Fără îndoială, pe această minunată planetă care ne-a fost hărăzită drept casă, sunt o mulţime de locuri şi lucruri făurite de puterea naturii ori de mâna omului şi care ar trebui văzute. Un exerciţiu perfect pentru a ne mai potoli trufia sau îngâmfările de tot felul fiindcă ochii şi mintea noastră ar putea face distincţia absolut necesară între măreţia adevărată şi biata noastră făptură trecătoare.
Locuri unde forţele pe care le numim natură au produs tot ce numim leagăn al vieţii, dar şi locuri în care spiritualitatea umană a reuşit să realizeze adevărate miracole chiar dacă unele dintre acestea sunt de dimensiunile unei cărţi.
Desigur puţini, foarte puţini, sunt cei care ar reuşi într-o viaţă să vadă mai mult de jumătate din aceste miracole ale planetei, iar unele dintre acestea vor rămâne, posibil, încă multe mii de ani de acum încolo, la fel de misterioase precum la momentul descoperirii lor.
Însă pentru noi, cei care încă din fragedă copilărie am auzit rostindu-se în altare denumiri precum Ghetsimani, Golgota, Nazaret sau Ierusalim, acestea s-au încastrat în fiinţa noastră culturală încă de la începuturile formării ei şi şi-au păstrat puterea tainică, dar şi acea misterioasă chemare spre cunoaştere.
Cuvintele, ascultate cu sfinţenia firească fiindcă se rosteau cu sacralitatea bine-cuvenită, cu timpul, s-au transformat într-un fel locuri legendare pe care, din nenumărate condiţii obiective ale istoriei pe care am trăit-o, nu speram că le vom putea vedea vreodată. Iar atunci când nefericitele condiţii iniţiale s-au schimbat au început să apară altele, care ne îndepărtau parcă de un vis sortit să rămână pentru totdeauna aşa: un vis.
Cum însă deasupra noastră veghează o logică mai presus de înţelegerea directă a venit şi un moment în care mă plimbam fericit, de mână cu autoarea volumului: Am fost odată la Ierusalim, pe străzile vechiului oraş încercând să ne topim în vraja lui, a istoriei şi a sfinţeniei locului… Ajunsesem într-o după amiază de martie cu câteva zile înainte de Pesach şi cum ne cam ardeau tălpile să mergem prin oraş, am ieşit din hotel şi am început să privim, cumva necrezându-ne ochilor, în jurul nostru. Eram totuşi în oraşul nou şi primul lucru care ne-a uimit şi încântat a fost culoarea dominantă a oraşului, aceea dată de culoarea aşa numitei „pietre de Ierusalim” cea pe care o vom vedea de la zidurile străvechiului oraş până la cea mai modestă clădire, un fel de alb fumuriu aflat într-o perfectă armonie cu predominantele alb-albastru, culorile identitare ale statului Israel. Desigur, întâlneam şi forfota plină de viaţă şi culoare a unui oraş aflat de milenii la răscrucea marilor drumuri comerciale, borna dintre ceea ce numim, din punct de vedere european: Orientul Apropiat şi estul Occidental.
Făcând puţină abstracţie de clădirile din jurul nostru şi îmbrăcămintea oamenilor pe care-i întâlneam, puteam jura că aici este locul unde s-au născut nemuritoarele poveşti ale Şeherezadei. Spre miezul nopţii ne-am întors la hotel lăsând în urma noastră freamătul nepotolit al străzii şi i-am anunţat pe bunii noştri prieteni, Puica şi Ivan Lungu că am sosit şi ne tragem sufletul rătăcit printre zidurile care rămăseseră totuşi ancorate în istoria lor zbuciumată şi că acum ne aşternem pe hârtie primele impresii. Ei urmau să vină la Ierusalim a doua zi şi să ne devină îndrumători. Chiar aveam nevoie de aşa ceva, mai ales că Ivan (ZL) era un fin cunoscător al istoriilor vechi, dar şi al celor recente, iar soţia sa, Puica, o adevărată enciclopedie.
În dimineaţa zilei următoare mergem o vreme pe lângă zidurile istorice ale oraşului vechi, apoi intrăm pe poarta Jaffa şi păşim direct în istorie. O parte din textele liturgice ni se perindă prin faţa ochilor: atingem cu înfiorare Zidul Plângerii, dar şi Piatra Ungerii, intrăm în Sfântul Mormânt sau ne plimbăm, în zilele următoare, prin Grădina Ghetsimani, pe platoul unde se află Stânca Începutului şi moscheea Al Aqsa, trecem printre oameni de toate culorile, religiile sau rasele, păşind printre clădiri cu milenii în spate, pe plăcile de granit lustruite de milioanele de încălţări care le-au tulburat veşnicia şi ne bucurăm de faptul că, iată, putem înţelege direct ce înseamnă să fii copil al Unicei Creaţii sau ce înseamnă cu adevărat, în practică, unele concepte precum multiculturalism, multietnic sau interconfesional. Şi mai ales ce înseamnă să monitorizezi o asemenea situaţie. În fond Ierusalimul este la scară mică ceea ce planeta este la scară mare.
Ne petrecem serile împreună cu familia Lungu în discuţii prelungite şi credem cu sinceritate că această excursie ne-a dat prilejul de a descoperi în adâncul fiinţei noastre acea scânteie de nemurire pe care o credeam pierdută. De aceea vorbim despre Ierusalim ca fiind locul regăsirii şi cred, dragă cititorule, că şi tu, dacă nu ai făcut-o până acum, ai dreptul la o asemenea trăire ce poate fi unică pentru tine. Acea trăire care îţi deschide ochiul interior spre miracolul Creaţiei.
–––––––––
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, 1 octombrie 2020