Al. Florin ŢENE: 147 de ani de la nașterea lui Ovidiu Densușeanu

         La începutul secolului XX lingvistica și filologia din țara noastră erau dominate de trei specialiști în domeniu: Ovid Densușeanu la București, Alexandru Philippide la Iași și Sextil Pușcariu la Cluj. Datorită unor calități intelectuale Ovid Densușeanu, încă te tânăr, s-a impus în țară și străinătate.Timp de peste patru decenii, sa impus ca un mare filolog de talie europeană, dar și ca maestru al catedrei.Acesta, (numele de familie pronunțat Densușianu s-a născut în. 29 decembrie 1873, în Făgăraș, și a decedat  la 9 iunie 1938, în București, a fost  filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.

            Studiile le-a făcut la Liceul Național și la Universitatea din Iași, unde a fost apreciat ca student eminent, cu serioase studii și având un evantai de cunoștințe în domeniul umanistic, iar mai târziu s-a evidențiat în Germania și Franța. Avea un interes pentru istoria, limba și literatura română, făcându-l să conceapă o metodă în domeniul lingvisticii, aflată la baza unor contribuții științifice remarcabile. Datorită operei științifice, putem spune că după Hașdeu este cel mai mare filolog modern al românilor. Densușianu a înțeles exact nivelul cercetărilor lingvistice românești la începutul secolului trecut și necesitatea  unor noi orientări, al unor noi metode și lucrări, care să ateste maturitatea și prestigiul filologiei românești.

            Cele mai multe lucrări ale lui Ovidiu Denșușeanu privesc istoria limbii române.Este vorba de prima sinteză românească în acest domeniu:”Istoria limbii române “ publicată în limba franceză în 1901, tradusă în limba română în 1961 de J.Byck. Aceasta fiind o lucrare valoroasă, cuprinzând primul volum “Originile”, cel de-al doilea volum fiind  un studiu amănunțit al limbii române vechi.Fiind vorba de Secolul al XVI-lea. Decenii de-a rândul această carte a fost fundamentală pentru filologia română.O lucrare remarcabilă a rămas până în prezent monografia dialectală “Graiul din Țara Hațegului.

            Ovidiu Densușeanu a inițiat antologii dialectale românești: “Graiul nostru “, în colaborare cu I.A. Candrea,și Teodor Speranția. Antologia dialectală, cuprinzând, în transcriere fonetică, texte din toate ținuturile românești. Ovidiu Densușeanu a mai publicat lucrări valoroase, precum: Evoluția estetică a limbii române, Probleme de toponimie și onomastică, Cuvinte latine cu semantism păstoresc, Aspecte lingvistice ale păstoritului, Evoluții semantice, Dicționar etimologie al limbii române, în colaborare cu I.A. Candrea. Continue reading „Al. Florin ŢENE: 147 de ani de la nașterea lui Ovidiu Densușeanu”

Julia Henriette KAKUCS: Cortul meu

Motto:

Es bleibt zwischen zwei Menschen, sie seien noch so eng verbunden, immer ein Abgrund offen, den nur die Liebe überbrücken kann.“ (Între două persoane, chiar extrem de apropiate, va exista întotdeauna o prăpastie deschisă, pe care doar dragostea o poate traversa.) Hermann Hesse in „Knulp“, 1914

Se scurge timpul prin ceasul lui Dali. Strâmbat, sucit, schimonosit a devenit un saltimbanc al zilei şi nopţii. Picură cu stropi de aşteptare. Mă inundă… Îneacă cuvintele… Scufundă literele, silabele ce în vârtejul lor sălbatic ne unesc, legându-ne cu plasa ţesută din ochi mari, uimiţi, prin care ne absorbim. Ce departe eşti totuşi… Pe vârful masivului luminat doar de un singur cuvânt – va trebui să deduci, care – îţi văd umbra uriaşă profilată pe stelele infinitului… Intangibil ai rămas, pentru mine…

„Insipid şi inodor“, îmi spune – parcă ghicindu-mi gândurile – chimistul, ai cărui paşi s-au încrucişat tocmai cu ai mei. Ce absurditate, mă gândesc… Tu, năluca mea ameţitoare, inodor? Cum aş putea uita câmpurile violete de lavandă, deasupra cărora, te înălţai cu mine în nopţile albastre?

„Vino, îţi amestec ceva în laboratorul meu“, mă întrerupe şamanul modern şi dispare în clădirea cu turnuri gemene. Îl urmez, mă atrage fosforescenţa alambicului. Privesc în el şi prin lichidul verzui, mă revăd. Plutesc, fiind din nou copila cu paşi mici şi codiţe ce ating secera lunei. „Îţi dăruiesc aromele uitate ale copilăriei“, şopteşte şi se face nevăzut, asemeni pisicii din Cheshire, al cărei zâmbet larg persistă în aer… şi nu doar acolo…

Mă uit la vasul conic de sticlă, denumit după Emil Erlenmeyer, născut la doi paşi de mine, la 28 iunie 1825 la Wehen, lângă Wiesbaden. Ce m-aş fi făcut dacă nu aveam vasul lui cu gâtul strâmt şi gura strânsă? Mi-aş fi pierdut memoria? Tablourile pictate, acuarela fină, transparentă a somnului dulce în aroma emanată de grădina din mine? S-ar fi evaporat poate toate, prin deschiderea largă a celorlalte recipiente.

Ochii mi se lărgesc de uimire. Prin transparenţa vasului suplu de sticlă, mă zăresc păşind în cortul domnului Rosenberg. Munte de trandafiri se numea dar roşii, asemeni florilor mele, îi sunt doar obrajii. Are o voce catifelată şi uneori am siguranţa că prin el îmi vorbesc petalele răsfirate de trecerea timpului. Pereţii cortului sunt decoraţi cu struguri. Lumina are blândeţea sărbătorii. Este Sucot, sărbătoarea cortului. Pe masă aşteaptă, odihnindu-se pe o farfurie întinsă, transparentă asemeni dragostei mele, mere de un roşu închis, pere şi gutui aurii, smochine violete şi moşmoni cu o coajă maronie, aspră –  ce mă lasă mereu să mă gândesc la animalele pădurii – dar care îşi revarsă fructul cremos, dulce, pe dinţi atunci când muşti din ele. Mespilus germanica, un nume ce îi explică originea dar ascunde în el şi viitorul meu drum. Curioase sunt formulele magice ale vieţii… Aşează-te lângă mine. Da, aici pe bancă. Vreau să te simt, să te materializezi pentru o clipă, ţinând în mână fluidul spre apus. Sper să ne învăluie ploaia noastră sub Marea Poartă a Apelor. Da, acum de Sucot, sarbatoarea recoltei si a ploii…

Vezi irizaţiile multicolore?

Toamna a ajuns şi în curtea bunicii mele, deşi acolo părea să se fi mutat pentru întotdeauna, arşiţa verii. Singurătatea plantelor mă impresionează. Nu ai observat ce sentiment puternic, de izolare, emană un arbore stingher pe o câmpie?

Unica dalie, înaltă, suplă, mândră, îşi ţinea capul, de culoarea răsăritului, îndreptat spre poartă. Mă saluta la intrare împreună cu ricinul palmat ce-mi întindea mâna. Se rătăcise şi el pe aici, venind din India sau Africa. Nu doar oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Spaţiul înconjurat de clădiri înalte, era în mod evident ferit de calamităţi de toate felurile. Doar soarta locatarilor ei era marcată de un tragic amar. Pe balconul lung, numit de noi gang, de deasupra cortului locuia doamna Wieder, cea cu braţul tatuat în Auschwitz, Genu, băiatul chinuit la graniţa peste care încercase să fugă, Kálman, închis nevinovat, ispăşind frauda făcută de şefii lui, Clara, reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc –  pescuită pe stradă la frageda vârstă de 16 ani, „umplutura” vagonului în care lipsea un număr –  ajungând în situaţia suprarealistă, grotească şi absurdă, de a fi singura evreică între germanii transportaţi după război.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Cortul meu”

Lia RUSE: Octombrie -roșcatul

OCTOMBRIE-ROȘCATUL

 

S-a cuibărit iubirea în toamna de vis,

Vântul parcă doarme, deși,.. vara s-a stins!

