Dragii mei enoriași!
Nu ne furați sfinții! Acest apel era scris pe o pancartă a credincioșilor participanți la pelerinajul de la moaștele Sfintei Cuvioasa Parascheva de la Iași din 14 octombrie, anul acesta. M-a cutremurat, așa cum m-a cutremurat strigătul tinerilor de la Revoluție, din Timișoara: ,,Vom muri și vom fi liberi!” Asemenea apeluri vizează substraturi profunde ale conștiinței, ale mentalității noastre de creștini și de români. În momentele de referință ale vieții, răzbate la suprafață strigătul disperat al unei generații, al unor mase de oameni, moștenitoare ale unor tradiții și credințe străvechi.
Pelerinajul la moaștele Sfintei Cuvioasei Parascheva de la Iași ridică o serie de probleme, atât pentru autorități, cât și pentru credincioșii de rând. Vom încerca să le analizăm, cu slabele noastre puteri.
Autoritățile politice și administrative, care au gestionat situația de la Iași au avut în vedere evitarea unor aglomerații masive de oameni veniți din cele mai diverse zone ale țării, iar uneori și din străinătate, care ar fi putut duce la o adevărată explozie a pandemiei. Nimeni nu contestă acest lucru, iar cei ce au luat măsuri privind organizarea pelerinajului, cu siguranță că au fost oameni de bună credință. Au scăpat însă din vedere un lucru esențial: colaborarea cu autoritățile religioase, cu Mitropolia Moldovei, care ar fi avut un cuvânt greu de spus și ar fi putut să ajute la găsirea unor soluții mult mai eficiente, care să împace și legea și pelerinii. Din câte am înțeles din presă, nu a existat nici un fel de colaborare în acest sens. Mitropolia pur și simplu nu a fost băgată în seamă. Păcat! Poliția, jandarmii și preoții din municipiul și din județul Iași ar fi putut gestiona situația, ar fi putut organiza corespunzător pelerinajul, astfel încât să se păstreze distanța corespunzătoare între pelerini, să se poarte mască, să se facă dezinfectarea imediată a raclei după fiecare pelerin. Se putea prelungi programul la mai multe zile. Se instalau stații de amplificare și video în mai multe locuri din apropierea catedralei pentru transmiterea slujbei. Alte măsuri specifice puteau fi luate acolo, la fața locului, de oameni care aveau experiența anuală a acestor pelerinaje și știau unde și cum trebuie să intervină. Printr-o bună colaborare a autorităților politice, administrative și bisericești se puteau găsi soluții, care să mulțumească pe toată lumea.
O bună parte din vină revine și pelerinilor. Nu cred că au fost pelerini adevărați cei care forțau cordoanele organelor de ordine, cei care strigau nu tocmai ortodox. În asemenea cazuri sunt infiltrate adesea și grupuri de diversiune, care urmăresc scopuri politice, discreditarea unor partide, căderea unor miniștri și unor guverne etc. Este păcat ca o manifestare pur religioasă să fie transformată într-o manifestare politică! Scriu aceste rânduri cu durere pentru creștinii adevărați, care au mers la Iași cu toată sinceritatea unei credințe adevărate să se întâlnească cu Sfânta lor, cu Sfânta Moldovei. De sute de ani, din vremea lui Vasile Lupu, așa s-a pomenit, așa s-a obișnuit. Toate generațiile de creștini de atunci încoace au procedat așa. