Rexlibris Media Group: COMUNICAT DE PRESA DIN PARTEA ACADEMIEI ROMÂNO-AUSTRALIENE

EVENIMENT EDITORIAL DEDICAT IUBITORILOR DE POEZIE ROMÂNEASCĂ CARE LOCUIESC ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII, CANADA, AUSTRALIA, NOUA, ZEELANDĂ, MAREA BRITANIE

De curând a apărut în Statele Unite ale Americii și Australia (dar și în alte țări din mediul anglo-saxon cum ar fi Marea Britanie, Canada sau Noua Zeelandă – ultimile prin platformele Amazon și TheBookDepository) volumul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească de la origini și până în prezent” – publicată de Australian-Romanian Academy for Culture. Antologator și traducător principal este Daniel Ioniță, asistat de Pr. Dr.Daniel Reynaud, Dr. Adriana Paul și Eva Foster.

Acest grup „recidivează” de la mare distanță geografică față de ultimul lor success, care a fost volumul „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry” (Editura Minerva, București), volum căruia i-a fost acordat premiul pentru traducere (din limba română într-o limbă strănă) „Antoaneta Ralian”, decernat de Târgul de Carte Gaudeamus în Noiembrie 2019.

Daniel Ioniță și echipa lui au mai produs în 2018, împreună cu Maria Tonu, și sub sigla editurii MediaTon din Toronto, Canada – volumul „Basarabia Sufletului Meu/The Bessarabia of my Soul”, o reprezentare a unor poeți semificativi, de limbă română, din Republica Moldova.

„Romanian Poetry from its Origins to the Present” este de fapt o re-prezentare, cu mici schimbări, pentru cititorii din afara României, a volumului deja menționat, „Testament – 400 de ani de poezie românească” – pe care editura Minerva din București, sub îngrijirea redactorului șef Ana Munteanu, l-a publicat și îl promovează și distribuie în România.

Ca o scurtă trecere în revistă pentru cititorii din afara României, după cum sugerează titlul, volumul începe cu ceea ce reprezintă probabil perioada primelor poeme în limba română – poeme „dinainte să existe poeți” (cum bine a caracterizat acest fapt scriitorul Lucian Vasilescu) – baladele anonime „Miorița” și „Baladă Maramureșană”, și continua apoi cu primele poeme oficial publicate în limba română – eșantioane din „Psaltirea lui Dosoftei”, din poemele lui Ienachiță Văcărescu, Ioan Budai Deleanu (este prezentat tot cântul IX din „Țiganiada” – călătoria lui Parpanghel în iad!), Elena Văcărescu, preclasici precum Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu sau Vasile Cârlova.

Bineînțeles că mare parte din volum este ocupat de „clasicii” (în sensul larg al cuvântului) poeziei românești. Amintim, printre alții, pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexadru Macedonski, Ion Minulescu, George Coșbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Magda Isanos, George Bacovia, Ion Barbu, Nicolae Labiș. Dar nici poeții de avangardă/suprarealiși sau moderniști nu sunt neglijați – cum ar fi Ion Vinea, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Max Blecher, sau Benjamin Fondane (B. Fundoianu).

Următorul grup, ca reprezentare și spațiu, este bineânțeles rezervat semificativei generații – pentru poezia românească – a anilor 60-70, din care menționăm: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Radu Gyr, Marin Sorescu, Ion Caraion, Nina Cassian, Nora Iuga, Leonid Dimov, Romulus Vulpescu, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Ileana Mălăncioiu, Irina Mavrodin, George Țărnea, Petre Stoica, Dan Verona, Constanța Buzea, Cezar Baltag.

Dintre numele contemporane mai cunoscute nu lipsesc Adrian Popescu, Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Lucian Vasilescu, Angela Marinescu, Marta Petreu, Horia Bădescu, Florin Iaru, Liliana Ursu, Cristian Popescu, Ion Stratan, Aurel Rău, Emil Brumaru, Ioana Crăciunescu, Octavian Soviany, Daniela Crăsnaru, Liviu Ioan Stoiciu.

Dar editorii și-au luat riscuri în a promova și poeți relativ „recenți” (unii mai tineri alții mai puțin…) – menținăm doar câțiva: Adela Greceanu, Miruna Vlada, V.Leac, T.S. Khasis, Marius Ianuș, Ciprian Măceșaru, Ania Vilal, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Ruxandra Cesereanu, Hana Botta, Eva Precub, Diana Geacăr, Vasilica Ilie, Simona Popescu, Traian Furnea, Camelia Radulian, Robert Șerban, Magda Cârneci.