Se înfașă -totul- în roșcatul veșmânt

Și clipele dansează-ntr-al viorii cânt…

……………………………………………

Cum ornicul veghează cerul fără nori!

Aurul sărbătorește-atâtea culori,

Tăcerea pășește pe bolta albastră

Și toamna se-ascunde-n privirea noastră!

——————–

Lia Ruse          

Montreal, Canada

Octombrie 2020

Virginia PARASCHIV: Tăcerea cea de toate zilele

       Gavril Moisa este un scriitor cu o carieră prodigioasă de o  autentică notorietate și recunoaștere.  În mediile literare, Gavril Moisa este o prezență agreabilă, gentilă, lucru din ce în ce mai rar, în nebunia contagioasă a lumii. Și nu virusul  prea des invocat, se face vinovat de destrămarea relațiilor umane bazate pe respect și recunoaștere umană. Există o molimă cronică a sufletului, care macină sensibilitatea umană, un virus al pierderii și uitării de sine. Ne lipsește  obligatoria reciprocitate cuviincioasă și toleranță, în raport cu semenii noștri, oricare ar fi platforma socială de referință a fiecărui om în parte.    Arta cuvântul însăși s-a sălbăticit în orientările de mesaj  și de exprimare. Logosul a dobândit o funcție punitivă, răzbunătoare, de biciuire lexicală a simțurilor noastre și a mentalului nostru.

       Zăbava noastră  asupra uneia din  cărțile semnate de Gavril Moisa, Elegiile Iubirii(Editura Napoca Nova, 2020)   propune o ipostază onestă a cititorului care, la un moment dat, selectează din biblioteca personală, o carte și un autor demne de atenție și prețuire.  Recunosc că prețuiesc îndeosebi arta lui Gavril Moisa, de a stârni prietenilor săi culturali, zâmbetul, prin promovarea epigramei, un exercițiu de spiritualitate, deloc perisabil, în ciuda prejudecăților.

Ne întoarcem, după necesara, dar justa digresiune, la poetul  Gavril Moisa,  cu trimitere la volumul Elegiile iubirii.  Un volum recent, s-ar zice, în pleiada unei tradiții europene datând, după cum se știe,  cu respectabilitate și finețe a ideației și  expresiei, încă din antichitate.

 În prefața erudit inspirată,  Rodica Prodan  configurează cu finețe expresia ideației poetice din volumul Elegiile iubirii: ,,Poezia sa este una de factură meditativă, de stare și trăire lirică, o poezie care te surprinde prin prospețimea, imagistica sa insolită”. Mai se poate adăuga și că natura  ocupațională și profesională a poetului Gavril Moisa  l-au disciplinat în spiritul clar și ferm al conformității. Or, intenția manifestă de a se prezenta cititorilor săi cu un volum de elegii, o specie profesată de-a lungul timpului până aproape la epuizare a expresiei, e un act de voință și de temeritate.

Gavril Moisa nu este în căutarea unor ”efecte spectaculoase”, nu are nevoie de zgomotul trâmbițelor și ostentației, cum ne-au obosit poeții căutători în hăurile expresionismului monden. GAVRIL Moisa nu vrea să epateze, în expresia sa poetică. Un om echilibrat și decent în toară alcătuirea firii sale, reeditează compoziția elegiacă, atent să nu cadă în altă extremă, aceea a unui  sentiment nostalgic, lipsit  de limpezimea ideii poetice . Apoteoza   poetului demiurg cu înălțări sublime, dar și cu coborâre în abisuri trafic sfâșietoare, nu se află în spiritul compoziției elegiace . Poetul Gavril Moisa nu născocește specia, în trăsăturile sale fundamentale și cognoscibile: caracterul intim al trăirilor și exteriorizarea acestora în acorduri profunde , sensibilitate încărcată de melancolie, întoarcerea în timp, înțeleasă ca  întoarcere la paradisul lui pierdut. Paseismul utopic  este tulburat de iminența unui prezent  încărcat de tristețe și de regrete.  Paradoxal , se ajunge, prin meditație și invocare a conștiinței de sine, la echilibru și acceptare a destinului, așa cum este dat.    Tristețea și melancolia sunt legate de iluzii ale unor trăiri încărcate de emoții senzoriale și cognitive. Ideea de foc elegiacă este frumusețea, o frumusețe identificată în visul amintirilor sau al invocărilor patetice. Întoarcerea în timp înseamnă întoarcerea în sine, cu îndoieli asupra vieții și morții, cărora încearcă să le afle noima. Veșnicia este invocată în contratimp cu efemeritatea. Elegia este, prin tradiția poetică, un poem scurt, care se dorește , atât cât se poate, a fi cuprinzător în conținut, de unde și aspectul de poem șlefuit până la strălucire și perfecțiune.

Am crezut de cuviință a trece prin trăsăturile fundamentale și repetitive ale compoziției elegiace, ca să înțelegem în ce fel de ispite ale creativității s-a adâncit poetul Gavril Moisa. Afirmăm cu tărie că nu orice jelanie și plângere, nu orice nostalgie și șiruri de amintiri, corespund unui poem elegiac. Aducem în discuție și obsesia originalității, care aduce atâtea rateuri intitulate poezii elegiace. Bocetul de dor și jale, cu hipertrofia unui eu narcisiac, contravin în mod expres cerințelor încorporate în cutume greu de pătruns și de urmat. Obsesia originalității nu-i măcina pe poeții antichității. Spirite elevate și profunde,  studiau cu sârguință arta poetică a predecesorilor, preluau inteligent teme, motive, cerințe compoziționale. Receptarea lor, antumă și postumă, era legată de arta lor poetică, de felul în care procesau și șlefuiau cărări bătute ale cunoașterii și emoțiilor condiției umane.

Să ne ocupăm, în sfârșit, de textele  din volumul Elegiile iubirii, propuse cu discreție de poetul Gavril Moisa. Și să observăm, cu atenție, adaosul de frumusețe adus unei specii literare atât  de îndrăgite de poeți, dar și de cititori.

Elegiile iubirii conferă cu finețe dreptul la visare, visarea unei entității senzoriale ireale. Entitatea poate fi, desigur, imaginea unei iubite, o imagine statornică, dedicată uneia și aceeași persoane, într-o căutare a irosirii de sine, dramatice:” Iubito, e iarăși iarnă afară,/ Tu te lași purtată de caii de vânt,/ Eu te caut cu aceeași migală, Să te pot răstigni în cuvânt.”(Elegia iernii) O himeră metamorfozată într-un duh al anotimpurilor, un duh al senzualității întruchipate în ceas târziu de toamnă : Și cu ispitele din gând/Lupilor nopții sau, la sfinți,/ Eu precum Iuda să te vând/Pentru o mână de arginți.”(Elegia toamnei)

Poetul ne propune imagini inițiatice, himere obsesive, inserate de elemente lexicale stranii, dintr-o zonă difuză și procesată a creștinismului. Și atunci se înțelege cât de firesc aduce o ideea poetică mai amplă și complexă, venită din arealul creștinătății-răstignit, sfinți, Iuda…Senzualitate și sacralitate, sunt una și numai una , un  chip și un corp hieratic, invocate în pustiul unor dorințe pustiietoare și neîmplinite. Poetul ne propune să medităm la suflet, ca altar al imaginarului și al  gândurilor reci: ”Te simt cu gândurile reci/În pașii mei de pe poteci/Cu chipul tău ca o minune/Ca un ecou de rugăciune.”(Elegie gândurilor reci) Un exercițiu de adorație aproape mistică, adorație din proximitatea rugăciunii creștine: ”Te întreb, iubito, Dacă vreodată ochii tăi, /Azur necuprins de iubire, / S-au pogorât în icoane de rugă.”(Elegia întrebării) Motivul clopotului străbate poemele regretelor tardive, iminența morții aduce versurilor gravitate solemnă:   Clopotul bate, iubito, dar tu nu-l auzi/ Că timpul grăbit îmi cere să plec( Elegia despărțirii) În așteptarea smerită a morții, vocea poetului nu evită să pomenească explicit că despărțirea de paradisul pierdut se întrevede de la o vârstă a singurătății , în care amintirile chemate în visare, se produc de la durata amurgului de viață, vârsta a treia.   Dar sufletul templu,…  strivit, călcat, nu are frică( Elegia firului de iarbă). Motivul umbrei însoțește amintirile încețoșate de depărtare , unde apropierea și împlinirea sunt imposibile. Și atunci despărțirea este o despărțire de umbre, însăși imaginea iubitei e o umbră,  o taină vălurită de ceață . Și atunci ne întoarcem la dilema de început, această entitate  invocată  într-un monolog poetic continuu   (iubita e acoperită de o tăcere magică), nu este cumva o entitate a unei irealități ce bântuie în deșertul singurătății unui suflet ce se caută și se pierde pe sine, mereu și iar mereu. O himeră a iubirii, secondată în căutarea salvării lângă bunul și îngăduitorul Dumnezeu. Meditațiile creștine surprind prin apropierea de o senzualitate obsedantă, poate chiar halucinații ale unui suflet confuz și ostenit: ” …șoaptele stinse în doruri pustii”( Elegia Gândului), ”ruga mea se pierde în spaima judecății”(Elegia Creatorului). Identitatea personală ,o identitate a singurătății, a înstrăinării de sine, printre atâtea rătăciri printre iluzii și amăgiri:  ”Mi-e teamă de mine /Mă simt un străin /Nu știu cine sunt( Elegia singurătății) ”,   M-am pierdut de turmă/Dar și de Stăpân(Elegia rătăcirii).  Lumina ca osteneală pe drumul credinței desăvârșește  metafora drumului aspru și drept: ”Cu mâinile crăpate de lumină, /Călcând pe drumul crucii temător”(Elegia izbăvirii) Continue reading „Virginia PARASCHIV: Tăcerea cea de toate zilele”

Paul LEIBOVICI: Bordești

Răsfoiam albumul cu fotografii pe care l-am scos dintr-un sertar, la întâmplare. Era o seară cu cer albastru, iar așezat pe scaunul cu spetează, confortabil priveam fiecare din imaginile, destul de bine –păstrate dar care îmi cereau o concentrare maximă, pentru a-mi aduce aminte locul și împrejurarea. Ce e mai nostalgic decât ,,fotografia?! Cei din imagine-tineri plini de voie bună, înghesuiți unul într-altul ,fiecare se dorea văzut –de către camera de luat vederi –mai întreg, mai bine dispus. Ce mai ,,o grupă de prieteni,care își petrecea vremea, împreună. Unde? Când? La ora când răsfoiam albumul și-am rămas cu privirea pe acea imagine, mi-am închipuit că ceea ce trebuie să realizez de îndată era să apăs pe butonul care se va aprinde și să caut pe lista ,,prietenilor,, înscriși în lista emailurilor de cuvreme.

O pasăre de un verde strălucitor mi-a îndreptat privirea spre arborele stufos, de un verde intens ,unde și-au găsit culcușul cîteva păsri șăgalnice. –parcă de la acceași mamă. Mi-am concentrat privirea spre arborele stufos. Din cînd în cînd își lua zborul cîte o pasăre și plăcutul zgomot îl urmăream pînă ce micuța se așeza pe firele electrice din apropiere. Căpșorul se îndrepta ba spre pom,ba spre … Nici nu apucam să-i urmăresc direcția zborului,cînd o alta-o surioară își făcea dansul pe firul electric paralel Jocurile libertății .Coloratura albăstrie a cerului senin, împletitită cu nuanțele vedelui sburătoarelor jucăușe mi-au provocat o bună dispoziție.  În fața privirii,care nu demult era concentrată pe niscaiva fotografii îngălbenite, a unei atmosfere din trecutul îndepărtat, ceea ce la drept vorbind ,mă cam obosea.Păsărelele, jocul pe sîrme mi-au  dat o înviorare. Unde le mai văzusem, în trecut? Culorile și dansul mă înveseleau, dar în acelaș timp se făcea auzit vocea celui din fotografia îngălbenită.  Glasul mai profund al celuia care întotdeauna era inițiatorul unor acțiuni comune ,răzbise paralel cu fiecare țiuit al păsărelelor.-Hai,pregăteștete de drum …și pe acolo sunt păsărele…cohorte întregi …neastîmpărate …cîrduri ,cîrduri…iar coloratura ?!

O plecare spontană spre munții din Neamț, sau spre rîul care trecea pe la marginea orașului. ,,Haideți,ne luăm cele necesare, și la drum!..I-am auzit vocea puternică convingătoare …N-am închis albumul ci, l-am așezat pe masa rotundă din față. O mișcare ,mai mult spontană decît intenționată și pe micul  ecran al telefonului portabil a apărut numele și numărul agenției de turism. –Cînd e primul zbor spre…și ce locuri aveți? Vocea funcționarei mi s-a părut cunoscută ,așa că m-am adresat direct,ca unei vechi cunoștiințe.Răspunsul spontan mi-a sunat ca o invitație prietenoasă.Ce simplu, e azi să comanzi o excursie ?…Desigur, nostalgia spre locuri bătute de zeci de ori cu prietenii m-au îndemnat să i-au o decizie spontană! Cel a cărui voce  o distingeam –ca o chemare spontană ,era a lui Stelian.Devenisem curios să-l văd, să-l aud.Totdeauna agitat,ocupat.Timpul nu-i ajunge!

Mă gîndeam cum să-i comunic venirea mea, nu mai puțin spontană.Desigur ,prima întrebare va fi:cînd sosești și care-ți este direcția? Ce puteam să-i răspund ? Tot ce-mi trecea prin minte era dorința unei evadări …departe de ecranul presărat cu steluțe roșietice…grafice cu linii cer duc spre infinit…Și totuși m-am grăbit să-i comunic :Vin! Am biletul pregătit,sborul e joi noaptea și spre vineri la amiază voi fi la aeroport și de acolo…Conversația cu Stelian a fost destul de scurtă.Doar a dorit să –i relatez amănunte despre zbor ,căci …Ma asigurat că va face tot posibil să am bilet pentru continuarea călătoriei din București spre Iașio,unde mă va aștepta . Nostalgia ,este adesea un vis,o dorință fierbinte de a vedea,de a te simții ,din nou împreună cu prietenii.Este puterea interioară care te îndeamnă la fapte spontane pe care nici cînd nu le-ai visat că se vor realiza. Nostalgia își are sursele ei adînc pătrunse în construcția interioară a personalității.Am ajuns de cuvreme la aeroport ,echipa sanitară după ce mi-a luat probele necesare- conform regulamentului mi-a înmînat ,,certificatul,,De pe scara avionului am aruncat o privire neîncrezătoare …Plecam spre meleagurile tinereții. Lăsam în urmă ,,potopul Coronei,, …

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bordești”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Capidava

        Împreună cu fostul meu foarte bun prieten, cel care a fost nea Cristea Dragu ne-am dus la asociație dornici să nu scăpăm vreo vânătoare la mistreți deși vremea nu se anunța prea prielnică pentru ieșire în teren însă, prea puține și foarte serioase motive ar fi reușit și ele cu destulă dificultate ca să ne poată determina să pierdem vreo zi de vânătoare așa că, echipați gata de treabă, ne-am prezentat la asociație unde am luat contact cu prima surpriză și anume, doar vreo câțiva vânători sunaseră la telefon că n-ar fi prea amatori pentru o vânătoare necesară planului mai ales că, vremea nu era chiar de plajă așa că, preferau să rămână acasă la gura sobei și să privească la TV iar marea majoritate, s-au mulțumit doar să sune la telefon și să invoce tot felul de motive pentru a se scuza că nu pot veni.

         Nizam, care pe atunci era directorul asociației la care eram înscris, era negru de supărare datorită refuzului stupid al majorității membrilor ca să participe la deschiderea vânătorii la mistreți însă și în special că, la acel moment, asociația avea mare nevoie ca să contribuie la planul de recoltare vânat al asociației.

         – Ce facem, omeni buni ? – ne-a întrebat Nizam pe mine și pe nea Cristea iar după mimică nu mi-am putut da prea bine seama dacă îi venea să urle ori să pufnească în hohote de râs apoi, aruncându-și  privirea pe fereastră spre pomii pe care vântul destul de puternic îi înclina gata, gata ca să-i rupă, a continuat mai mult să bombăne – Cât naiba o mai sufla și damblaua asta de vânt ? Până la urmă tot s-o opri și el la un moment dat, că n-o sufla așa până la Revelion !

         – S-o opri, … i-am continuat eu ideea -, numai să știm când o va face.

         – Ei, na ! – a intervenit și nea Cristea – Până mai ieri fugeai de ploaie, acum fugi de vânt, iar mâine-poimâine te pomenești că te ascunzi și de soare ! Hm, de asta să fii foarte sigur pentru că, nu uita că eu fug de soarele tare de vară ca focul de pompieri! Ce naiba ne mai încurcăm noi cu vânătoarea asta ? Vindem armele și ne cumpărăm undițe iar în loc de cartușe, mergem la gârlă cu o găletușă de râme și cu asta basta, a bombănit în încheiere nea Cristea. Putem să și moțăim pe mal că nu pățim nimic ! Am dreptate ?

         Atât eu cât și Nizam am oftat ca la comandă așa că, străduindu-se ca să-și păstreze cumpătul aproape că a smuls o coală de hârtie dintr-un dosar și aruncându-și ochii asupra textului scris ne-a citit și nou conținutul ei:

         – Ascultați și voi, e nota telefonică pe care mi-a transmis-o paznicul nostru de la Capidava.

         Auzindu-l, ne-am tras scaunele mai aproape de el privindu-l curioși:

         – Ne-a comunicat cumva că ne așteaptă ? – am marșat eu cunoscându-l bine pe paznic, un tânăr foarte inimos și bun cunoscător al animalelor pădurii, topit după vânătoare și mai ales de mistreți.

         – Exact ! Mi-a comunicat că, ne așteaptă, că mistreții stau la desiș, probabil așteptând și ei să se potolească jaful ăsta de vânt care ar fi rupt deja câțiva pomi aflați aproape de malul Dunării.

         In cameră s-a lăsat deodată o liniște apăsătoare iar cel care a tulburat-o am fost tocmai eu:

         – Hai măi, nea Cristea să mergem noi doi. Preiei dumneata autorizația, eu am plinul la motorină că de-abia l-am făcut ieri așa că, până mâine dimineață s-o potoli și beleaua asta de vânt.

         – Mda, … și va începe ninsoarea ! – ne-a surprins vocea unui camarad de-al nostru care tocmai intrase pe ușă iar tot el a continuat – Și dacă ne va ninge, care va fi necazul ? Dacă ne place vânătoarea o vom face și în mocirlă dacă așa va fi terenul, … nu-i așa ? În schimb pe ninsoare avem mereu desenul urmelor rămase. Ori greșesc eu ?

         Optimismul lui parcă ne-a săltat de pe scaunele de care ne cam lipisem așa că, am profitat de elanul pe care tocmai ni-l adusese și      i-am continuat aplombul:

         – Păi, în condițiile astea noi mergem – și imediat l-am privit lung pe nea Cristea pe a cărui figură amărăciunea întipărită până atunci a fost brusc înlocuită de un zâmbet care i-a înflorit-o efectiv:

         – Păi, normal ! Ce, dacă suflă vântul prea tare, nu ne putem apuca și noi de vreo cracă pentru a rămâne pe pământ ? Nu e neapărat nevoie ca să ne luăm zborul !

         Punând astfel problema, automat atmosfera apăsătoare care ne cam dominase până la momentul sosirii camaradului nostru a dispărut ca prin farmec iar pe fața Nizamului s-a reinstalat zâmbetul:

         – Deci, vă  duceți la Capidava ? Precis ? Dacă o faceți sigur, spuneți-mi ca să completez autorizația și să-i transmit paznicului vestea cea bună sperând că, până mâine se va potoli și vântul iar astfel, poate mai apar și alți amatori.

         – Pardon! – i-am tăiat-o eu – Dumnealui vine cu câinele iar  astfel, împreună cu noi doi, suntem patru suflete în mașină iar după cum știți cu toții eu nu am autobuz ci doar o mașinuță așa că, … cine mai vrea să vină poate lua tramvaiul.

         Atmosfera s-a destins instantaneu și după câteva dialoguri lipsite de importanță, ne-am despărțit foarte bine dispuși urmând ca, a doua zi pe la ora cinci dimineața să plecăm de la sediul asociației.

         Așa am plănuit și chiar așa a și fost. Împreună cu cei doi camarazi și câinele, un brac sârmos pe care îl mai admirasem la vânătoare însă, care avea marele păcat că era prea inimos și ar fi fost în stare să aporteze tot vânatul, chiar și un mistreț însă altfel, semnala orice mișcare, avea nas bun și ținea urma iar la nevoie, ținea pe loc vânatul rănit bocindu-l până îi sosea stăpânul iar dacă era mort, proceda la fel pentru a putea fi descoperit de stăpânul lui sau de alt vânător. Altfel spus, era un câine excelent pentru orice fel de vânătoare, iar în plus, era extrem de ascultător așa că, eram foarte mulțumit când ne însoțea.

         Vremea a fost minunată. Vântul s-a oprit încă de cu noapte iar pe șosea, aproape că beneficiam și de lumina soarelui însă, afară era totuși destul de răcoare altfel spus, în ciuda puturoșilor comozi care  n-au catadixit să renunțe la comoditatea căminului conjugal, noi eram cât se poate de fericiți că vom face o vânătoare frumoasă, pe un teren chiar foarte acceptabil și cu un paznic de toată isprava.

         Drept urmare, fără să forțez prea mult, pe la ora prânzului am oprit mașina chiar lângă zidul ruinelor unei cetăți romane al cărei nume CAPIDAVA îl purta și comuna pe teritoriul căreia ne aflam iar la coborâre din mașină, cu mare plăcere l-am descoperit pe paznic aflat pe malul opus peste Dunăre și care, după ce ne-a făcut câteva semne cu pălăria s-a urcat în lotcă și a început să vâslească spre noi.

         Altfel spus, programul nostru funcționa perfect. Datorită curentului destul de rapid al apei care tindea să-i sucească lotca, paznicul nostru, fiind bun cunoscător al circulației pe Dunăre, Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Capidava”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Cumpăraţii” şi „vânduţii” devastează ca în Codrii Vlăsiei, Capitala şi Ţara

   „La noi, românii, nu instinctul primează,

   ci gândirea. Sentimentele le înnobilăm,

   iar voinţa creează frumosul moral.”

