Într-o monografie dedicată perioadei 2008-2016, mai mult decât fastă din activitatea creatoare a lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU, am remarcat faptul că dincolo de calitatea de „scriitor aproape «total» […], poet, critic și istoric literar, teatral și de film, eseist și prozator, publicist și ziarist” (Dumitru Micu), ipostaza „cea mai semnificativă și mai apropiată de temperamentul, vocația și profesionalismul său este cea de critic și istoric literar”. În această postură, Ștefan Vida Marinescu se înscrie în micul grup al celor preocupați de promovarea scriitorilor teleormăneni, „din solidaritate (de breaslă), din ambiția de a promova și spiritul sudist”, cum afirma într-un interviu din anul 2016.
De curând, „responsabilitatea, luciditatea, onestitatea și obiectivitatea manifestate în practicarea actului critic” de-a lungul întregii sale cariere scriitoricești și-au găsit ecoul într-o întreprindere inedită, aceea de creator a trei antologii critice, preocupat, bineînțeles, de scrierile unor autori din „Sudul extrem”: cea dintâi, „Limpezirea apelor”, având în atenție creațiile mai multor poeți, prozatori, critici literari și publiciști, o alta, „Post-Scripta-itinerar critic”, publicată în semn de respect pentru șase scriitori, „din păcate, dispăruți fizic”, care au sporit „zestrea creatoare literară a Sudului românesc”, autori „care merită o restituire pe cale critică, exegetică”.
O altă inedită lucrare este „anti-scleroza Metaforei, o antologie critică de Poezie” (Editura SemnE, 2020), care „reunește secvențe poetice, o selecție de autor, odată cu note biobibliografice și nume de comentatori”. Metoda conceperii acestei antologii critice este novatoare, în sensul că toate creațiile prezente au fost propuse de poeții respectivi, antologatorului revenindu-i rolul de critic, în dorința de „a reține liniile de esență și de forță ale creației lirice a unor autori cu destine «separate», distincte”, după cum mărturisește în „Argument: Virtuțile Poeziei. Repere contemporane”, semnificativ și el prin faptul că anunță intenția criticului de a releva „spiritul empatic și european” cu care va analiza contribuția fiecăruia la evoluția genului liric pe meleagurile Sudului teleormănean.
Cvintetul respectiv este format din trei poete și doi poeți (unul fiind chiar antologatorul în ipostaza de autor liric), care „vor suporta ecoul critic al operei […], poezia fiind prima dragoste a unor scriitori ce s-au ilustrat, cu personalitate, și în alte genuri creatoare”.
Domnița Neaga, debutantă publicistic în timpul studenției (editorial trei decenii mai târziu), este autoarea a șase volume de versuri și a două de critică de întâmpinare. Încă de la primul volum, „Noaptea ploilor acide” (2000), poeta se remarcă prin folosirea inteligentă și transfiguratoare a metaforei în versuri tradiționale îmbinate meșteșugit cu cele moderniste, a unui „imaginar reflexiv, cu dense provocări înaripate, nostalgice, melancolic-visătoare”, pentru ca în „Călător spre Crucea Sudului” (2002) să devină „temerară în avântul și elanul transfigurator”, reveria, regretul și nostalgia fiind motivele lirice preferate.
Evoluția lirică a Domniței Neaga este demnă de apreciat, astfel că volumul „Muntele din vis” (2013), stând sub semnul dragostei, evidențiază, „tradiționalist și confesiv”, o poetă „cutreierată de antiteze”, melancolia și visarea fiind stările trăite în lupta cu propriul sine, luptă care apare într-un spațiu și un timp mitic, în reale „revendicări melancolice […], reflexivitățile vizând solitudinea avatarului existențial” și în volumul din 2016, „Floarea de lotus”, pentru ca în „Cândva, în Arcadia” (2019), poeta să-și aproprie o „atitudine gravă […] interogativă și explicitând senzații și reflecții care induc suferință și injustețe”. Sintetic, criticul antologator consideră că întreaga operă poetică a Domniței Neaga este „o lirică transparentă, de melancolie și reverie a sinelui, în neliniști esențiale a unei Poete adevărate”.
Maria Postu a intrat în vederile criticului antologator ca poetă care „și-a arătat clasa încă de la prima carte, «Insomnii molipsitoare»” (1994), cultivând o lirică modernă, „pe tonuri melancolice”. Și volumul „Întâlnire cu Altamira” (1999) surprinde o „viziune plastică, în contemplare și dialog de rafinament cu frumusețea” a unei poete îndrăgostite de minunile „grădinii hispanice”, carte în care, chiar dacă „se autodefinește ca neoromantică”, autoarea „supralicitează modernist” evocând Altamira ca „topos fecund ce revendică o fantazare sclipitoare, cu martiraj și autoflagelatoriu reflex”.
Moștenită de la strămoșii noștri, cultura națională are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii, valori naționale etc., respectivele încadrându-se în disciplina sau definiția culturii. Cultura în esență cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului, necesare unui popor în existența cotidiană. Așa fiind, prin termenul cultură înțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul căreia se prezintă manifestările și activitatea de zi cu zi a individului, – lucruri prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la justa valoare, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă civilizată. În felul acesta prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv și cultura acestuia, concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. Respectiv, prin nivelul de dezvoltare al propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, astfel oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Referindu-ne la expresia de necesitate, atunci aceasta prin categoria sa filozofică reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui individ. Drept urmare, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.
Pablo Atchugarry, Montevideo