Continue reading „Rexlibris Media Group: COMUNICAT DE PRESA DIN PARTEA ACADEMIEI ROMÂNO-AUSTRALIENE” →

Maria FILIPOIU: Treapta laureatului

Premiul Național „Vasile Voiculescu” pentru Literatură cu caracter religios – edița a – XXXII-a 2020, acordat de Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române – Maria Filipoiu – secțiunea volume (Ziarul „Opinia-Buzău”, 8 octombrie 2020 – Ei sunt câștigătorii celei de a 32-a ediție a Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”)

Copleșită de emoția veștii că mă aflu printre laureații Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”, ediția cu nr. XXXII / 2020, scriu acest articol cu lacrimile sufletului, spre slava Divinității călăuzitoare – Arhitectul Universului, dar și spre cinstirea organizatorilor.

Inițiat pentru a omagia un mare spirit al culturii române – Vasile Voiculescu, născut pe meleaguri buzoiene, la 27 noiembrie 1884 – Concursul Național pentru Creație Literară, ce-i poartă numele și ajuns la cea de-a XXXII-a ediție, aduce anual în prim-planul evoluției culturale, autori debutanți și autori de volume, înzestrați cu spirit creativ și competitiv.

Organizat de Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman” – Buzău, Direcția Județeană pentru Cultură, Primăria comunei Pârscov (locul de naștere al marelui poet), Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu”, în colaborare cu Muzeul Județean Buzău, Revista Detectiv Cultural – București și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – Concursul de anvergură națională este o rampă de lansare și propulsare a scriitorilor pe culmile culturii române.

Acordarea Premului Național pentru Literatură cu caracter religios, de către Patriarhia Română și Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române, reprezintă o treaptă pe scara evoluției publicistice și un imbold de ascensiune spre culmile maturității creative. Asocierea mea cu numele poetului creștin Vasile Voiculescu, fiind unul dintre laureații ediției din 2020, este cea mai mare onoare pentru mine și creația mea, iar valoarea spirituală a premiului obținut este infinită în raport cu cele câteva zeci acordate în competiții literare. Ca semn de recunoștință sufletească adresez profunde mulțumiri celor care au contribuit la perpetuarea tradiției culturale, la care a fost apreciat volumul supus jurizării – „Pelerin pe Calea Luminii – 101 sonete creștine”.

Am scris volumul participant la acestă competiție, călăuzită de Duhul Sfânt în veghe și somn, fiind trezită adeseori de lumina gândului și vocea lăuntrică – inspirația nocturnă.

Tema este evidentă în fiecare din cele 101 sonete și textele adiacente,

Caracterul religios în majoritatea creațiilor mele este pronunțat, fiind născută la țară (Comuna Bozioru-Buzău, la 20 km de Pârscov), unde am învățat buchea cărții și mi-am petrecut copilăria alături de părinți și bunici pioși, cu datini și obiceiuri pe care le-am consemnat în cartea „Tradiții creștine și ritualuri populare românești” poeme/ 2008 – Ed. Paideia, regăsindu-mă în confesiunea ilustrului poet.

„…sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși… Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost pravila, enciclopedia vieții practice… Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini și obiceiuri…” – Vasile Voiculescu

În tradiții și ritualuri mi-am găsit pentru prima dată forța creativă, convinsă fiind că „veșnicia s-a născut la sat”.

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.” – Lucian Blaga

Mărturisind că primele „poezii”, pe care le-am învățat în perioada preșcolară, au fost rugăciuni rostite în genunchi de mama mea, tema în majoriratea creațiilor mele are caracter religios, după cum este precizat într-o cronica a cărții, semnată de ziaristul și scriitorul buzoian – Dumitru Dănăilă

„Cartea aceasta este deosebită pentru că are 101 de sonete, conține, deci, poezie în formă fixă și sub acest aspect poate fi alăturată de creațiile marilor scriitori care au folosit această formă fixă de poezie, de la Shakespeare până la Vasile Voiculescu și alții care au scris sonete.

Sonetele poetei Maria Filipoiu sunt deosebite, pentru că vorbesc despre ultima speranță a omului – privirea catre înalt.” – Dumitru Dănăilă – Sonetele Luminii (cronică)

Tema cărții este dezbătută și de un alt recenzor – Profesor-filolog Ștefan Lucian Mureșanu.

„Sonetele acestui volum, de inspirație religioasă, își au sursa în imnurile religioase ale Bisericii primare creștine, după cum am observat, deoarece din epistolele Sfântului Apostol Andrei vedem că în adunările de cult se citeau cântările din Biblie – Psalmii.

Luat în parte, fiecare sonet reprezintă un tablou, o pictură murală a unor timpuri care au fost și există prin creația poetică a Mariei Filipoiu, care a dorit să deschidă, cu aceste sonete, o Cale a adevărului, a mărturisirii, a ceea ce a simțit și simte când inima ei primește semnul existenței divine. (…) Am putea asemăna construcția poetică a volumul – Pelerin pe Calea Luminii – cu un templu al rugăciunii la începutul lumii creștine. (…)

Fie că este vorba de invocarea Divinității prin rugăciune, fie că este vorba de întâlnirea tainică a omului cu Dumnezeu, poeta a trăit duhovnicește aceste momente și a reușit să transmită cititorilor partea de lumină și bucuria acestei trăiri unice, conștientă că într-un moment al existenței telurice vine și acea trecere dintr-o lume intr-alta, despre care spunea filosoful Constantin Noica în «Sentimentul romanesc al ființei»

Ce poate fi mai frumos, decât să te întâlnești în rugăciune cu Dumnezeu și să te împărtășești din slava Lui?