           (Părintele Dimitrie Bejan)

 

 

   Cognomenul de NEMURITORI al Dacilor liberi s-a intensificat prin credinţă,  jertfă şi har în viaţa şi persoana lor, a Neamului, într-un perpetuum al VEŞNICIEI DE A FI!

   Acest lucru extraordinar, acest fenomen de altfel, s-a cristalizat prin lumina Cuvântului pogorâtor de har, prin puterea adevărului, prin forţa libertăţii, prin autoritatea dragostei, prin plenitudinea creaţiei geniale, prin urcarea de la firesc la înălţimile sacrificiului de sine, transformând omul creat în omul liturgic, recreat hristic.

    Această axiologie existenţială, fundamentală, fiinţială, vitală şi spirituală a Neamului NEMURITOR s-a întrupat prin verticalitatea dreptei credinţe de nestrămutat, ORTODOXIA, avându-şi seva şi în monoteismul zamolxian, înfiptă în orizontalitatea urgisirii istorice, dar pe temelia inexpugnabilă a Proniei Dumnezeeşti.

   Tocmai de aceea Dacul liber a fost primul Om în istorie, care s-a numit teofor.

   Libertatea, Unicitatea şi Excepţionalitatea iubirii Dacului liber, nu constă în legendara sa nemurire, ci în veşnicia sa teoforică!

 

   Libertatea sa îi este dată de Adevărul absolut!

   Libertatea sa se afirmă permanent, prin cuvânt şi mărturisire!

   Libertatea sa se apără continuu în viaţa pământeană!

   Libertatea sa se recâştigă prin luptă îndârjită şi iubire!

   Libertatea sa devine mistică prin jertfa supremă care-i dă un nou

   sens adevăratei Vieţi şi un nou sens adevăratei Libertăţi!

 

   Cu excepţia perioadei întunecate când ne-am aflat decenii bune sub „Cortina roşie” a ateismului bolşevic, lumea românească trecută a fost până mai ieri, cu suişuri şi coborâşuri, cu încercări, cu ameninţări, cu primejdii, cu înfruntări, cu strâmtorări, cu frângeri, dar şi cu depăşiri, cu refaceri, cu realizări edificatoare, cu împliniri creatoare şi cu biruinţe spirituale întru slujirea şi slăvirea lui Dumnezeu şi a Patriei creştine.

   Dacă în ultimele două secole studenţimea română, tineretul a fost parte din Naţiune, din Popor, din Familie, din Biserică, angajându-se cu toată fiinţa lor, pe viaţă şi pe moarte, pentru idealurile Drapelului şi biruinţa Crucii, de circa două decenii tinerimea „democrată”, anticreştină, antiromânească, „liberă” de orice îndatoriri ori responsabilităţi este bulversată, manipulată, îndoctrinată, ideologizată, sprijinită economic de miliardarii Conspiraţiei oculte, dezrădăcinând-o de Familie, de Glie, de Altar,  de cultură, de civilizaţie, de tradiţie, de trecut, devenind violentă, aprigă, laşă, complotitoare, călcătoare de legi, de moravuri, de constituţie, de orice este aşezat, moral, plăcut, ordonat, curat, frumos, armonios, pledând pentru un neobarbarism în funcţie de scenariu, hunic sau „paşnic”, precum fierbintele episod al violării unor instituţii, în goana avară după furtul voturilor cetăţenilor exprimate liber asupra unor persoane, dar care au căzut în dizgraţia ideologiei lor, asmuţiţi de ferocii lor stăpâni.

   Marele Om de cultură creştină, generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în Epistola În ţara mea, mărturiseşte cu sufletul mâhnit, cu profundă amărăciune: „În ţara mea, în Ţara Dacului liber, năimiţii de-aiurea în cârdăşie cu obedienţii, ignoranţii şi tâlharii de neam ne jefuiesc până şi sufletele… Nedreptatea şi injustiţia, lipsa de morală, onoare şi demnitate de neam. În Ţara Dacului liber, se manifestă nestingherit liftele străinătăţii ostile şi ne secătuiesc de valori, pervertesc tânăra generaţie şi o convertesc împotriva aspiraţiilor sfinte, ne jignesc inteligenţa, denaturează istoria şi oferă modele contrafăcute, învrăjbesc masele şi lovesc în perenitatea acestui popor „dumnezeiesc de minunat şi de sfânt”. Este dureros…”

   Valurile neomigratorilor secolului al XXI-lea, au ecranizat în premieră absolută, pelicula: Piraţii din Codrul Vlăsiei, ignorată de smeritul sinod B.O.R., dar aplaudată la scenă deschisă de cel cocoţat în fruntea statului naţional, de cel ce joacă csardaşul în fruntea guvernului, de cel ce joacă țonțoroiul pe Ministerul de Interne, de justiţiari ai Justiţiei complice care calcă în picioare (deci, tot un fel de joc, injust…), dreptatea care strigă până la cer, de „aleşii” Parlamentului democrat, de „vigilenţii”, care violează legea cu o poftă şi o plăcere sadică, cinică, la vedere, demni de străbunul lor înaintaş Donatien Alphonse Francois marchiz de Sade, „vigilenţii”, care violentează etica civică a oamenilor încă aparent liberi, „vigilenţii”, care mint cu neruşinare şi cu perfidă sfidare poporul, „vigilenţii”, care îşi îndeamnă lacheii să fure buletinele de vot, să falsifice alegerile libere, să înjure, să arunce cu obscenităţi în demonstranţii paşnici, „vigilenţii”, care terfeleasc fiinţa milenară şi memoria neamului, „vigilenţii”, care împroşcă cu josnicia lor elitele spirituale şi modelele culturale, „vigilenţii”, care fac noi rechizitorii, mistificând, interogând, torturând, reîncriminând şi recondamnând măreţia ortodoxă a Trecutului nostru istoric, „vigilenţii”, care calcă nepăsător, nesimţitor şi mârşav peste Tradiţia creştină şi Icoana Neamului – Biserica Una.

„Vigilenţii”, care se recomandă recondamnând Adevărul, Frumosul, Iubirea!

   Astăzi, viaţa lumii se desfăşoară între conul de lumină tainic şi bezna apocaliptică.

   Lumea creştin-ortodoxă, tainică cu hotarele statorniciei şi veşniciei ei teoforice, ameninţată nonstop de mulţimea apatică, amnezică, „liberală”, strălibertină, frustată, isterică, gregară, laşă, târâtoare, perversă, violentă, barbară, înconvoiată, gârbovă chiar, falsificată, haotică, sinistră, sinucigaşă, stearpă, mutilată, anacronică, meschină, mistificatoare, demagogică, iluzorie, efemeră, emanată, viciată, imorală, amorală, eretică, schismatică, apostatică, desfigurată, descumpănită, rătăcită, înfricoşată, acvariană, atomizată, patologică, suicidară, coruptă, împleticită, aglutinată bacteriologic, galopantă în ispita arzătoare şi devoratoare de a se IUDI.

   Starea prezentă a României de azi se împarte în patru segmente: populaţia apatică, grupurile politicianiste, mişcarea neomigratoare şi comunitatea tainică.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Cumpăraţii” şi „vânduţii” devastează ca în Codrii Vlăsiei, Capitala şi Ţara”

Marin BEȘCUCĂ: ,,Culegătorii de muze…”

02 de octombrie
„HANUL RĂZEȘILOR”-Letopisețiul lui Marin Beșcucă

314.- 02 de octombrie, a lui 2020

…m-au trezit mai întâi zorii care făceau larma imposibilă, apoi,
până ce ochiul a trecut valea lacrimei,
vaierul Soarelui venea ca o spăimire…
dar cum pe aici nu sunt lupi, am zis… nici nu știu ce
DILIMANDJARO era o flacără-n totu-i!
…uau, Doamne!
cum m-ai adus, dintre ce schimonoseli de coșmar, vai Doamne, cât strâns de
gât, cât înăbuș în suspin, și m-ai scos, Minune mie!, dintre Minunile Tale,
Grijă de care nu mă fac vrednic!,
Doamne,
și uite-mă, adus de Tine, cum numai TU o știi face, să stăm de vorbă!,
amândoi în fapt de dimineață, a lui 02 de octombrie, să stăm de vorbă, hmm
să punem lumea la cale, TU și eu, un biet om, Marin,
robul Tău cel mai păcătos,
uh, ce lacrimă taie în mine…
Doamne – DUMNEZEULE al meu!
dar eu sunt purtat de OARBA CREDINȚĂ,
vie și neobosită, curată și de nepătat, adâncă și de nezdruncinat, adevărată și
de neîndoit, loială și de netăgăduit, stăruitoare și de nestrămutat…
Doamne,
mă primește cu întreagă ființa mea, trup și simțire, la Poalele Tale,
uite-mă genunche, Doamne,
frunte sfâșiată-n sudoare și sărut în suspin să-mi aștern pe Picioarele Tale,
pe țărâna de calcă Tălpile Tale,
cu sfială și-n smerenia copilului Tău,
mă lasă să-i strig lumii că TU Te ești DUMNEZEU,
Tatăl nostru, Cel din Ceruri…
Doamne,
dă-mi gândul cel bun să risipesc în lume Bunătatea și Blândețea Ta,
dă-mi rod faptei, iar cel ce se vine către mine să simtă Mâna Ta,
Cea plină de Har Vindecător, TAUMATURGULE!
Doamne,
lasă-mi Șoapta pe-nțelesul meu,
prin ea să duc mângâiul sufletelor în versul meu, iar prin poemul de mi-l
strădui, mă-ngăduie să-Ți înridic Slava de DUMNEZEU…
Doamne,
iartă-mi mie greșelile mele de neiertat și mă ajută să vindec rănile ce le-am
provocat altora…
Doamne,
ne binecuvântează nouă această Sfântă Vineri, dă-le pace și alinare tuturor
acelora care au nevoie neapărată de Tine,
ne binecuvântează țara mereu și din mereu năpăstuită,
ne binecuvântează Doamne Neamul nostru, Cel Românesc de pe oriunde el
s-ar fi-nrisipit, dă lumii înțelepciunea să-și înțeleagă timpul și să-i treacă
vitregiile ocultei care urmărește dezbinare, sclavie, ură și distrugere…
Doamne, miluiește-ne pe noi cu Mila Ta Cea Mare!
Cinstite Cititorule!
DUMNEZEU e totdeauna bun, numai DUMNEZEU!
Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!
ilumină-mă Lumină, întru LUMINĂ!
și, cum spuneam, DILIMANDJARO tot o flacără!
Profesore IC, Mnierule, Magister, Cornel Paiu, Bădie Indricău, tu Mărțișor,
și voi, Frați Răzeși,
azi o cinstim la ceas de naștere pe Mariana GURZA!
La mulți ani!-La mulți ani!-La mulți ani!, toată asistența…
văpaia se înnoda de cer și parcă nămiaz și amurg coborau,
mână-n mână, ferit cumva,
să nu afle miezul din noapte!
că Orologiu…
dar Orologiu chiar era!
și el aprinsese focul de spirit din care scânteia, cine?
Logos&Agape!
pentru cine nu știe,
dar care-ndrăznească spuie că nu știe de Logos și Agape?
aici s-au adunat să spumege dimpreună spirite de prin te miri unde,
poezia găsindu-și cu adevărat tărâmul vieții fără de moarte,
„mioarele metaforei” păscând liber otava veșniciei și sorbind apa vie…
rezemat în toiagul căutător de nestemate,
Păstorul!
de treci codri…
pare că aud Eminul,
și treceam codrii!
să descopăr Păstorul în… Mariana GURZA,
chiar ea un nestemat al versului
cu care a reușit să dea ochiului din ceafă FÂNTÂNA,
că de nu Fântână,
atunci ce, Logos&Agape!?
aici,
vin să spuie!
culegătorii de muze poveștile miruite cu polenul clipei de har,
harul fiind întinderea care să ne cuprindă și chiar ne cuprinde!
pe atâția care cerem nu găzduire Marianei GURZA,
cât… Poarta de Trecere!
nu mai pomenim tărâmurile din moment ce,
sufletele aduc atâta tainic să se dezvăluie lumii
și să se descalece prezentului…
Logos&Agape?
iată strigătul!,
strigăt menit să adune atâtea nume din toate unghiurile diamantului minții,
ispre!
să depună mirabilul care să se merite trecut în…
Dincolo!
nu-i este oricui îndemâna,
dar Păstorul Mariana GURZA a știut unde să bată,
prin simplitate și blândețe,
și nu surlele și trâmbițele care să stâlcească…
aici vatra a fost mereu încinsă,
mirosul de pâine caldă ne-a păstrat în curăție și omniprezență legătura
cu timpul care s-a fost,
de acolo rădăcinile au dus seva ramului!
și mugurele a împrăștiat primăvară peste,
GRĂDINA MAICII DOMNULUI,
Logos&Agape!
tu, soră și tu, frate de limbă română,
vin să te-adape!
ziceam întru cinstire!
…nu știu alții cum sunt, cum erau, cum răs-erau, sau răs-răs-erau,
dar știu cum vor fi!
atunci, ca să fiu sigur că eu am apucat,
încerc o trecere prin urechile acului să trag un spirit în țesătura de borangic!
ne-am cunoscut…
chiar, cum ne-am cunoscut, Mariana GURZA!?
versul fir-el să firuie timp și spațiu întru plinul sufletului
ca legătură cu DUMNEZEU,
hai, ruga fie și ea pe aproape!
rece la început, habar nu am cu ce am intrat pe câmpul ei,
(doar era mezozoic!)
amalgamul vremii, ca vremile ce se vremuiesc și se lasă ciuntite de oameni,
așa am interceptat că nu prea era loc de mine dat întinderii razei…
toți lumină!
a fost o replică…
apoi am înțeles și m-am lăsat mai pe dimensiune, fie loc și… ăluilalt!
cumva desenele speranței căpătau acuarela norului,
iar eu m-am temut de fulgere și de tunete…
am urnit „idila” poemului și Poemul s-a lăsat în meandrele cerute,
de sus!,
cum spune Mnieru, Profesorul meu de Prețiozități,
valul val, ca valul ia timp și vremi, ia oameni…
și iată,
Mariana GURZA în Letopisețiu’M, întru cinstire!
și cinstim ceasul care ne-a adus omul,
și cinstim omul care ne-a fericit ceasul,
și cinstim departele care se lasă cu greu…
dar apropierea rămâne!
apropierea este,
iar ce este poartă-n noi iz de poveste…
mda, venim cu brațele pline de florile zâmbetului, lăsăm inimile vorbească,
iar unde-i suflet e și loc să ne părtrăm unii întru alții, unii pentru alții,
timpul să nu ne șteargă de încercări,
din UNULne și noi, Mărțișor și Monstrul Leopard aducem La mulți ani!
dar eu, cu mine ce aveai de gând Poetule, eu dau artistul pe lectură…
Cinstire ție, Mariana GURZA, eu sunt Dilimandjaro și mă produc azi cu o
dedicație ție, uite ce Peniță:
CĂDEAU STELELE POSTUME!
…în misterul nopții,
soarele,-n incest,
cu Luna!
au dezlănțuit furtuna…
mii și mii de cataclisme,
cădeau stelele postume,
mai să se rămâie cerul gol,
doar cu ciuturi și nămol!
sfinții mureau pe ogor,
vânători de heruvimi,
râdeau!
bieții filistini,
abia trăgeau câte-o săgeată,
și-apoi…
jarul!
sfârâind de se cutremura pădurea,
de argint,
ori de aramă,
hălci de stele lăcomind…
lupii se-adunau…
de îndată!
un luceafăr,
sub o stâncă,
încă părea că răsuflă,
haita sfârteca și stânca…
uite ce dezlănțui furtuna…!
iarba le știa pe toate!
i se spune rădăcina,
sub pământ e altă lume,
glăsui,
filozofic!
râma…
și nici nu e primul incest!
șarpele…
din bălării!
știa și el,
ce să spun…!?
n-a rupt mărul din Eden?!
astronomi,
cam guralivi,
făceau incestul obelisc,
și nici n-ar fi atâta grabă!
bombănea un înțelept,
în barbă!
câte nu s-au mai văzut,
de-ați vorbi cu DUMNEZEU…
însă nimeni să-L audă,
toți se-ngrămădeau,
să vadă!
soarele îndrăgostit de lună,
ce poveste aiurită!
Polara, din frigida-i măreție,
de parcă lumile-ar sta în iubire
găuri negre de-ar aprinde
printr-un petec de furtună,
și-un cataclism pe secundă,
joc de mistic!
euristic!
în lumină…
mulțumim frumos, onorantă asistență, gând frumos dinspre noi toți
Mariana GURZA!
…Doamne,
Îți mulțumesc pentru că mi Te ești!
Îți mulțumesc pentru că sunt așa cum sunt,
dar mă stărui să fie bine din ceea ce fac
și prin ceea ce fac,
știu că nu Te pot mulțumi, biet om!
dar încerc din toate puterile,
dimineața de azi e neprevestitoare,
Doamne,
mi-o fă TU primenitoare,
și mă binecuvântează cu Lumina Ta
de DUMNEZEU, Tatăl nostru, acum și-n pururi,
Doamne,
binecuvântează-ne Răzeșii suntem „Oastea lui Mihail Eminescu”!

—————————-

Marin BEȘCUCĂ

2 octombrie 2020

 

P.S. Onorant poemul primit în dar! Vă mulțumesc! Mariana Gurza

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 430(16 –30 Septembrie)

Nimic fără Dumnezeu. În Evanghelia Duminicii a XVIII-a după Rusalii ni se relatează o minune săvârșită de Mântuitorul asupra naturii: pescuirea minunată. Pot fi făcute multe interpretări ale acestei pericope, pot fi extrase multe învățături. Mă voi opri însă asupra unui aspect mai puțin observat.

Se spune în această Evanghelie, că niște pescari pescuiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Dimineața, s-a oprit pe țărm Mântuitorul și le-a cerut ceva de mâncare. Nu aveau. Atunci El le-a poruncit să arunce mrejele în partea dreaptă a corăbiei și acolo au aflat mulțime de pește, încât au umplut două corăbii.

Reținem, că era vorba de niște pescari profesioniști, care făceau această meserie din tată în fiu, știau toate tainele meșteșugului. Cu toate acestea, ei orbecăiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Abia în momentul când Dumnezeu vine la ei, lucrurile se clarifică: e lumină, e ziuă, e soare. În ciuda regulilor pescuitului, când sunt cu Dumnezeu alături, ei umplu nu numai o corabie, ci două cu pește. Dar ei sunt cei care au ascultat porunca lui Dumnezeu de a arunca mreaja acolo unde El a zis, deși nu ar fi aruncat-o din proprie inițiativă. Fiindcă L-au ascultat, au fost răsplătiți. Adam, fiindcă nu L-a ascultat pe Dumnezeu, a pierdut raiul. Mai mult, pescarii aceștia au ascultat întru totul și a doua poruncă a lui Dumnezeu: ,,- Veniți după Mine!” Și ei au lăsat corăbiile pline cu pește, familiile, casele și bruma de strânsură și L-au urmat pe Hristos. Pentru aceasta au fost răsplătiți dumnezeiește. Au devenit Apostolii lui Hristos, prietenii Lui.

Câți dintre noi nu orbecăim ani și ani, uneori o viață întreagă, socotind că suntem capabili să rezolvăm, să câștigăm, să realizăm prin propriile noastre puteri, capacități, prin știința noastră. Avem nevoie de orice, numai de ajutorul lui Dumnezeu nu avem și nici nu I-l cerem. Nu avem duminici, nu avem sărbători, ci doar o trudă fără de sfârșit, dar înainte nu mai dăm. Nu știm de rugăciune, de biserică, de post, de sărbătoare, de Spovedanie, de Împărtășanie, ci doar de bani, de avere, de plăcere, de putere.

Cei vechi spuneau: ,,Nihil sine Deo!”(Nimic fără Dumnezeu!). Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă viața și ocupațiile. Câți ne mai închinăm și-l chemăm pe Dumnezeu să ne fie într-ajutor la plecarea în călătorie, la începutul lucrului, la așezarea la masă, la culcare și ori de câte ori ne simțim singuri și neajutorați? Câți dintre noi Îi mulțumim după ce ajungem la destinație, când terminăm lucrul, când ne ridicăm de la masă, când ne sculăm din somn, când conștientizăm binele pe care ni-l face Dumnezeu la tot pasul: ne dă viață, ne dă sănătate, ne dă aer, ne dă apă, ne dă putere?

Cultivăm pământul, dar câți dintre noi ne rugăm lui Dumnezeu când însămânțăm, câți îi mulțumim când  recoltăm? Considerăm că totul ni se datorează nouă, muncii noastre, priceperii noastre, banilor noștri. Nu este greu să observăm că dacă Dumnezeu nu ne dă ploaie la vreme potrivită, nu ne dă căldură, aduce asupra recoltelor noastre secetă, grindină, furtuni și alte nenorociri, toată truda noastră este vânare de vânt, pescuire în noapte, fără nici un rezultat.

Niște tineri plecau să petreacă undeva la o discotecă. Unul dintre ei a trecut cu mașina pe la casa fiecărui prieten și l-a luat. S-a umplut mașina până la refuz. Ședeau claie peste grămadă în mașină. Casetofonul era dat la maximum, o muzică infernală răzbea puternic prin ferestrele mașinii. Au oprit și la o colegă s-o ia. Mama fetei, văzând aglomerația și zgomotul din mașină, a rostit: ,,Dumnezeu să fie cu voi!” Unul din tineri a replicat râzând: ,,Numai dacă șade în portbagaj mai are loc să meargă și El cu noi!” Toți au râs și au pornit în trombă. Peste câtva timp a venit vestea că au făcut accident și au murit toți. Mașina era distrusă. Doar portbagajul era neatins, încuiat. Când l-au desfăcut, în el era un carton cu ouă, iar ouăle erau intacte. Mde! Acolo fusese Dumnezeu!

La începutul secolului trecut, englezii au construit cel mai mare vapor din lume, ,,Titanic”. Avea menirea să facă naveta între Europa și America. În momentul când a fost gata, proprietarul a spus: ,,- Pe ăsta

nici Dumnezeu nu-l poate scufunda!” L-au încărcat cu mărfuri și cu 1.300 de pasageri. Când era în mijlocul oceanului, un bloc de gheață l-a lovit și i-a spart peretele. Apa a pătruns și vasul s-a scufundat cu toți pasagerii și mărfurile din el. Mde! Nimic fără Dumnezeu.

          Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă drumurile vieții și relația noastră cu Dumnezeu să fie permanent vie și lucrătoare. Atunci corăbiile noastre ar fi pline și noi am deveni prietenii lui Dumnezeu.

