-am avut nici un moment pierdut iar când am ajuns pe la jumătatea canalului l-am și zărit pe Iliușa aflat deja pe malul opus fiind în așteptarea mea.

         – Hai mă, că mi-era teamă să nu mă apuce dimineața aicea ! –  m-a și luat el la zor îmbrățișându-mă bine dispus după care,  mi-a smuls rucsacul din mână și l-a azvârlit în lotca amarată de o tufă crescută pe mal – Hai, țopăie și tu după bagaj că acuma pornesc !

         Odată cu mine s-a urcat și el pe bancheta de lângă motor iar tipul cu care l-am zărit că stătuse la taclale i-a deznodat iute parâma ce era legată de o tufă de pe mal și i-a aruncat-o în lotcă exact în momentul în care Iliușa o și pusese în mișcare.

         Cum am intrat pe Chilia am și fost îmbrățișați chiar din față de vântul mult mai câinos decât cel de la București așa că, aducându-mi aminte cu mare dor de mănușile îmblănite uitate în șifonier mi-am înghesuit ambele mâini pe sub scurta îmblănită străduindu-mă ca să astup fiecare locușor pe unde se strecura jigodia aia de vânt înghețat.

         Dunărea era goală cum foarte rar o mai văzusem iar noi eram singura barcă pe tot canalul și uitându-mă ceva mai atent la Iliușa i-am descoperit vreo câțiva țurțuri atârnați de firele de păr ițite pe sub căciula de blană trasă bine peste frunte. Altfel, imaginea Deltei era mirifică așa cum a fost mereu sub puțina zăpadă picată și care astfel albea tot malul.

         – Precis că, la noapte ne va ninge poate ceva mai hotărât ! – mi-a strigat Iliușa străduindu-se ca să se facă auzit – iar apoi a continuat aruncând o privire spre cherhanaua pustie de la Mila 23 – Hai, că pe canalele asta mai mici prin care ne vom strecura noi nu va mai sufla mizeria asta de vânt înghețat.

         După nu prea mult timp a intrat pe Canalul Litcov iar curând a cârmit spre mal unde am zărit un bordei prăpădit rău de tot:

         – Ăsta-i hotelul unde ne vom caza ? – l-am întrebat eu cam îngrețoșat de imaginea adăpostului.

         – Auzi, mă ? Când te vei dezgheța la căldurica lui să vezi ce drag îți va fi de el !

         Am tras amândoi de prova lotcii reușind cu destulă dificultate ca să o cocoțăm ceva mai sus pe mal după care, am intrat în bordeiul lui Iliușa mobilat numai cu o plită bine încinsă și plină cu jar și cu asta, basta.

         – Păi, bine mă, vânător pârât ce ești, … asta ți-e cabana ?! – L-am luat  eu peste picior?

         – Ori nu-ți place ? – mi-a răspuns el cam acru, după care a pufnit în râs – Ce-ți lipsește aici ? Căldură ai din plin, vântul nu suflă, ploaia nu răzbate, de nins, ninge doar afară iar ca mobilier, avem astea două blănuri de oaie pe care vom dormi împărătește, învelindu-ne tot cu ele.

         Eu tot auzisem de ”cabana lui Iliușa” însă, de vizitat era prima oară când îi călcam pragul așa că, văzându-mă cam surprins, Iliușa s-a așezat pe un butuc de lângă intrarea acoperită cu o scoarță groasă și mi-a făcut ochiul spre un alt butuc aflat mai lângă plită:

         Hai, ia în primire și tu fotoliul ăla ca să stăm ca boierii la căldurică și să ne distrăm cu un rachiu de prună de la tine ori cocârț de la mine.

         – L-am adus, nu-ți fie teamă – i-am zâmbit eu trăgând afară din rucsac sticla plină cu țuică – Ori credeai că i-o las în grija soției ?

         – Nu, eram sigur că o vei aduce însă aici pe baltă, cocârța domnește așa că … – și fără alte argumente a dus sticla la gură din care a sorbit îndelung apoi, mi-a întins sticla din care, la rândul meu, am sorbit și eu un gât zdravăn după care mi s-au cam aburit ochii dar m-am ținut tare și spre mulțumirea lui i-am lăudat-o:

         – Harașo, cocârța asta a ta, că mi-a mers la suflet !

         Un timp, am mai stat la taclale până când a ieșit complet din noi frigul care ne cam înțepenise după care, ne-am întins amândoi pe cele două blănuri dar fără să ne învelim cu ele deoarece în bordei era chiar mai mult decât cald.

         – Uite ce facem mâine – mi-a spus Iliușa privindu-mă cu atenție –  Nu ți-am spus la telefon pentru că nu avea rost. Undeva în apropiere de noi, e o zonă cam neumblată și unde, ieri, când am vrut ca s-o tai pe acolo pentru a-mi vedea porcii aflați pe un grind, o namilă de mistreț m-a atacat dar l-a oprit Mușa, câinele meu cel vrednic. Astfel, s-a tot dat la el și l-a ținut în loc iar eu nu aveam la mine nici arma și nici măcar sulița așa că, doar i-am dat cu huo !

         – Adică, cum te-a atacat ? – l-am chestionat eu cam înfiorat.

         – Exact așa cum îți spun. A pufnit spre mine cu capul aplecat în jos iar eu eram fascinat de lungimea colților lui ca niște seceri însă, Mușa s-a dat tare de tot la el așa că, fiara m-a lăsat pe mine și s-a repezit la el.

         – Și ? A pățit ceva ? – l-am întrebat eu încruntându-mă – Sper că nu l-a rănit !

         – Ba da – mi-a răspuns Iliușa încruntându-se și el – I-a spart burta cu unul din colți dar nu i-a putut face mai mult rău deoarece m-am repezit și eu la el strigând și lovindu-l cu un lemn de pom găsit pe jos.

         – Și ? – l-am presat eu înfiorat de emoție ca să-mi relateze mai departe .

         – Păi, … și cam atât deoarece, speriat de răcnetele mele mistrețul s-a întors și a dispărut în stuf iar eu, l-am luat pe Mușa în brațe și am fugit cu el la un veterinar pe care-l cunosc fiind și vânător așa că, s-a apucat imediat și l-a cusut dar i l-am lăsat acolo în convalescență până se va vindeca.

         – Uuuf ! – Bine că a scăpat – am oftat eu de emoție.

         – A scăpat însă, așa cum m-a sfătuit și veterinarul, cu el nu mă mai pot duce un timp la mistreți așa că, nu-l voi mai putea ține aici cu mine pentru că, scârba aia de mistreț bântuie mai mult pe Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Peripeții în Deltă” →