Poeta Maria Filipoiu a reușit să facă din versurile sonetelor sale adevărate rugăciuni și trăiri tainice, împărtășind și cititorului această bucurie. Părintele Rafail Noica afirma că «ortodoxia este firea omului», iar «adevărata cultură a omului este cultura Duhului», cel care descoperă tainele dumnezeiești în chip minunat.

Maria Filipoiu a reușit să descopere taina cuvântului divin, să îl trăiască în liniștea creației sale și să il transmită iubitorului de poezie creștină.” – „Misiunea unui poet creștin” – Prof. Ștefan Lucian Mureșanu (Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brâiloiu”

Întrucât se spune despre scop și misiune că nu trebuie să le cauți, că te caută ele, mărturisesc din trăirile personale că omul este într-o continuă căutare a sinelui, ca într-o cugetare a geniului național Mihai Eminescu „Menirea vieții tale e să te cauți pe tine însuți.”

Atunci, când altcineva se regăsește în lucrarea ta, rolul tău de misionar este pe scena lumii.

Glorie creației literare și culturii române!

–––––––-

Maria FILIPOIU

9 octombrie 2020

(*Ziarul „Opinia-Buzău”/ 8 oct. 2020)

https://opiniabuzau.ro/ei-sunt-castigatorii-celei-de-a-32-a-editie-a-concursului-national-de-creatie-literara-vasile-voiculescu/?fbclid=IwAR3UDVJAFGsiBKuRXsK9VR1TOz8RyVU5i0GRYBuqqwTKSXE0p9LGN76TVss

Carlos Drummond de Andrade: Adevăr

Tablou de Lo Ch’ing, Detaliu

Adevăr

Ușa adevărului era deschisă,
dar lăsa să treacă
doar câte o jumătate de persoană.

Astfel, nu era cu putință accesul la întregul adevăr,
căci jumătatea de persoană care intra
deținea doar o jumătate din el.

Cealaltă jumătate
se întorcea cu jumătate de profil.
Cele două profiluri nu mai coincideau.

Sparseră ușa. Intraseră forțat,
pătrunzând în acel loc plin de lumină,
în care adevărul sclipea scăldat în flăcări.
Era și el divizat în două jumătăți
diferite una de alta.

Se încinseră discuții între susținătorii frumuseții fiecărei jumătăți.
Nicuna dintre ele nu era frumoasă pe de-a-ntregul.
A rămas de ales. Și fiecare a optat
în funcție de propriile sale toane, iluzii, miopii.

Carlos Drummond de Andrade, Brazilia, 1902 – 1987

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din “Poesia completa”, Rio de Janeiro: Nova Aguilar, 2002.

***

VERDADE

A porta da verdade estava aberta,
mas só deixava passar
meia pessoa de cada vez.

Assim não era possível atingir toda a verdade,
porque a meia pessoa que entrava
só trazia o perfil de meia verdade.

E sua segunda metade
voltava igualmente com meio perfil.
E os dois meios perfis não coincidiam.

Arrebentaram a porta. Derrubaram a porta.
Chegaram a um lugar luminoso
onde a verdade esplendia seus fogos.
Era dividida em duas metades,
diferentes uma da outra.

Chegou-se a discutir qual a metade mais bela.
Nenhuma das duas era totalmente bela.
Mas carecia optar. Cada um optou conforme
seu capricho, sua ilusão, sua miopia.

Carlos Drummond de Andrade, Brasil, 1902 – 1987

ANDRADE, C. D. “Poesia completa”.
Rio de Janeiro: Nova Aguilar, 2002.

Nuța CRĂCIUN: Plâng pe ascuns ochii adevărului (poeme)

gândurile unui aprilie etern

viața se pierde pe o stradă necunoscută
ca o haină uitată pe cuier
nimic nu este ușor gândești și muști mărul
pe care ți-l întinde generos o mână

suferința este o bandă de cauciuc
frica – o eprubetă
în care stau înghesuite toate sentimentele tale

nu găsești răspunsul la o întrebare
care îți topește creierii
gândurile unui aprilie

care lasă urme adânci
o lume peste care se așterne praful

dacă încă poți să iubești ți-e destul
într-un laborator se mai păstrează
formula cerului