*

Suflet călător(IV). Curățirea și primenirea trupului celui decedat mai are și alte semnificații. Conform învățăturii creștine, trupul  este ,,templu al Duhului Sfânt”. Templu, biserică sau casă a Duhului Sfânt! Dar nu numai atât. Sufletul este ,,chipul lui Dumnezeu în om”, este ,,suflare dumnezeiască”. Trupul pământesc, material, poartă de-a lungul întregii vieți  această făclie dumnezeiască, această scânteie a dumnezeirii. Se desparte de ea la moarte, dar se va reuni cu ea la sfârșitul lumii, la Învierea cea de obște și omul va fi iar ființă întreagă, trup și suflet. Așadar, trupul nu este un cadavru oarecare, o grămadă de materie inutilă. Dacă imediat după moarte sufletul va ajunge înaintea lui Dumnezeu la judecata particulară, la sfârșitul lumii, la judecata universală, oamenii vor fi persoane depline, trup și suflet. Ca atare, trupul trebuie pregătit și el pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

Se pun sub perna mortului mai multe materiale, precum nouă pietricele de râu, lână etc. Socotim că acestea reflectă dorința celui decedat de a rămâne în legătură simbolică cu lumea aceasta, cu ocupațiile de aici. Pietrele reprezintă pământul din care a fost luat, căruia a fost redat. Ia cu el o părticică din acest pământ, fiindcă reprezintă munții, dealurile, văile, apele, pădurile pe care le-a văzut de-a lungul vieții, lângă care a trăit. Așa cum într-o ghindă se zămislesc codrii viitori de stejar, așa și pietricelele acelea sunt sămânța din care va reconstitui locurile nașterii și copilăriei, locul în care a viețuit în această lume. Este des  întâlnit acest obicei ca cei care pleacă departe, peste mări și țări și se stabilesc acolo, să-și ia din grădina casei, din locul cel mai drag copilăriei lor, o mână de pământ. Lasă cu grai de moarte rudelor ca să le pună acel pământ pe piept când mor și așa să-i înmormânteze, fiindcă așa se simt în legătură cu locurile natale. Și în literatură a fost reținut acest aspect. Îmi amintesc în acest sens de piesa de teatru a lui Dan Tărchilă, Unchiul nostru din Jamaica. Se pune sub pernă lână. Este firesc, ca un popor care a avut ca ocupații principale lucrul pământului și creșterea animalelor să fie legat, trup și suflet, de aceste ocupații. Lâna îi amintește celui ce ,,pleacă” de tinerețea lui, de zilele și nopțile petrecute pe munți, lângă turmele de oi, sub cerul înstelat, sau în furtuni, în viscole etc. Oieritul a făcut parte din viața lui și nu se poate desprinde cu ușurință de elementele care amintesc de o asemenea nobilă ocupație. Chiar balada Miorița poate fi socotită la originile sale un cântec funebru, un bocet, parte din cântecul Zorilor.  Și ciobanul mioritic dorește să fie îngropat în spatele stânii, ca să-și audă câinii lătrând, oile zbierând, fluierul cântând în bătaia vântului. Imaginea ne duce cu gândul la vechile religii animiste,  în care sufletele celor decedați se întrupau în alți oameni, în animale, în pomi, plante etc. și conviețuiau cu cei vii, urmărindu-le din aproape activitățile și viața.

Decedatul are o misiune deosebit de importantă din partea comunității pe care o părăsește. El face legătura dintre lumea pământească și lumea spirituală, dintre lumea de aici și cea de dincolo. Dovadă funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească. Se aduc în cele trei zile dintre deces și înmormântare la casa mortului și se dau de pomană pentru cei decedați mai înainte lumânări și flori. O femeie în vârstă stă permanent lângă sicriu și primește lumânările și florile deasupra decedatului de la cei ce le dau de pomană. Practic, ea se substituie decedatului, face în locul lui primirea acestor ofrande. Decedatul este însărcinat să ducă aceste daruri celor ce sunt dincolo și care-l așteaptă să le spună vești de la cei de pe pământ și să-l întrebe ce le-au trimis aceștia. Mai mult, pe drumul ce-l parcurge convoiul mortuar de la casa decedatului până la cimitir, participanții la înmormântare, dar și alții care așteptă la porți, solicită preotului să le facă,,odihne”. Acestea sunt mici slujbe, în care este pomenit numele decedatului, dar și ale unor apropiați decedați ale celor ce au ,,,comandat” aceste ,,odihne”. Ele devin un fel de ,,scrisori”, pe care cei vii le trimit celor decedați, ca o dovadă că nu i-au uitat, că încă îi iubesc și se roagă pentru ei. Iată că perdeaua morții devine neputincioasă în a separa cele două lumi, când este vorba de iubire.

,,Darurile” acestea, reprezentate de lumânări, flori și rugăciuni, pe care decedatul este însărcinat să le ducă în lumea de dincolo celor plecați mai demult, ne amintește de obiceiul dacic de a trimite din cinci în cinci ani la Creatorul Cerului și al Pământului, la Zamolxe, un tânăr, care avea menirea să ducă marelui zeu toate doleanțele regelui și ale poporului. Numai că acela se aducea pe sine și era adus în același timp jertfă de comunitate, pe când în cazul unui deces obișnuit, ,,trimiterea” se înscrie în rânduiala firii.

În cele trei zile de la deces la înmormântare vin bocitoarele și cântă Zorile. Niciodată bocitoarele nu sunt bărbați, ci numai femei. Faptul ne duce cu gândul la epoca matriarhatului, când femeile aveau rolul de preotese, care îndeplineau și actele de cult. Femeia era mama vieții. Ea aducea Viața în lume, aducea Omul; tot ea îl încredința apoi, printr-un ritual bine stabilit, Veșniciei.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 430(16 –30 Septembrie)”

Daniela PÂRVU DORIN: Accente de sinceritate (poeme)

Unde e Platon cu iubirea?

 

Simt un fel de dezbinare-n  destin,

simt inima-n piept cum nu-mi mai încape

rezist oricărei furii, dar  nu  netrăind

în pianul ce cântă pe ape…

unde e Platon cu iubirea?

să-l întreb : ne-om  sătura vreodată a ne privi!?

(când eu mi-s pe vârfuri, tu ești pe călcâie

iar viața ne dă foc la o mie de iaduri…)

Până când… plecarea noastră în larg

e un fel de-a v-ați ascunselea!?

ce mai înseamnă, azi, a iubi!?

când ești ca peștele îndrăgostit de o pasăre,

ca bobul de grâu de o stea…

până-n miezul inimii (sap în aceeași carne)

pun oglinda în fața oglinzii când m-ascult…

până când, fiecare-și va recunoaște

propriul exil dat pe mut…

 

Viața nu mă lasă să semăn cu mine!

rezist acestei furii, valul îl aud  în ureche…

deși umblu desculță, pantofii mei albi

sunt prea albi pentru o inimă veche

noaptea mă ia în brațe și mă-mbracă în alb

făcând  parte sau nu … din altă poveste…

 

 

Accent de sinceritate

 

În fiecare zi mă silesc

să văd, în toate, frumosul

să mă zidesc (să fac din căință-ndreptar)

cu materialul meu sufletesc…

într-o  tăcere de mormânt fac totul!

ca după o mare dragoste,

ca după un chin amar,

ca-ntr-o mișcare începută

și ne-ncepută a universului

când îngerul trimis e și el,

să miște planetele din loc

în aceeași  tacere de mormânt fac totul

împodobindu-mi un pat în altar

(după ce strâng, de pe dealuri,

toți crinii de foc)

în ordinea mea angelică, strig…

ca după o mare dragoste,

ca după un chin amar…

că (eu) așa îl pot vesti  pe Domnul!

 

 

Cu fiecare poezie

Motto: ”Sunt singur cu bătăile inimii mele”(Lui Chi)

 

Fereastra se deschide singură-n zori

biruiește-mă, soare…ca pe-o ispită

eu am rămas mult în urmă

dacă atingerea mâinilor îmi mai dă fiori…

mă trezește cineva… din moarte…(din când  în când )

când moartea, se pare că-i de viață tocmită

cu fiecare poezie

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Accente de sinceritate (poeme)”