Pe la jumătatea lunii noiembrie vremea se stricase de tot, zăpada nu căzuse prea multă însă gerul nu ne ierta de loc iar astfel, ba ajutat și de vânt, ne cam lipeam cu spatele de sobe însă, restul trupului se cam chinuia de dorul sobei.
Astfel, în așteptarea îndreptării vremii după cum ne tot încurajau șmecherii de la METEO, ne chinuiam și noi cu țuică de prună făcută de mine acasă la Buzău pe care, uneori o mai și fierbeam iar care avea chef să se mai răsfețe, o amesteca în ceașcă folosindu-se de o linguriță plină cu miere. Și așa ne mai omoram timpul în așteptarea semnalului de mers la un iepure iar în așteptarea lui, numai ce mă pomenesc sunat de Iliușa, un bun prieten de al meu, pescar și vânător din Deltă. Auzindu-i vocea care mi s-a părut cam abătută, fulgerat de gândul rău că o fi pățit ceva el sau nevastă-sa care era o lipoveancă zdravănă, lată în spate și cu niște palme cât tigaia de mari, după cum o alinta chiar Iliușa făcându-i cu ochiul pentru a o încuraja în timp ce ea trăgea vârtos la vâsle împingând astfel lotca de 24 de crivaci mai ceva decât motorul.
– E totul în regulă ? – l-am chestionat eu imediat cu inima strânsă însă recunoscându-i încet, încet tonul bine știut al vocii, mi-am revenit imediat – Să nu-mi spui că, te-ai hotărât ca să vii pe la mine la o cocârță de prună !
– Auzi, constat că, degeaba mi-am tot pierdut timpul cu tine dacă încă îi mai spui cocârț amărâtei tale de țuică leșinată !
– Mă rog, … spune-i cum vrei tu, dar să știi că acolo la munte, cu asta ne ținem.
– Treaba voastră dar, … când vii pe la mine ?
– Păi, … pe vremea asta câinească ? – i-am răspuns eu aruncând o privire pe fereastră și zgribulindu-mă văzând cum vântul scutura copacii iar gheața formată pe crengile copacilor se fărâma datorită rafalelor vântului și curgeau pe jos.
– Păi, … pe vremea asta ! – m-a bombănit el – Acum, pe vântul ăsta dai gâsca jos, așa cum mi-ai tot împuiat capul astă vară.
– Ce vorbești ? – am ciulit eu urechile auzind de gâscă – Ori umblă gâsca pe vremea asta nasoală, sau pe la voi nu suflă rahatul ăsta de vânt ?
– Auzi, … știi ce ? Mie spune-mi numai dacă vii sau nu pentru că, poveștile astea despre starea vremii nici noi nu ne mai pierdem vremea ca să le ascultăm.
– Păi, … știu și io ce să-ți spun? – i-am răspuns eu cam încurcat uitându-mă din nou pe fereastră – M-ai luat cam din viteză și tocmai mă apucasem ca să mai fac și eu câte ceva prin casă.
– Hai, … las-o jos că măcăne ! – m-a persiflat Iliușa -, Zi mai bine că ți-e lene și te-am lăsat ! Eu oricum ar fi afară, mâine intru din nou în baltă iar dacă urâtele alea vor trece pe deasupra mea le spun că tu mai vii la vară, că acuma stai la căldurică, ori cumva, de zgârcit ce ești, nu vrei să vii pe la mine ca să nu-mi aduci o sticlă cu rachiu d-acela făcut de tine și de adormit copii ?
Cu replica asta, m-a dat imediat gata așa că, aruncându-i o privire soției care se tot încrunta la mine presimțind că nu mai aveam mult și o zbugheam la vânătoare, i-am răspuns morocănos:
– Bine, mă … mincinosule ! Mă îmbrac și pornesc spre tine dar vii să mă iei de la bac ! Clar ?!
– Normal că vin ! – mi-a răspuns el deodată bine dispus – Cam în cât timp ajungi ?
– Păi … la mine e ora zece, dar la voi cât e ceasul ?
– Hai mă, lasă-te de goange, că doar n-om funcționa de pe ora Moscovei ! Bine, dacă pleci într-o jumătate de oră că știu eu când să vin ca să te iau de la bac și să nu mai traversezi Dunărea că nu știi cum s-o suci vremea până ajungi tu și mă vei înjura când vei serba Sfântul Paște pe aici prin baltă – după care, cu un hohot de râs a închis aparatul iar eu deja începusem ca să-mi adun ce aveam nevoie pentru noua escapadă.