înviere

joc xo cu umbra mea
singură pe lume în mijlocul lumii

puține capricii mai am în ultimul timp
parcă toate s-au așezat
frumos în mine așa pe litere
ca-ntr-o bibliotecă unde imaginile
se completează singure
trebuie doar să pun cruce pe fiecare gest
zero pe fiecare bucurie
și să continui să visez

nu toate rănile plâng
unele cântă până ce visul prinde rădăcini
și te recunoaște

cerul pare o barcă albastră dezlegată de țărm
plutește în voia lui Dumnezeu
o liniște ciudată îmi bate palmele în cuie

toate neputințele mele se închină

ca atunci când îți pierzi umbra

timpul devine din ce în ce mai lung
poți împleti ciorapi de lână din firele lui
cât să îți ajungă pentru câteva ierni grele
viața are găuri în ciorapi și e trecătoare

preferi să stai în casă așa respecți mai bine
distanța dintre tine și sufletul tău
așa primăvara nu te poate răni cu lumina ei

ai inceput să înțelegi că amintirile au și ele sentimente
din care te hrănești cât pentru toată pandemia
când erai tânăr nu știai asta te agățai
de oameni ca un virus de parcă
pielea sufletului nu ar fi trebuit mângâiată
respingeai orice adevăr care nu exprima decent
îndobitocirea descompunerea și ruina
când o luai razna venea Dumnezeu
și-ți lega iarăși viața de viață

acum tot ce trebuia spus s-a spus deja
mai rămân invidia răutatea și vorbele de duh
tot sentimente și ele
izvorâte din starea noastră de urgență

ca atunci când îți pierzi umbra
și mergi să o cauți noaptea pe o stradă pustie

06.05.2020

de trei ori singur singur singur

număr toate pătratele nopții
la capătul străzii țipătul ambulanței
îmi intră în carne
îmi protejez cu grijă somnul fără vise
îi pun o mască
să-l feresc de moartea din ochiul flămând
al clopotului

la Roma se cântă Bella ciao
Papa singur în Piața San Pietro
ne îndeamnă la nemurire

în colivia orașului înfloresc caișii
tăcerea se strânge în jurul meu ca un sicriu

04.04.2020

plâng pe ascuns ochii adevărului

mor oameni pe care nu-i cunosc
se închide ușa frigului peste ei

timpul se împuținează ca o pâine
din care rupem cu toții câte o bucată
în eventualitatea că lumea
nu se va stinge de tot
că va inflori din nou un zâmbet
pe fața muzicantului de la colțul străzii

tăcerea îmi intră în casă și trage zăvorul
continui să visez din spatele geamului închis
un vis în care plâng pe ascuns ochii adevărului

ajută-mă Doamne să pot da ceasul înapoi
cu o primăvară

alungă pasărea asta neagră
care cerșește la ușa zilei

12.04.2020

ploua mărunt

poate așa se plăzmuiește existența
din tristeți fugare și picături de ploaie

când amintirea rămâne singurul lucru cert

ajută-mă Doamne să o iau de la început
să se usuce odată mlaștină asta din mine
și iartă-mă că îmi fac griji
pentru ființă mea vremelnică

știu că nu Tu ai făcut tunelul durerii atât de lung
de vină e întunericul acesta ce-mi atârnă
la fereastră ca un steag
masca aceasta pe care sunt obligată să o port zilnic

sau poate primăvara asta eșuată
într-un zar negru fără puncte

Nuța Crăciun

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Ierusalim, locul regăsirii

Fără îndoială, pe această minunată planetă care ne-a fost hărăzită drept casă, sunt o mulţime de locuri şi lucruri făurite de puterea naturii ori de mâna omului şi care ar trebui văzute. Un exerciţiu perfect pentru a ne mai potoli trufia sau îngâmfările de tot felul fiindcă ochii şi mintea noastră ar putea face distincţia absolut necesară între măreţia adevărată şi biata noastră făptură trecătoare.

Locuri unde forţele pe care le numim natură au produs tot ce numim leagăn al vieţii, dar şi locuri în care spiritualitatea umană a reuşit să realizeze adevărate miracole chiar dacă unele dintre acestea sunt de dimensiunile unei cărţi.

Desigur puţini, foarte puţini, sunt cei care ar reuşi într-o viaţă să vadă mai mult de jumătate din aceste miracole ale planetei, iar unele dintre acestea vor rămâne, posibil, încă multe mii de ani de acum încolo, la fel de misterioase precum la momentul descoperirii lor.

Însă pentru noi, cei care încă din fragedă copilărie am auzit rostindu-se în altare denumiri precum Ghetsimani, Golgota, Nazaret sau Ierusalim, acestea s-au încastrat în fiinţa noastră culturală încă de la începuturile formării ei şi şi-au păstrat puterea tainică, dar şi acea misterioasă chemare spre cunoaştere.

Cuvintele, ascultate cu sfinţenia firească fiindcă se rosteau cu sacralitatea bine-cuvenită, cu timpul, s-au transformat într-un fel locuri legendare pe care, din nenumărate condiţii obiective ale istoriei pe care am trăit-o, nu speram că le vom putea vedea vreodată. Iar atunci când nefericitele condiţii iniţiale s-au schimbat au început să apară altele, care ne îndepărtau parcă de un vis sortit să rămână pentru totdeauna aşa: un vis.

