Virginia PARASCHIV – Revista Logos și Agape – Revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine civică

Gavril Moisa este un scriitor cu o carieră prodigioasă de o autentică notorietate și recunoaștere. În mediile literare, Gavril Moisa este o prezență agreabilă, gentilă, lucru din ce în ce mai rar, în nebunia contagioasă a lumii. Și nu virusul prea des invocat, se face vinovat de destrămarea relațiilor umane bazate pe respect și recunoaștere umană. Există o molimă cronică a sufletului, care macină sensibilitatea umană, un virus al pierderii și uitării de sine. Ne lipsește obligatoria reciprocitate cuviincioasă și toleranță, în raport cu semenii noștri, oricare ar fi platforma socială de referință a fiecărui om în parte. Arta cuvântul însăși s-a sălbăticit în orientările de mesaj și de exprimare. Logosul a dobândit o funcție punitivă, răzbunătoare, de biciuire lexicală a simțurilor noastre și a mentalului nostru.

Zăbava noastră asupra uneia din cărțile semnate de Gavril Moisa, Elegiile Iubirii(Editura Napoca Nova, 2020) propune o ipostază onestă a cititorului care, la un moment dat, selectează din biblioteca personală, o carte și un autor demne de atenție și prețuire. Recunosc că prețuiesc îndeosebi arta lui Gavril Moisa, de a stârni prietenilor săi culturali, zâmbetul, prin promovarea epigramei, un exercițiu de spiritualitate, deloc perisabil, în ciuda prejudecăților.

Ne întoarcem, după necesara, dar justa digresiune, la poetul Gavril Moisa, cu trimitere la volumul Elegiile iubirii. Un volum recent, s-ar zice, în pleiada unei tradiții europene datând, după cum se știe, cu respectabilitate și finețe a ideației și expresiei, încă din antichitate.

În prefața erudit inspirată, Rodica Prodan configurează cu finețe expresia ideației poetice din volumul Elegiile iubirii: ,,Poezia sa este una de factură meditativă, de stare și trăire lirică, o poezie care te surprinde prin prospețimea, imagistica sa insolită”. Mai se poate adăuga și că natura ocupațională și profesională a poetului Gavril Moisa l-au disciplinat în spiritul clar și ferm al conformității. Or, intenția manifestă de a se prezenta cititorilor săi cu un volum de elegii, o specie profesată de-a lungul timpului până aproape la epuizare a expresiei, e un act de voință și de temeritate.

Gavril Moisa nu este în căutarea unor ”efecte spectaculoase”, nu are nevoie de zgomotul trâmbițelor și ostentației, cum ne-au obosit poeții căutători în hăurile expresionismului monden. GAVRIL Moisa nu vrea să epateze, în expresia sa poetică. Un om echilibrat și decent în toară alcătuirea firii sale, reeditează compoziția elegiacă, atent să nu cadă în altă extremă, aceea a unui sentiment nostalgic, lipsit de limpezimea ideii poetice . Apoteoza poetului demiurg cu înălțări sublime, dar și cu coborâre în abisuri trafic sfâșietoare, nu se află în spiritul compoziției elegiace . Poetul Gavril Moisa nu născocește specia, în trăsăturile sale fundamentale și cognoscibile: caracterul intim al trăirilor și exteriorizarea acestora în acorduri profunde , sensibilitate încărcată de melancolie, întoarcerea în timp, înțeleasă ca întoarcere la paradisul lui pierdut. Paseismul utopic este tulburat de iminența unui prezent încărcat de tristețe și de regrete. Paradoxal , se ajunge, prin meditație și invocare a conștiinței de sine, la echilibru și acceptare a destinului, așa cum este dat. Tristețea și melancolia sunt legate de iluzii ale unor trăiri încărcate de emoții senzoriale și cognitive. Ideea de foc elegiacă este frumusețea, o frumusețe identificată în visul amintirilor sau al invocărilor patetice. Întoarcerea în timp înseamnă întoarcerea în sine, cu îndoieli asupra vieții și morții, cărora încearcă să le afle noima. Veșnicia este invocată în contratimp cu efemeritatea. Elegia este, prin tradiția poetică, un poem scurt, care se dorește , atât cât se poate, a fi cuprinzător în conținut, de unde și aspectul de poem șlefuit până la strălucire și perfecțiune.

