Evoluția poetică a Cameliei Monica Cornea este vizibilă de la primul său volum, Contemplând pașii prin viață (2019), la cel de-al doilea, Duș rece pe cord deschis (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020), fiind mai stăpână pe cuvânt, mai hotărâtă și mai atentă la detalii.
Tema principală rămâne iubirea, însă de această dată iubirea e văzută drept motorul trezirii la realitate, spre a ieși din lumea iluziilor, a marasmelor, acolo unde încă mai bântuie viermele geloziei („ghimpele geloziei o înțepase / fără să-i pese de nuanțe”; „din ceruri ploaia plânge / duș rece / va spăla lava prelinsă / din cordul deschis / anesteziind glezna subțire/ a viermelui”), dar și ca metodă naturală de vindecare a sufletului rănit („iubirea nu doare / când sufletele se ating” – Duș rece pe cord deschis).
Totuși, granița dintre iluzie și realitate este extrem de fragilă, realitatea trăită nefiind altceva decât o lume proprie, construită cu migală, de la temelie („accept incertitudinea ca pe o aventură / și o trăiesc în efervescența / fiecărei zile de azi / eu sunt doar eu / și nu vreo păpușă însuflețită” – În lumea mea).
În același timp, această lume nu e abstractă, ci palpabilă, plină de culoare, de sentimente, de frumusețe, de bucurie, de fericire chiar („nu voi cădea / sunt aproape de credință” – Sunt aproape de credință; „vreau să simt / cum Dumnezeu mă ține / de mână / și scoate în lumină sufletul meu” – De mână cu Dumnezeu; „Îmi cresc flori în tălpi / gard viu / pentru inima ta / ne vom ascunde printre ele” – Aceste secunde).
Aici nu este loc de singurătate, iubirea de celălalt („trupurile noastre se vor descompune / în arome și flăcări / până când obosiți vom adormi / două semințe ce așteaptă cuminți / nașterea” – Aceste secunde), împletindu-se cu iubirea de sine („Mă iubesc / îi spun reflexiei mele / din oglindă / merit să fiu fericită” – Merit să fiu fericită).
Nu este vorba, însă, de o simplă iubire, ci de una absolută, când două trupuri și două suflete alcătuiesc un tot („sunt reflexia ta / de astăzi de mâine / statică și constantă / în oglinzi diforme” – Sunt reflexia ta), așa încât lumea acesta se transformă într-un adevărat rai („Albastrul de Voroneț / din irisul tău / mi-a pus viza pe pașaport / drumul spre Eden” – Albastru de Voroneț).
O lume care nu este accesibilă oricui, ci doar celor apropiați ori vii în amintiri („la masa stelelor / dincolo de cutume aștepți oaspeți / cu pâine și sare” – Pâine și sare pe masă).
De lângă iubire nu poate lipsi iertarea, dezamăgirea fiind rapid înlocuită de speranță („un aprilie al iertării / alungă teama și moartea” – Luna iertării).
Aici, timp nu există în afara clipei, așa încât a fi viu este o bucurie trăită („voi evada chiar din clipă, / îmbătându-mă cu… descântec” – Descântec; „uită clipa asta / ești începutul și sfârșitul” – Ești începutul și sfârșitul). Vorbim de o asumare conștientă a destinului, de croire a propriului drum, ori a… culoarului de zbor, oricât de periculos ar fi („nu plângeți eu voi zbura / chiar dacă voi fi ucis” – Drumul spre veșnicie).
Lumea aceasta proprie înseamnă o înfrângere a demonilor interiori, care nu fac altceva decât să tragă sufletul în jos, prin teamă, frică. Dar nu numai atât, ci și o victorie asupra unei realități sociale incomode, lipsită de valori reale, ostilă.
Se poate vorbi, așadar, de un strigăt de revoltă împotriva nedreptății, abuzurilor, corupției și nonvalorilor („Refugiată în lumea mea / printre betoanele ce mă sufocă / arunc balastul respir / să cresc treptat / copil femeie rugăciune către cer” – Eliberare).
Camelia Monica Cornea vine în întâmpinarea cititorului cu prospețime, cu candoare, scriind o poezie a sufletului, a cărei simplitate este doar aparentă.
—————————–
Daniel LUCA
Timișoara