Cum însă deasupra noastră veghează o logică mai presus de înţelegerea directă a venit şi un moment în care mă plimbam fericit, de mână cu autoarea volumului: Am fost odată la Ierusalim, pe străzile vechiului oraş încercând să ne topim în vraja lui, a istoriei şi a sfinţeniei locului… Ajunsesem într-o după amiază de martie cu câteva zile înainte de Pesach şi cum ne cam ardeau tălpile să mergem prin oraş, am ieşit din hotel şi am început să privim, cumva necrezându-ne ochilor, în jurul nostru. Eram totuşi în oraşul nou şi primul lucru care ne-a uimit şi încântat a fost culoarea dominantă a oraşului, aceea dată de culoarea aşa numitei „pietre de Ierusalim” cea pe care o vom vedea de la zidurile străvechiului oraş până la cea mai modestă clădire, un fel de alb fumuriu aflat într-o perfectă armonie cu predominantele alb-albastru, culorile identitare ale statului Israel. Desigur, întâlneam şi forfota plină de viaţă şi culoare a unui oraş aflat de milenii la răscrucea marilor drumuri comerciale, borna dintre ceea ce numim, din punct de vedere european: Orientul Apropiat şi estul Occidental.

Făcând puţină abstracţie de clădirile din jurul nostru şi îmbrăcămintea oamenilor pe care-i întâlneam, puteam jura că aici este locul unde s-au născut nemuritoarele poveşti ale Şeherezadei. Spre miezul nopţii ne-am întors la hotel lăsând în urma noastră freamătul nepotolit al străzii şi i-am anunţat pe bunii noştri prieteni, Puica şi Ivan Lungu că am sosit şi ne tragem sufletul rătăcit printre zidurile care rămăseseră totuşi ancorate în istoria lor zbuciumată şi că acum ne aşternem pe hârtie primele impresii. Ei urmau să vină la Ierusalim a doua zi şi să ne devină îndrumători. Chiar aveam nevoie de aşa ceva, mai ales că Ivan (ZL) era un fin cunoscător al istoriilor vechi, dar şi al celor recente, iar soţia sa, Puica, o adevărată enciclopedie.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Ierusalim, locul regăsirii” →

Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie

Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să vedem că suntem bântuiți de un rău și fizic dar mai ales sub forma unei stări de spirit. Un rău pe care Ștefan Augustin Doinaș îl numea, “un rău de porți deschise și de ferestre sparte”. Este un rău care este al capitulării, al sentimentului că nu mai este nimica de făcut. Iar dacă vom privi încă mai atent vom bagă de seama că această stare de spirit capitulardă a fost inoculata, de cel puțin două decenii, prin surse veninoase care urăsc și Neamul Românesc și obiceiurile lui, și mai ales credința lui. Sunt veninoasele ,,apelurilor” vehiculate prin Organizațiile Ne Guvernamentale, aceste tribune ale neadevărului și ale otrăvilor spirituale și morale. Dramatic aceste apeluri veninoase au fost acceptate de către prea mulți și mai ales prea mulți oameni tineri. Acestor apeluri veninoase le este datorată starea de pesimism care domină, de negativitate și îndărătnicie în neadevăr. Căci pesimismul și negativitatea nu provin din prea mult rău, provin din plictiseală și lâncezeală morală. Iar acest proces de otrăvire a început mai demult. A început din momentul în care țărănimea românească a fost marginalizată, și supusă unor încercări enorme de a fi distrusă. Cei care vor răul Românilor au știut și știu că vlagă românească și singură lor nădejde de mai bine sălășuiește în țărănime, în tot ce reprezintă ea, în ,,satul” românesc.

Ca și clasa socială țărănimea este existențial optimistă. Țăranii nu trăiesc după “calendare” oficiale, ei trăiesc sub rânduiala lui Dumnezeu și în grijă lui Dumnezeu. Știind că viață lor stă sub voia Celui care rânduiește ploaie la vreme, Tăranii știu că lumea are și rost și Creator. Ei nu bănuiesc acest lucru, îl ȘTIU. Iar fiind optimiști ei sunt sursa veseliei. Acest lucru îl știm toți. Toate bucuriile reale și toate sărbătorile reale sunt dorite a fi trecute în sate și cu obiceiurile satelor. Aceasta este o tradiție și o tradiție nu se alcătuiește decât pornind de la un adevăr. Dar acestea fiind spuse să revenim la cele din jurul nostru.