– Deci, pleci ? – m-a chestionat nevastă-mea stăpânindu-și cu greu râsul – Voi vânătorii ăștia de țuici și cocârțe cum îi spune Iliușa, v-o mai fi rămas ceva minte, ori vă lăsați în voia sorții ?
Nu i-am mai răspuns așa cum o merita deoarece mă concentram doar la ce iau cu mine fiind astfel atent ca să nu uit ceva important iar în jumătatea de oră promisă mă aflam deja la volan având cap-compas Delta.
Ajuns la destinație când deja începea ca să se însereze, am parcat iute mașină lângă un gard și în pas alergător m-am cocoțat pe puntea bacului pe când tocmai căpitanul încălzea motorul așa că, n-am avut nici un moment pierdut iar când am ajuns pe la jumătatea canalului l-am și zărit pe Iliușa aflat deja pe malul opus fiind în așteptarea mea.
– Hai mă, că mi-era teamă să nu mă apuce dimineața aicea ! – m-a și luat el la zor îmbrățișându-mă bine dispus după care, mi-a smuls rucsacul din mână și l-a azvârlit în lotca amarată de o tufă crescută pe mal – Hai, țopăie și tu după bagaj că acuma pornesc !
Odată cu mine s-a urcat și el pe bancheta de lângă motor iar tipul cu care l-am zărit că stătuse la taclale i-a deznodat iute parâma ce era legată de o tufă de pe mal și i-a aruncat-o în lotcă exact în momentul în care Iliușa o și pusese în mișcare.
Cum am intrat pe Chilia am și fost îmbrățișați chiar din față de vântul mult mai câinos decât cel de la București așa că, aducându-mi aminte cu mare dor de mănușile îmblănite uitate în șifonier mi-am înghesuit ambele mâini pe sub scurta îmblănită străduindu-mă ca să astup fiecare locușor pe unde se strecura jigodia aia de vânt înghețat.
Dunărea era goală cum foarte rar o mai văzusem iar noi eram singura barcă pe tot canalul și uitându-mă ceva mai atent la Iliușa i-am descoperit vreo câțiva țurțuri atârnați de firele de păr ițite pe sub căciula de blană trasă bine peste frunte. Altfel, imaginea Deltei era mirifică așa cum a fost mereu sub puțina zăpadă picată și care astfel albea tot malul.
– Precis că, la noapte ne va ninge poate ceva mai hotărât ! – mi-a strigat Iliușa străduindu-se ca să se facă auzit – iar apoi a continuat aruncând o privire spre cherhanaua pustie de la Mila 23 – Hai, că pe canalele asta mai mici prin care ne vom strecura noi nu va mai sufla mizeria asta de vânt înghețat.
După nu prea mult timp a intrat pe Canalul Litcov iar curând a cârmit spre mal unde am zărit un bordei prăpădit rău de tot:
– Ăsta-i hotelul unde ne vom caza ? – l-am întrebat eu cam îngrețoșat de imaginea adăpostului.
– Auzi, mă ? Când te vei dezgheța la căldurica lui să vezi ce drag îți va fi de el !
Am tras amândoi de prova lotcii reușind cu destulă dificultate ca să o cocoțăm ceva mai sus pe mal după care, am intrat în bordeiul lui Iliușa mobilat numai cu o plită bine încinsă și plină cu jar și cu asta, basta.
– Păi, bine mă, vânător pârât ce ești, … asta ți-e cabana ?! – L-am luat eu peste picior?
– Ori nu-ți place ? – mi-a răspuns el cam acru, după care a pufnit în râs – Ce-ți lipsește aici ? Căldură ai din plin, vântul nu suflă, ploaia nu răzbate, de nins, ninge doar afară iar ca mobilier, avem astea două blănuri de oaie pe care vom dormi împărătește, învelindu-ne tot cu ele.
Eu tot auzisem de ”cabana lui Iliușa” însă, de vizitat era prima oară când îi călcam pragul așa că, văzându-mă cam surprins, Iliușa s-a așezat pe un butuc de lângă intrarea acoperită cu o scoarță groasă și mi-a făcut ochiul spre un alt butuc aflat mai lângă plită:
Hai, ia în primire și tu fotoliul ăla ca să stăm ca boierii la căldurică și să ne distrăm cu un rachiu de prună de la tine ori cocârț de la mine.
– L-am adus, nu-ți fie teamă – i-am zâmbit eu trăgând afară din rucsac sticla plină cu țuică – Ori credeai că i-o las în grija soției ?