Am crezut de cuviință a trece prin trăsăturile fundamentale și repetitive ale compoziției elegiace, ca să înțelegem în ce fel de ispite ale creativității s-a adâncit poetul Gavril Moisa. Afirmăm cu tărie că nu orice jelanie și plângere, nu orice nostalgie și șiruri de amintiri, corespund unui poem elegiac. Aducem în discuție și obsesia originalității, care aduce atâtea rateuri intitulate poezii elegiace. Bocetul de dor și jale, cu hipertrofia unui eu narcisiac, contravin în mod expres cerințelor încorporate în cutume greu de pătruns și de urmat. Obsesia originalității nu-i măcina pe poeții antichității. Spirite elevate și profunde, studiau cu sârguință arta poetică a predecesorilor, preluau inteligent teme, motive, cerințe compoziționale. Receptarea lor, antumă și postumă, era legată de arta lor poetică, de felul în care procesau și șlefuiau cărări bătute ale cunoașterii și emoțiilor condiției umane.

Să ne ocupăm, în sfârșit, de textele din volumul Elegiile iubirii, propuse cu discreție de poetul Gavril Moisa. Și să observăm, cu atenție, adaosul de frumusețe adus unei specii literare atât de îndrăgite de poeți, dar și de cititori.

Elegiile iubirii conferă cu finețe dreptul la visare, visarea unei entității senzoriale ireale. Entitatea poate fi, desigur, imaginea unei iubite, o imagine statornică, dedicată uneia și aceeași persoane, într-o căutare a irosirii de sine, dramatice:” Iubito, e iarăși iarnă afară,/ Tu te lași purtată de caii de vânt,/ Eu te caut cu aceeași migală, Să te pot răstigni în cuvânt.”(Elegia iernii) O himeră metamorfozată într-un duh al anotimpurilor, un duh al senzualității întruchipate în ceas târziu de toamnă : Și cu ispitele din gând/Lupilor nopții sau, la sfinți,/ Eu precum Iuda să te vând/Pentru o mână de arginți.”(Elegia toamnei)

Poetul ne propune imagini inițiatice, himere obsesive, inserate de elemente lexicale stranii, dintr-o zonă difuză și procesată a creștinismului. Și atunci se înțelege cât de firesc aduce o ideea poetică mai amplă și complexă, venită din arealul creștinătății-răstignit, sfinți, Iuda…Senzualitate și sacralitate, sunt una și numai una , un chip și un corp hieratic, invocate în pustiul unor dorințe pustiietoare și neîmplinite. Poetul ne propune să medităm la suflet, ca altar al imaginarului și al gândurilor reci: ”Te simt cu gândurile reci/În pașii mei de pe poteci/Cu chipul tău ca o minune/Ca un ecou de rugăciune.”(Elegie gândurilor reci) Un exercițiu de adorație aproape mistică, adorație din proximitatea rugăciunii creștine: ”Te întreb, iubito, Dacă vreodată ochii tăi, /Azur necuprins de iubire, / S-au pogorât în icoane de rugă.”(Elegia întrebării) Motivul clopotului străbate poemele regretelor tardive, iminența morții aduce versurilor gravitate solemnă: Clopotul bate, iubito, dar tu nu-l auzi/ Că timpul grăbit îmi cere să plec( Elegia despărțirii) În așteptarea smerită a morții, vocea poetului nu evită să pomenească explicit că despărțirea de paradisul pierdut se întrevede de la o vârstă a singurătății , în care amintirile chemate în visare, se produc de la durata amurgului de viață, vârsta a treia. Dar sufletul templu,… strivit, călcat, nu are frică( Elegia firului de iarbă). Motivul umbrei însoțește amintirile încețoșate de depărtare , unde apropierea și împlinirea sunt imposibile. Și atunci despărțirea este o despărțire de umbre, însăși imaginea iubitei e o umbră, o taină vălurită de ceață . Și atunci ne întoarcem la dilema de început, această entitate invocată într-un monolog poetic continuu (iubita e acoperită de o tăcere magică), nu este cumva o entitate a unei irealități ce bântuie în deșertul singurătății unui suflet ce se caută și se pierde pe sine, mereu și iar mereu. O himeră a iubirii, secondată în căutarea salvării lângă bunul și îngăduitorul Dumnezeu. Meditațiile creștine surprind prin apropierea de o senzualitate obsedantă, poate chiar halucinații ale unui suflet confuz și ostenit: ” …șoaptele stinse în doruri pustii”( Elegia Gândului), ”ruga mea se pierde în spaima judecății”(Elegia Creatorului). Identitatea personală ,o identitate a singurătății, a înstrăinării de sine, printre atâtea rătăciri printre iluzii și amăgiri: ”Mi-e teamă de mine /Mă simt un străin /Nu știu cine sunt( Elegia singurătății) ”, M-am pierdut de turmă/Dar și de Stăpân(Elegia rătăcirii). Lumina ca osteneală pe drumul credinței desăvârșește metafora drumului aspru și drept: ”Cu mâinile crăpate de lumină, /Călcând pe drumul crucii temător”(Elegia izbăvirii) Continue reading „Virginia PARASCHIV: Tăcerea cea de toate zilele” →

