„sunt fila albă care-ți aparține”…

Poeta Maria Ieva aduce în lumina tiparului  volumul de poezie „În sfârșit, fluture”, la editura Absolut, București în 2016.

Câteva date autobiografice. Născută în data de 4 august 1975, în comuna Bozovici, jud. Caraș-Severin. Este absolventă a Facultății de Economie și de Administrare a Afacerilor – Universitatea de Vest, Timișoara. Amintim câteva cărți publicate: Alfabetul mirării, (poezie) ed. Opera, București, 2012; Poeme cu îngeri, (poezie) ed. Absolut, București, 2013; Jurnalul proiectului 156 A ( roman), Absolut, București, 2014; Femeia de la capătul mâinii, (poezie) ed. Absolut, București, 2014; Sub semnul crucii, (poezie) ed. Absolut, București, 2015; Poarta de la marginea cerului ( roman), ed. Absolut, București, 2015; Spre omul din vis, (poezie) ed. Absolut, București, 2017; Foșnetul umbrei, (poezie) ed. Absolut, București, 2017; Pe urma unei stele, (poezie) ed. Absolut, București, 2018; Ecoul zborului, (poezie) ed. Absolut, București, 2019; Diminețile sfinților, (poezie) ed. Absolut, București, 2019.

Publică pe diferite site-uri literare, în reviste, (debut în revista Boem@2011) este redactor la revista Boem@ ( 2013 – 2017) și la revista Helipolis ( 2016 – 2020). Apare în diferite antologii de grup. Membră a Ligii Scriitorilor Români din septembrie 2015.

Elemente caracteristice volumului „În sfârșit, fluture”: lirism delicat, nostalgie blândă, dorința de ideal, de regăsire a paradisului pierdut, de transcendere, de comuniune cu absolutul, estetica expresiei poetice. Devotată clasicismului, cultivă versul clasic, astfel că ritmul și rima conferă savoare și muzicalitate cuvântului prins în albul foii. Poeta Maria Ieva se află undeva între cer și pământ, ”imperfectă formă” care tinde spre transformare și devenire. Dacă nu înger… măcar fluture! Din întregul volum răzbate glasul iubirii, când limpede, precum cerul de vară, când tulburător ca-n preajma unei furtuni. Cea care trece prin toate stările, de la agonie la extaz, este inima mereu prinsă în vâltoarea lucrurilor lumești.

”Mă iartă inimă, te rog, de poți!/ Hai să ieșim la malul unei nopți!/ Prea multe cuie-n tine am bătut/ Și m-ai răbdat chiar dacă te-au durut.” ( Mă iartă, inimă, te rog, de poți). În momente de mare cumpănă, poeta își pune speranța în divinitate:” Degeaba muști din mine hămesită,/ Nu mă mai tem, de El mă simt iubită! (Umbrele morții). Adesea, răzbate o dorință de zbor ”m-am înălțat în zbor și să mă-ntorc nu știu” – de întâlnire cu sinele ” dincolo de mine, cu mine mă întâlnesc” – acolo unde ”Fântânile celeste mă cheamă să iubesc, / Nemărginirea zării din lacrima de Tată”! ( Eu nu mai sunt din lume).

”Iubirea de lumină și cuvânt” cunoaște o adevărată descătușare. Lângă cel iubit trăirile poetei se schimbă, totul pare scăpat de sub control: ”Tu-mi ești lumină, și înger, și zeu,/ Ești mirele meu din visuri promise” (Versuri rescrise). Câteva exemple de expresii poetice de mare rafinament, metafore deosebite: ”și-mi va săpa ferestre-n arcadele de fum”; ”într-un poem cu îngeri au locuit doi prunci”; ”m-am spovedit unei lumini”; ” să-mi scutur din pleoape târziu înserarea”; să mă întind spre tine ca un arc”; ” și nuferii să-mi crească pe retine”; ”aripile albe ce ne-au înmugurit”; ” s-aprindem lumina pe muchii de zor”; ”ca un arcuș ce mângâie o rană”; ” s-aluneci ca un șir în carnea albă”;” din gene-mi curge toamna, cuvintele-au tăcut” etc…  Pentru a scrie un poem e nevoie de inspiraţie, de grația divină. Lumina fragilă care pâlpâie deasupra foii albe așteaptă smerită.

 ”De mor o zi, nu-ți folosește la nimic,/ Poemul nu se naște la-ntâmplare,/ Mă pregătesc să mor de tot și mă ridic,/ Să-ntind aripa dincolo de zare”… ( Cu luna coborâtă-n piept). Acuratețea expresiei adaugă un plus de noblețe trăirilor izvorâte din adâncuri tăinuite.

Temele întâlnite în volum sunt variate: dragostea, dorul, zborul, dezmărginirea, tristețea, visul, trecerea timpului etc. Cele mai multe versuri sunt închinate iubirii. Dragostea este pentru poetă însăși rațiunea de a fi, de a întâmpina zorii cu zâmbetul pe buze. Poeta invocă iubirea, o așteaptă cu nerăbdare: ”Să-mi pui pe frunte cercul iubirii nesfârșite” și-i cere iubitului; ”Pictează-mă de vrei în titlul unei cărți,/ Pictează-mă pe-o frunză, pe raza cea mai pură,/ Pictează-mă în tine, pe dosul unei hărți,/ Sărută-mă pe ochi, sărută-mă pe gură…” (Pictează-mă).

Iubirea este o stare inefabilă, face sufletul să vibreze: ”M-atingi, vibrez, sunt coarda unei harpe / Și simt cum n-am crezut să simt vreodată”… ( La granița cu mine).