– Nu, eram sigur că o vei aduce însă aici pe baltă, cocârța domnește așa că … – și fără alte argumente a dus sticla la gură din care a sorbit îndelung apoi, mi-a întins sticla din care, la rândul meu, am sorbit și eu un gât zdravăn după care mi s-au cam aburit ochii dar m-am ținut tare și spre mulțumirea lui i-am lăudat-o:
– Harașo, cocârța asta a ta, că mi-a mers la suflet !
Un timp, am mai stat la taclale până când a ieșit complet din noi frigul care ne cam înțepenise după care, ne-am întins amândoi pe cele două blănuri dar fără să ne învelim cu ele deoarece în bordei era chiar mai mult decât cald.
– Uite ce facem mâine – mi-a spus Iliușa privindu-mă cu atenție – Nu ți-am spus la telefon pentru că nu avea rost. Undeva în apropiere de noi, e o zonă cam neumblată și unde, ieri, când am vrut ca s-o tai pe acolo pentru a-mi vedea porcii aflați pe un grind, o namilă de mistreț m-a atacat dar l-a oprit Mușa, câinele meu cel vrednic. Astfel, s-a tot dat la el și l-a ținut în loc iar eu nu aveam la mine nici arma și nici măcar sulița așa că, doar i-am dat cu huo !
– Adică, cum te-a atacat ? – l-am chestionat eu cam înfiorat.
– Exact așa cum îți spun. A pufnit spre mine cu capul aplecat în jos iar eu eram fascinat de lungimea colților lui ca niște seceri însă, Mușa s-a dat tare de tot la el așa că, fiara m-a lăsat pe mine și s-a repezit la el.
– Și ? A pățit ceva ? – l-am întrebat eu încruntându-mă – Sper că nu l-a rănit !
– Ba da – mi-a răspuns Iliușa încruntându-se și el – I-a spart burta cu unul din colți dar nu i-a putut face mai mult rău deoarece m-am repezit și eu la el strigând și lovindu-l cu un lemn de pom găsit pe jos.
– Și ? – l-am presat eu înfiorat de emoție ca să-mi relateze mai departe .
– Păi, … și cam atât deoarece, speriat de răcnetele mele mistrețul s-a întors și a dispărut în stuf iar eu, l-am luat pe Mușa în brațe și am fugit cu el la un veterinar pe care-l cunosc fiind și vânător așa că, s-a apucat imediat și l-a cusut dar i l-am lăsat acolo în convalescență până se va vindeca.
– Uuuf ! – Bine că a scăpat – am oftat eu de emoție.
– A scăpat însă, așa cum m-a sfătuit și veterinarul, cu el nu mă mai pot duce un timp la mistreți așa că, nu-l voi mai putea ține aici cu mine pentru că, scârba aia de mistreț bântuie mai mult pe aici iar a doua oară nu cred că Mușa al meu va mai scăpa cu viață.
După ce am mai tras câte o dușcă de cocârț, am căzut pe gânduri și vizitat de somn, m-am întins pe blana de pe jos fiind torturat de o bănuială:
– Nu cumva, tocmai d-aia m-ai invitat la vânătoare de gâscă însă în realitate, pentru a te ajuta să scapi de vecinul ăsta al tău ? Hai, fii sincer !
– Eh, … sincer să fiu, am dorit să fim amândoi deoarece, prin jungla asta de stuf ne mișcăm tare greu iar în cei de aici nu prea am bază.
Un timp am rămas amândoi tăcuți iar când lumânarea din farfurie a început ca să pâlpâie alarmată deoarece nu prea mai avea fitil, Iliușa s-a ridicat de pe blană și a suflat în ea apoi, la lumina jăratecului din sobă s-a așezat și el lângă mine.
– Hai, acum somn ușor iar mâine dimineață vedem noi ce-om face!
Când m-am deșteptat cred că vântul care șuiera prin stuf a fost cel care m-a trezit din somn însă Iliușa era deja treaz:
– Te-ai odihnit bine în hotelul meu ? – m-a chestionat el zâmbindu-mi apoi s-a ridicat de pe blană și a aprins o altă lumânare, explicându-mi – Până ce voi avea bani ca să-mi cumpăr niște ferestre termopan, mă voi mai descurca cu mucul acesta de lumânare așa că, data viitoare când te voi mai caza aici, poate vei avea ferestre prin care să privești afară după gâște..
Masa a pregătit-o pe buturuga pe care stătuse și pe care astfel a așternut o cârpă așa că, am mâncat în fugă câteva bucăți de pește fript de el apoi a stins focul din plită explicându-mi:
– Dacă vrei, hai să dăm o raită după fiara aia, iar apoi te duc înapoi la mașină. De acord ?
– Normal că sunt de acord însă, eu nu am cartușe decât cu alică mică pentru gâscă și nu sunt pregătit să trag la mistreț.