Al. Florin Țene – Întoarcerea din cruciadă

Al. Florin Țene propune în volumul său Întoarcerea din Cruciadă( editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 2020) o incursiune ” între realitate și poveste”, potrivit mărturiei auctoriale, în viața poetului Radu Gyr. Profesiunea de credință a acestui roman o reprezintă dedicația consacrată tuturor martirilor chinuiți și executați în temnițele regimului criminal communist. Declarația publică explicită nu lasă nicio umbra de îndoială a lui Al. Florin Țene cu privire la principiile sau la convingerile sale. Așadar spiritualitatea cărții excede normativelor unui simplu roman biografic dedicate poetului roman. Notorietatea autorului adaugă volumului o receptare cuvenită, vădită și prin cronicile de întâmpinare , colegiale și avizate. Demersul meu se raportează mai degrabă unor aspecte poate mai puțin vizibile , dar revelatoare, în esența lor. Cartea este tutelată de sintagma sibylinică a poemului lui Radu Gyr. Opțiunea pentru invocarea întoarcerii își are și aceasta semnificația ei. Ne vedem obligați să poposim asupra versurilor celebrului poem, ”Întoarcerea din Cruciadă” , și să reflectăm la înfrângerea cavalerilor ” sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori”. Antinomia tragică între armura elitistă și plebeizare.

Autorul Al. Florin Țene este devorat de pasiunea adevărului istoric, de unde largi digresiuni istorice inserate în secvențele colocviale naturale și vivace, de unde și caracterul erudit, minuțios al lucrării. Această trăsătură este de natură să-i țină deoparte pe amatorii de lectură superficială. Apoi, să ne gândim la obiectivele autorului, declarate sau insinuate. Cartea despre întoarcerea cruciaților înfrânți îl are în prim plan pe Radu Gyr poetul, poet care are o postumitate strălucitoare. O postumitate care contrazice flagrant evaluările critice oficiale. Prefațatorul Ionuț Țene sintetizează limpede postumitatea oficială, în etapizarea sa nefastă :

1)Introducerea lui Radu Gyr în Antologia Poezia română modernă, antologie publicată în 1968, de către Nicolae Manolescu, ediție dată la topit, la reclamația lui Eugen Jebeleanu. Semn limpede al cenzurii. Nu se poate să nu observăm prezența activă și extrem de vizibilă a cenzurii, într-un an fatidic, când cetățenii contaminați de ingenuitate, chiar au crezut în liberalizarea culturală , și au trăit cu iluzia libertății de opinie și de exprimare.

2)Marginalizarea maximală prin evaluarea aceluiași Nicolae Manolescu, care nu l-a inclus în Istoria critică, din 2008. Criticul l-a considerat pe Radu Gyr un poet de antologie, ”oarecum minor”. Autocenzură sau insensibilitate ?

Radu Gyr este poet, cu sau voia criticii canonice, este poet citit și declamat, cu devoțiune.