Cei plecați, de voie sau nevoie, din sate și urmașii lor au devenit mulțimea fără chip a orașelor. O mulțime care trăiește după “programul” celor care îi folosesc și la voia lor. Sunt cei care ajung să creadă că laptele ,,crește” în magazine și cârnații în fabrici. Sunt cei care sunt mânați de zvonuri și care se închină la muzica metalică și la “apelurile” lui Soros, cei care bântuie fără rost și #rezist fără rost. Sunt cei care dimineața se joacă iar după amiază, plictisiți, încep să chinuie pe cei din jur sau pe ei înșiși. Cei care trăiesc captivi unor patimi, droguri, erotism, sau cine mai știe ce. Iar toate aceste patimi conțin același mecanism rudimentar. Pentru a fi satisfăcute “doza” trebuie mereu mărită și finalmente ele sfârșesc într-o plictiseală mortală și apoi în moarte, fizică și spirituală. În locul Neamului și a Credinței strămoșilor lor, ei ajung să se rătăcească în tot soiul de “secte” și “culte” dubioase și ucigătoare, iar alții eșuează direct în ateism. Căci ateismul este semnul unor vremi anormale, el însuși fiind un fenomen anormal. Ateismul contrazice un sentiment înnăscut, acela că lumea are și un rost și un Creator. Dar ateismul este o credință a disperării și o închinare la “cel rău”.

Dar există cale de ieșire. Este și ar fi suficient să ne scuturăm din letargia bolnavă în care am fost aruncați de șocul informatic otrăvit lansat prin ONG-uri și alte surse “globaliste”.

În primul rând se cere eliminat “statul paralel”, cel care face cu putință abuzurile, corupția și posibilitatea de manipulare. Toate instituțiile de autoritate trebuiesc subordonate trupului ales, Parlamentului. Spiritul și litera Constituției trebuiesc urmate în totul, inclusiv în ce privește autoritatea îngrădită a președintelui,imposibilitatea ca acesta să devină dictator.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie” →

Al. Florin Țene: Epifania lui Victor Constantin Măruțoiu în “Vitralii cu greieri “

Despre poetul Victor Constantin Măruțoiu am scris, cu ani în urmă se pare, despre volumul de debut sau al doilea. Era un tânăr respectos, timid și încărcat de cunoștințe culturale. Făcând parte dintr-o familie de intelectuali, mama fiind cunoscuta poetă Persida Rugu, iar tata un reputat profesor universitar, tânărul lăstar creștea în lumina cărților, așa că, poetul de astăzi, ajuns la maturitate, își are stilul său propriu și un drum aureolat cu un doctorat în teologie.

La sfârșitul unei activități cultural-artistice, acest, încă, tânăr poet, mi-a înmânat ultimul său volum de poezie, ce cuprinde poeme traduse în 12 limbi, având titlul “Vitralii cu greieri “, apărut la Editura “Libris editorial”, Brașov, 2020.

Cartea am primit-o cu următoarea dedicație: “Domniei Sale, Domnului Al.Florin Țene, familiei: Titina și Ionuț Țene, cu cele mai alese gânduri, dragi sentimente, prieteni autorului, s s Victor Constantin Măruțoiu, Cluj-Napoca, 7.10. 2020. “

În volumul “ Poeți clujeni postdecembriști“ de Adrian Țion, scrie despre poetul de care facem vorbire, următoarele: “ Victor Constantin Măruțoiu vine senin și plin de speranțe în fața cititorului cu o poezie îmbibată în prospețimi și purități adolescentine. Scrisul său are o aperture special spre sacralitate învăluită în armonii mistice, înscrise în codul stilistic al unor rafinate epifanii.“

Analizând sensurile cuvintelor din titlu, vitralii înseamnă o compoziție decorativă formată din bucățele de sticlă colorată, dispuse simetric sau asimetric și legate între ele prin rețele de plumb și prinse prin tije metalice de cadrul ușii sau ferestrei, iar greierul este simbolul spiritului de iniţiativă şi isteţimea cu care este înzestrat greierul Acesta este văzut pe diferite meridiane drept cheia succesului. La chinezi, numeroasele ouă depuse de acesta semnifică productivitatea, fertilitatea pământului şi a femeilor.

Volumul cuprinde ciclul de poeme ”Acvarium”, fapt ce mă face să mă gândesc la aquarium, în limba latină, care înseamnă rezervor de apă, adică un mediu captiv în care trăiește poetul.

Încă din titlu, poetul transmite o idee subliminală pe care o înțelegem după ce citim poeziile. Victor Constantin Măruțoiu combină esteticește o materie metafizică ortodoxă, cu o viziune adânc teologală, și cu simboluri abstruse, care sunt puține: “ tăcerea pașilor Tăi/ Doamne/ rodește suflete ale timpului celui nou/ în tinda Învierii“(Rugăciune la Moldovița ) . De altfel, cu teologia sa, poetul nu aduce întâia data în poezia românească o astfel de lume, au făcut-o Dosoftei, Ion Heliade Rădulescu, Radu Gyr, Vasile Militaru, iar din cei contemporani sunt: Cezarina Adamescu, Aurel Anghel, Elena Armenescu, Anne Marie Bejliu, Dan Bodea, Radu Botiş, Galina Furdui, Nicolae Horia, Ion Horea, Monica Pillat, Petru Demeter Popescu, Radmila Popovici, Liviu Florin Jianu, Victoria Milescu, Mihai Prepeliţă, Florian Saioc, Ioana Stuparu, Claudia Voiculescu, Marin Voican Ghioroiu etc. Însă, poezia lui Victor Constantin Măruțoiu izvorăște dintr-o iubire a lumii fenomenale și din psihologia unor vizite la lăcașuri de cult, scoțând efecte și din oniric: „ pe trepte de lumină/ pășesc îngeri/ai unui timp ( …)„(Apus la Mănăstirea Bistra ).