– Am eu, tot ce-ți trebuie, nu-ți face griji, că te dotez cu tot ce ai nevoie.
– Dar arma ta, unde este ?
– În lotcă.
– Păi, … nu-ți este teamă că ți-o va fura cineva ?
– Cine naiba crezi tu că va ajunge în pustiul ăsta ? – mi-a răspuns Iliușa pufnind în răs – Numai un trăznit ca mine, bietul Mușa iar mai nou, nemernicul ăsta de mistreț. Eu am porcii lăsați aici pe un grind și doar mai vin pe la ei din când în când, în restul timpului, se hrănesc singuri și tot singuri au grijă de ei hrănindu-se cu rizomi de stuf și tot ce le place iar eu, din când în când, îi mai vizitez și atunci la mai dau câteva mâini de boabe de porumb și urmăresc scroafele care stau să fete.
– Am mai auzit treaba asta – i-am răspuns eu – mulțumit de mine.
– Mda, însă rahatul ăsta de mistreț mi-a cam stricat rosturile deoarece, s-a nădit la scroafele mele și îi ia la goană pe vierii mei care nu sunt la fel de înarmați ca el după care, le însămânțează el pe scroafe așa că, de vreo câțiva ani am parte numai de purcei metiși, izgoni după cum le spunem noi, purcei care nu sunt buni de nimic și nici nu-i pot vinde pentru că, oamenii nu au ce face cu ei.
– Ei hai, că de-abia acum m-am prins de motivul invitației tale și care, mi se pare extrem de serios așa că, mă bucur să te pot ajuta.
Când s-a apropiat de lotcă nu avea în mână decât un ciocan iar când mi-a spus ca să mă urc la pupa i-am răspuns curios:
– Păi, unde-i arma ta ? Că în barcă nu o văd!
– Este în barcă, nu-ți face griji că io nu plec fără ea – după care, a dezlegat parâma cu care o legase, a pășit în lotcă și cu ciocanul pregătit s-a aplecat spre chila cesteia unde a dat câteva lovituri cu ciocanul spărgând pojghița de gheață formată peste noapte iar din stropii de apă care au țâșnit în lotcă, spre uimirea mea, a scos la iveală arma de vânătoare și o suliță cu vârf metalic ruginit.
– Ce naiba-i asta ?!- l-am întrebat eu uluit de-a binelea – De ce o ții aici sub gheață ? Nu-i ruginește țeava ?
– Offf, … măi prietene, în primul rând, asta-i armă rusească cu care trag de mai bine de treizeci de ani și n-am uns-o niciodată ca să n-o stric, iar în al doilea rând, numai dacă o țin în casă la căldură ruginește în timp ce, scufundată complet în apă se menține ca nouă – după care i-a scuturat apa rămasă pe țevi și i-a introdus două cartușe pe care le-a scos din buzunar, explicându-mi – Fii atent cum facem. Am să te las în imediata apropiere a potecii lui preferate care nu-i departe de aici iar eu, mă voi duce ceva mai departe de culcușul pe care știu că îl are așa că, atunci când eu voi ajunge acolo tu te vei afla stând cuminte acolo unde te voi lăsa eu iar astfel, când voi face gălăgie și mă vei auzi, el va fi deranjat și astfel, se va ridica și va pleca pe poteca lui preferată, adică trecând exact pe lângă tine așa că, nu-ți va mai rămâne decât să pui arma la ochi și să tragi. Atenție că, fiind un colos, datorită stufului pe care îl va rupe alergând prin el, îl vei auzi perfect cu destul timp înainte să apară așa că, n-ai nici un motiv să te grăbești.
– Perfect, i-am răspuns eu încordat primind arma de la el și pe care din reflex am frânt-o ca să mă conving de muniția pe care el mi-o introdusese ceva mai devreme așa că, l-am întrebat – Cu ce cartușe voi trage ?
– Nu e cazul ca să-ți faci probleme pentru că, sunt cartușe făcute de mine. În țeava din stânga ai trei la fund iar în dreapta, ai o bilă adevărată așa că, cu oricare trage, dacă-i pui focul pe frunte ori în oricare ureche, indiferent cu ce ai tras, te asigur că va crăpa pe loc. E totul în regulă ?
– Da Iliușa, mergi liniștit că mă voi descurca, … ce naiba !