Al. Florin Țene, autorul cărții asupra căreia încercăm să emitem considerații care să îndemne la lectură, se ocupă cu minuțiozitate de formarea spiritualității și dezvoltarea creativității poetice a lui Radu Gyr. POETUL și POEZIA par a fi noțiunile supreme în jurul cărora gravitează atenția și efortul auctorial. Și se pare că și receptivitatea și comentariile lectorilor se instaurează și se îndreaptă pasional, anume tot în direcția POETULUI și creației sale poetice. Este o atitudine ce precede lectura cărții, o atitudine aproape cutumiară, exaltarea operei și a poetului care l-a coborât pe Isus în celula damnaților.

Avem așadar o atitudine anticipată, în fața lecturii unei cărți ce abordează o tematică dificilă și abruptă. Se întrevăd două direcții disociate care se statuează în privința Lui Radu Gyr.

– O direcție a judecății politice, de tip Jebeleanu și ai lui, o condamnare în eternitate pentru apartenența lui Radu Gyr la Mișcarea Legionară și promovarea de către acesta a ideologiei legionare. Din motivele politice evidente, se creează premisele absolute ale excluderii acestuia din Pantheonul Cultural.

– Cea de a doua direcție, mitul Poetului, cu eludarea chestiunilor politice. Un poet haric, să zicem, născut fără prihană din spuma mării.

Al. Florin Țene s-a angajat, în cartea sa, cu temeritate, la pătrunderea în magia poetică, laolaltă cu efortul de evocare biografică a lui Radu Gyr, în limitele verosimilității. Scriitorul își anunță intenția auctorială de a pendula între realitate și poveste. Nu ne propunem, în calitate de comentator, ipostaza infatuată a criticului preocupat de verdicte, nu ne-am propus nici prezentare descriptivă, nu ne dorim să prezentăm un rezumat. Încercăm să descifrăm un tâlc al unui text complicat, tocmai prin alternanța narațiunii cu volutele istorice.

Sub aspectul narațiunii, textul își urmează firul cronologic, metodic și cursiv. Aflăm despre o copilărie paradisiacă a unui copil vioi și dotat, într-o familie iubitoare a unui unic copil. Părinții se preocupă de educația fiului, comunică intens cu el, îl îngăduie, moderat, în compania adulților apropiați casei. Cu tact și cu răbdare, îi îndrumă spiritualitatea, pregătirea intelectuală. Părințiii acceptă cu bucurie evidența dotării copilului înspre zona de cunoaștere umanistă. Patriotismul nutrit de tradiția literară românească formativă, cu nuanțe naționaliste, specifice intelectualilor epocii, nu este în contradicție irevocabilă cu europenismul cultural. Reținem percepția copilului privind duritățile de război prezente în orașul Craiova, unde locuia cu părinții. La numai 11 ani este recrutat și el, în calitate de cercetaș, să ajute ca brancardier la transportarea răniților de război. Smuls cu brutalitate din lumea paradisiacă a tatonărilor idilice în poezie, copilul face cunoștință cu o realitate pentru care nu a fost pregătit. Șocul experienței de război, șocul violenței și al morții, îl va marca pe viață. Copilul ajunge la disperare și face legământ că nu va mai vorbi niciodată în limba lui Goethe. Presiunea discretă a părinților, îndeosebi a mamei, îi adusese o competență foarte specială a limbii germane. O studiase nu cu prea mare bucurie, iar acum, la 11 ani cunoaște ororile unui război cu germanii. Faptul biografic al unui tânăr în devenire, este completat printr-o sintetică evocare istorică. Documentele privind istoria Craiovei în timpul primului război se află , punctual, în arhivele naționale ale României. O fericită complementaritate între ficțional și documentar. Am făcut opțiunea pentru capitolul 2 ”De aici vremea se măsoară” pentru a ilustra măiastra contopire între realitate și poveste, în structura compozițională a volumului. Simbioza între poveste și document este rodul unei osteneli aparte, demnă de prețuire autentică .