Continue reading „Al. Florin Țene: Epifania lui Victor Constantin Măruțoiu în “Vitralii cu greieri “” →

Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie

Evoluția poetică a Cameliei Monica Cornea este vizibilă de la primul său volum, Contemplând pașii prin viață (2019), la cel de-al doilea, Duș rece pe cord deschis (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020), fiind mai stăpână pe cuvânt, mai hotărâtă și mai atentă la detalii.

Tema principală rămâne iubirea, însă de această dată iubirea e văzută drept motorul trezirii la realitate, spre a ieși din lumea iluziilor, a marasmelor, acolo unde încă mai bântuie viermele geloziei („ghimpele geloziei o înțepase / fără să-i pese de nuanțe”; „din ceruri ploaia plânge / duș rece / va spăla lava prelinsă / din cordul deschis / anesteziind glezna subțire/ a viermelui”), dar și ca metodă naturală de vindecare a sufletului rănit („iubirea nu doare / când sufletele se ating” – Duș rece pe cord deschis).

Totuși, granița dintre iluzie și realitate este extrem de fragilă, realitatea trăită nefiind altceva decât o lume proprie, construită cu migală, de la temelie („accept incertitudinea ca pe o aventură / și o trăiesc în efervescența / fiecărei zile de azi / eu sunt doar eu / și nu vreo păpușă însuflețită” – În lumea mea).

În același timp, această lume nu e abstractă, ci palpabilă, plină de culoare, de sentimente, de frumusețe, de bucurie, de fericire chiar („nu voi cădea / sunt aproape de credință” – Sunt aproape de credință; „vreau să simt / cum Dumnezeu mă ține / de mână / și scoate în lumină sufletul meu” – De mână cu Dumnezeu; „Îmi cresc flori în tălpi / gard viu / pentru inima ta / ne vom ascunde printre ele” – Aceste secunde).

Aici nu este loc de singurătate, iubirea de celălalt („trupurile noastre se vor descompune / în arome și flăcări / până când obosiți vom adormi / două semințe ce așteaptă cuminți / nașterea” – Aceste secunde), împletindu-se cu iubirea de sine („Mă iubesc / îi spun reflexiei mele / din oglindă / merit să fiu fericită” – Merit să fiu fericită).

Nu este vorba, însă, de o simplă iubire, ci de una absolută, când două trupuri și două suflete alcătuiesc un tot („sunt reflexia ta / de astăzi de mâine / statică și constantă / în oglinzi diforme” – Sunt reflexia ta), așa încât lumea acesta se transformă într-un adevărat rai („Albastrul de Voroneț / din irisul tău / mi-a pus viza pe pașaport / drumul spre Eden” – Albastru de Voroneț).

O lume care nu este accesibilă oricui, ci doar celor apropiați ori vii în amintiri („la masa stelelor / dincolo de cutume aștepți oaspeți / cu pâine și sare” – Pâine și sare pe masă).

De lângă iubire nu poate lipsi iertarea, dezamăgirea fiind rapid înlocuită de speranță („un aprilie al iertării / alungă teama și moartea” – Luna iertării).

Aici, timp nu există în afara clipei, așa încât a fi viu este o bucurie trăită („voi evada chiar din clipă, / îmbătându-mă cu… descântec” – Descântec; „uită clipa asta / ești începutul și sfârșitul” – Ești începutul și sfârșitul). Vorbim de o asumare conștientă a destinului, de croire a propriului drum, ori a… culoarului de zbor, oricât de periculos ar fi („nu plângeți eu voi zbura / Continue reading „Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie” →

Alexandru NEMOIANU: Vatra strămoșească

Pentru Neamul nostru românesc începutul și sfârșitul au fost și sunt Satul. Cei care nu își au originea într-un sat nici nu sunt Români. Cei care nu mai aparțin unui sat încetează să mai fie Români.

Iar cu asta ne putem întreba: ce înseamnă să fi parte a unui sat și deci să rămâi Român? Înseamnă să poți deschide ușa unei case căreia să îi spui ” a noastră”. Nu este doar casa ta, este casa celor din care cobori, a celora al căror chip îl porți pe față, a celora care îți bântuie visele, a celor care așteaptă Învierea în mortaria de pe „cracul Bolgii”. Mai înseamnă și bucata de pământ, zăbran, livagie, fâneață, în care strămoșii tăi au trudit, în care ca și copil te-ai jucat, în care ca june, poate ,ai văzut alesul sau aleasa inimii.Este pământul care,odată mai mult și odată mai puțin, a pus pe masă bucată de coleșa sau pâine. Este pământul pentru care întotdeauna ne-am rugat și ne rugăm. Iar acestea toate înseamnă respectul pentru cea mai solemna făgăduință omenească: sa nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor!

Casa strămoșească și pământul strămoșesc nu sunt ale „noastre”, celor care pentru încă o vreme scurtă mai facem umbră pământului: ele sunt ale întregului neam din care coboram: ieri, azi, întotdeauna.

Este o poruncă pe care o știm toți din prima clipă a înțelegerii: casa și pământul strămoșesc nu se vând! Niciodată, sub nici o împrejurare. Încălcarea acestei porunci te pune sub blestem în veșnicie.

Pot fi Iudee care își vând avutul strămoșesc, își vând de fapt neamul. Ei vor primi cei 30 de arginți, dar nu se vor bucura de ei!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Vatra strămoșească” →

Jean ASHKENASY: GYURI ȘI PREMIUL NOBEL PENTRU OMENIE

Unuia născut, copilărit și trăit pe Valea Crișului sau Nimăieștului nu pot să mă adresez decât cu „dragă Gyuri”, deși nu te cunosc, dar sper în viitorul apropiat.

Citind „Banca Amintirilor” scrisă de tine, am fost emoționat de autenticitatea dragostei tale pentru natură, foarte emoționat, pentru că astăzi pandemia Corona, este rezultatul sfidării totale a naturii de către om, a poluării și despăduririlor.

Premiul Nobel trebuia să-ți fie decernat ție, pentru autentica ta dragoste și respect al naturii planetei și nu vicepreședintelui Gor pentru conferințele sale. O spun cu toată seriozitatea. Astăzi când milioane de pești mor sufocați în nailonul aruncat în mări și oceane, când poluarea asasină continuă să crească, și despăduririle distrug ce ea ce tu iubești și respecți, tu Gyuri o citezi pe profesoara ta de biologie Anna Marossy: „pădurea este o biserică, acolo nu strigi, mergi încet să nu sperii animalele și nu avem voie să culegem florile în pumni, putem să culegem două, trei fire de ghiocei să-i ducem mamei acasă. Nu e voie să ducem nimic din natură”.

Și apoi închei cu cuvintele: „Am învățat că în acea biserică a naturii nu țipi, nu urlii și cel mai important, respecți tot ce te înconjoară, iar acest lucru l-am transmis tuturor celor din jurul meu”. Gyuri i-ai închinat acestei doamne din munții Apuseni, respectul tău, imortalizând în rășină sintetică 2 șuvițe din părul ei în jurul unei flori, pe care o păstrezi cu sfințenie.

În cartea ta (Banca Amintirilor vol.1), ai ales din toată opera monumentală a geniului Eminescu în minunata și prețioasa ta dragoste pentru natură, o poezie. O redau pentru a-i convinge pe cei ce citesc aceste rânduri de autenticitatea devotamentului tău pentru frumusețea naturii pe care noi am distrus-o: „ Ce te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt,/ Cu crengile la pământ?// De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!/ Ziua scade, noaptea creşte/ Şi frunzişul mi-l răreşte./ Bate vântul frunza-n dungă / Cântăreţii mi-i alungă// Bate vântul dintr-o parte/ Iarna-i ici, vara-i departe.// Şi de ce să nu mă plec,/ Dacă păsările trec!/ Peste vârf de rămurele/ Trec în stoluri rândurele,/ Ducând gândurile mele/ Şi norocul meu cu ele.// Şi se duc pe rând, pe rând,/ Zarea lumii-ntunecând,/ Şi se duc ca clipele,/ Scuturând aripele,// Şi mă lasă pustiit,/ Vestejit şi amorţit/ Şi cu doru-mi singurel,/ De mă-ngân numai cu el!//

Gyuri, „Banca Amintirilor” este epopea dragostei tale pentru ce numești: „templu” al naturii din împrejurimile Beiușului în care te-ai născut. De ce oare ești un exemplar unic, de ce nu suntem toți ca tine? De ce?

Jean Askenasy

P.S. Gyuri este George Goldhamer

***

‏‏Draga Jean.

De mai bine de 40 de ani pot dormi numai cu „Bondormin”. Ieri noapte pâna la ora 2 am citi si recitit articolul scris de tine! Ma tot intreb dece merit eu asa un prieten și asa o scrisoare! Am expediat-o cunoscuților anexând si fotografia carți tale dela care a pornit totul. Apoi m-am tot gândit ce criteri ar trebui sa indeplineasca acel om care ar dori „NOBELUL”!? Dupa al meu criteriu, cele 10 porunci ar dori ceva, dar cuvântul „porunci” nu-mi place deoarece nu se respecta nimic din ele (din contră). Mi-am adus aminte de cele scrise de un renumit medic în urma cu 103 ani: Continue reading „Jean ASHKENASY: GYURI ȘI PREMIUL NOBEL PENTRU OMENIE” →