Dar ”Cel mai frumos dar” sunt ”mâinile care știu să iubească,/ Cel mai frumos izvor de lumină – / Șoaptele tale-n tăcerea deplină”.  Și ce poate fi mai încântător decât această declarație de dragoste: ”Mi-e dor, iubitule, și tot mai dor,/ Ești primăvara din privirea mea,/ Mi-e dor, iubitule, și iar mi-e dor,/ Poemele ce le citești în ea.” (Tot mai dor). Metafora, folosită ca instrument stilistic, deține forța secretă care înnobilează și lărgește gama sensibilității poetice.

Alte exemple de metafore reverberante, încărcate de sensuri: ”Tu mi-ai trimis lumina de la magi/ Ca nuferii să-mi crească pe retine”;”Să strângem în pumni culori pastelate,/ Agheasmă din nori și mir de pe stele”; ”Să-mi crească din iris aripa cea nouă,/ Să-ți fiu o lumină, să-mi fii izbăvire” etc. Poeta nu este străină de suferință. Sunt destule nopți de zbucium, de așteptare, de tristețe, când ”aorta” zvâcnește la fiecare ticăit de ceas. Nu putem trece cu vederea momentele de reverie și visare, de aceea dorința nestăvilită de a se detașa de realul imediat: ”Da, am ales să locuiesc sub stele,/ Să mă îmbrac în roua dimineții,/ Din puf de păpădie fac castele,/ Și simt frumos, așa cum simt poeții.” ( Lacrimi zâmbitoare).

Prin intermediul poeziei, Maria Ieva încearcă să se regăsească pe sine, să recupereze acel spațiu al purității, îngemănându-se, adesea, cu cerul, cu soarele, luna, stelele, cu nemărginirea. Spiritul poetei tinde spre verticalitate, spre eliberarea din spațiu finit. Dar cine nu râvnește măcar o clipă la comuniunea cu transcendentul, cu spațiul tainic al nefăcutului? Călătoriile imaginare îi oferă clipe extatice eliberatoare. Reflexivă, uneori, bogată în simboluri, poezia ne arată o poetă stăpână pe mijloacele de expresie, ajunsă la o maturitate stilistică. Exemple de câteva versuri care îți umplu sufletul de emoție și blândă înfiorare: ”Cuprinde-mi și gândul și mâna-ntre mâini,/ Prin galaxii neumblate ia-mă cu tine,/ Voi pune iubirea-n pocale de crini,/ Acolo, în cer, nu există un mâine”( Gând rătăcit).

Lirismul subtil migrează în spații noi, unde jocul liber al imaginației nu cunoaște bariere. Fascinată de ancestral, poeta năzuiește să găsească – într-un târziu – sursa originală a spiritului. Pe parcursul întregului volum găsim expresii de mare delicatețe, întrezărind în aura lor sufletu-i ceremonios care se confesează cu sfială, ca în fața unei icoane. Substanța poetică se condensează, purificându-se de formele goale. Prin nedefinitele culori matinale își deschide sufletul, suflet în care a pus ”un zâmbet dis-de-dimineață”.

 

”în brațe întinse strâng lumina / Și Dumnezeu îmi este mângâiere”

 

Urmând firul de lumină… Maria Ieva speră să descopere adevăratul sens al lucrurilor, adevărata esență a Sinelui.

Între plinuri și goluri se află trăirea poetei, aceasta având conștiința perisabilității lucrurilor, dar și dorința durabilității lor.”Vom pleca acum sau mâine,/ De plecat plecăm oricum,/ Din ce-am fost nu va rămâne/ Decât colbul de pe drum:” ( Vom pleca).

Omul nu reușește să-și depășească condiția de ”prizonier al timpului limitat”, astfel că poeta înalță, deseori, rugăciuni către divinitate, sperând într-o salvare: ”De-acuma zboru-mi aparține,/ Nu te mai cânt în versul meu/ Și nu mai sunt a ta minune,/ Azi m-am întors la Dumnezeu.” ( O inimă din păpădie).

De multe ori, descoperim în lumina versurilor și umbra unui gând tensionat, temător: ”Să-ți închin durerea, dorul ce mă arde,/ Să-mi redai speranța dimineții calde” (Viu spre absolut).

Înfrângerile, tristețile, melancoliile sunt învăluite într-o sensibilitate rafinată – departe de a deveni captive sfâșierilor abisale. ”De ce se-aude ceasul lăcrimând/ Purtând iubirea ultimului gând?”(Către apus). Imaginile artistice, rezultat al unui spirit creator rafinat, surprind în mod plăcut cititorul:” În noaptea asta te-am chemat și eu/ Să îți culegi, tu, macul înflorit,/ Dar ai tăcut cum tace Dumnezeu/ Când ne privește blând și liniștit.” ( În noaptea asta).

Versurile scot în evidență imaginația debordantă, complexitatea și libertatea de creație a spiritului. O lumină tandră și mângâietoare se revarsă peste toate – chiar și atunci când viața rănește.

Situată într-un spațiu al sensibilității, strecurându-se printre idei, poeta invadează matca semnificațiilor, adâncind albia sau erodând malurile în căutarea și descifrarea ”marilor taine”. Fără împlinirea și împărtășirea iubirii sufletul rămâne ca o navă plină cu bogății care plutește în derivă pe ape învolburate. Și ne întrebăm, de multe ori, cum poate fi întâmpinată iubirea? Ne spune chiar poeta: ”Cu visuri tremurânde, cu pasul mic, smerit,/ Cu buzele flămânde, cu dor neostoit,/ Cu umbra răsucită mai sus de cotul stâng,/ Când m-am lăsat iubită, am încetat să plâng” ( Ți-am scris). Nu-mi rămâne decât să las cititorul să descopere trăirile poetei Maria Ieva la care ”literele s-au transformat în stele, stelele sau preschimbat în păsări” ( Pe dinăuntru).

 

Valentina Becart / august 2020