Mai semnalăm și echilibrul de abordare a faptului literar și cel politic. Din fericire, deși cartea, în integralitate este dedicată cu reverență și empatie POETULUI Radu Gyr, Al. Florin Țene nu evită realul politic, cu întunecimile și alunecările sale în hău istoric. Poetul se formează, la tinerețe, în mediul elitist literar. Face carieră didactică universitară. Un intelectual ponderat, de succes. Se afiliază mișcării legionare cu toată fervoarea și exaltarea de artist. În imaginar, demonizarea bolșevicilor, merge mână în mână cu violența și autarhia naționalistă sterilă. Credința religioasă alunecă în fundamentalism strident. Și nu mai continuăm în subiect. Pentru că acesta este dătător de reflexii amare. Societatea care a generat ispita și practica ideologiei legionare nu a fost o lume ideală, nu a avut anticorpi. O societate a ratării sistemelor democratice , pe plan intern și cu import dintr-o Europă strivită de menghinea bolșevică și nazistă deopotrivă. O societate cu tineri în derivă, planificați și confiscați pentru politici tenebroase. Nu mi-am propus curs didactic asupra mișcării legionare. Constatăm cu stupoare aderarea a mii de oameni, intelectuali și țărani, la acest fenomen al unei frății blestemate. Evident un mare iubitor de POET și de Poezia lui Radu Gyr, iubire mărturisită în fiecare vocabulă a cărții, Al Florin Țene nu ocolește temele sensibile de epocă, antisemitismul, cultul morții și al violenței, altminteri spus, elementele extremei drepte naționalist-creștine, așa cum s-a pus pecetea oficială pe mișcarea legionară. O epocă istorică plină de confuzii, în care culpa istorică este greu de distribuit pe categorii de ideologie represivă. Ritualuri stradale de rugăciune, foc și spadă și politici reci. În cartea sa, Al. Florin Țene își pune experiența sa de viață publică prodigioasă, în slujba disperată de a detecta irizările de lumină și umanitate, în colcăiala beligerantă mondială. Tânărul Radu Gyr plătește, în realitatea românească, mai mult decât e drept și o persoană duce, pentru toate păcatele lumii sociale la un loc. Al. Florin Țene nu se raportează pasional la suferința poetului. Îl lasă pe cititor să înțeleagă, dacă are disponibilitate de înțelegere, o înțelegere a tragediei universale, raportată la un om, un singur om. Astfel, capitolul 7, ”Noi cei pierduți”, are două succinte paragrafe introductive în care condamnarea de către Antonescu este aproape contopită cu condamnarea din timpul dictaturii regale. Istoria consemnează cei 12 ani de condamnare de către regimul Antonescu, convertiți în trimiterea pe front, ”spre reabilitare” în batalioanele de la Sărata. ”Aici, în tranșeele săpate cu trudă de miile de soldați, majoritatea legionari, soldatul Radu Dumitrescu (Dumitrescu sau Demetrescu? – numele din registrele de evidență civilă, n.n.) își amintea cu duioșie de perioada când a fost deținut la Miercurea Ciuc, prilej cu care discuta literatură și filosofie cu Mircea Eliade”(p.233). Ca autor al unei evocări ficțional documentare, Al.Florin Țene are o preocupare auctorială asiduă pentru evidențierea preocupărilor culturale, fără victimizare, fără lamentație, cu o decență și onoare, din partea personajului evocat. Relatările obiectivate, monologurile interioare, dialogurile imaginare, toate acestea conferă personajului Radu Gyr o spiritualitate extraordinară. Poetul, omul de cultură filologică și filosofică, nu abdică niciodată în fața spaimelor, degradării fizice inevitabile. Se conturează fizionomia unui om demn și blând, preocupat de pasionantele sale preocupări intelectuale, animat de dorința înțelegerii unei noime a personalității sale, a confrațilori săi, a poporului său. Condamnarea la 12 ani de închisoare, de către regimul comunist, găsește, în Radu Gyr un om cu o voință de fier, netulburat în gândurile sale. Nici regimul comunist, cu torturile și cruzimile sale fizice și psihice, nu i-au putut aresta și conștiința de sine. La urcarea în dubă, după prima arestare comunistă, poetul are în minte un poem la care se gândește intens ”definitivez la Aiud, oriunde mă duc ăștia. Îi dau titlu Metanie”. După condamnarea din 1945, poetul Radu Gyr intră într-o fază tragic supraomenească a creației, creația și memoria orală a poemelor. Din fericire pentru postumitatea sa poetică, poemele au fost transmise cu pietate de la om la om, în universul carceral. Fidelitatea literală a textelor nu mai are importanță fundamentală, poemele sunt declamate și în zilele noastre, cu pietate.

Continue reading „Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr” →