– Sunt sigur de asta și tocmai de acea nici nu-mi fac vreo problemă ! – mi-a răspuns el și, după ce m-a bătut ușor pe spate s-a îndepărtat dispărând aproape imediat prin jungla de stuf iar, așa cum m-a prevenit, i-am tot auzit pașii depărtându-se din ce în ce mai încet și astfel, călcând stuful până când s-a reinstalat o liniște deplină perturbată destul de des de măcăitul rațelor care zburau pe sus iar la un moment dat, am distins chiar și mult doritul gâgâit al unui stol de gâște care au trecut și ele tot pe deasupra mea nepăsătoare iar astfel, n-am putut ca să mă rețin și să nu-mi fac și un plan urgent prin care, după ce împușcam mistrețul, m-aș fi așezat în același lor unde s-a dovedit a se afla chiar culoarul de zbor al rațelor și gâștelor iar astfel, poate chiar reușeam să împușc și o gâscă, așa după cum aveam în plan.
Dar până să mi se ofere ocazia ca să împușc o gâscă, am revenit în realitate și mi-am ciulit iute urechile pentru a mă familiariza cu zgomotele stufului iar astfel, să le pot deosebi de cele ale mistrețului care va veni spre mine, … după cum mă asigurase Iliușa !
Un timp, m-au mai distrat câteva coțofene gureșe care s-au tot jucat ori s-au certat prin prejma mea după care, s-a reinstalat liniștea deplină tulburată și ea deodată de fluierăturile și strigătele despre care eram sigur că proveneau de la Iliușa așa că, mi-am reverificat iute piedica armei și asigurându-mi câmpul liber de vedere în drumul potecii, m-am sprijinit de o salcie bine aleasă ținând astfel arma la piept pregătită pentru tragere.
Timpul s-a scurs enervant de încet până ce, brusc, de undeva tot din fața mea s-au făcut auzite brusc numeroase cârâieli ale stolului de gaițe evident deranjate de o apariție intempestivă care, speram să este a mistrețului așa că, am ridicat încetișor arma proptindu-i patul în golul umărului iar tocmai pe când luam din nou linia de ochire, exact pe mijlocul potecii preferate de mistreț și-a făcut apariția chiar acesta, tropăind calm la mai puțin de zece metri în fața mea așa că, constatând poziția cătării chiar în triunghiul dintre ochii mistrețului, mie nu mi-a mai rămas decât să apăs pe trăgaci și astfel am apăsat expediindu-i bila mult lăudată de Iliușa și aflată pe țeava din dreapta.
Când l-am văzut cum i-a zvâcnit în jos capul imens iar trupul i s-a dat peste cap datorită vitezei cu care se apropia de mine, m-a încercat o ușoară senzație de milă însă, amintindu-mi de pățania lui Mușa m-am apropiat cu grijă de trupul lui și singurul semnal pe care l-am distins a fost un ușor tremurat al unuia dintre picioare iar deodată, cu un ultim efort, mistrețul a deschis brusc râtul și a slobozit un jet de abur cald însoțit de un geamăt prelung parcă de ușurare. De-abia atunci am reușit ca să plec iarăși privirea asupra colților imenși iar de această dată, mi s-a înfățișat în imagine filmul conflictului dintre Mușa și imensitatea de mistreț aflat culcat în fața mea iar față de cât de înfiorători erau colții am realizat că, pentru câteva clipe cât o fi durat conflictul dintre ei, bietul Mușa nu a avut absolut nici o șansă ca să scape cu viață dacă nu s-ar fi ivit Iliușa la momentul potrivit și astfel, să-l sperie pe mistreț.
În timp ce încă mai croșetam pe lângă trupul inert imaginile de vânătoare închipuite cu Mușa ferindu-se de mistreț, Iliușa a apărut calm călcând exact pe urmele mistrețului și apropiindu-se de mine m-a mângâiat pe bărbie în glumă și mi-a spus calm:
– Eh, … nu-i așa că n-a fost greu ?
– Chiar n-a fost dificil deloc – i-am răspuns eu zâmbind -, mai ales că tu mi-ai suflat exact ce în mod precis ți-o fi spus mistrețul, adică, pe unde va pleca și cum va trece pe lângă mine așa că, n-am avut deloc o sarcină dificilă.
– Țiți, eu îți propun ca să iei tu colții, nu numai că sunt de muzeu dar tu l-ai împușcat și regula vânătorească este că ți se cuvin.
– Prietene, regula mea este că, vânatul împușcat aparține celui care l-a crescut așa că, tu l-ai format așa de superb și prin urmare, ți se cuvine în totalitatea lui deci și colții ! E clar ?!
Ulterior Iliușa mi-a povestit cum, ajutat de un grup de vânători localnici, au eviscerat mistrețul iar fuduliile imense au reprezentat tainul lui Mușa care l-a păpat plin de respect pentru inamicul lui.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, octombrie 2020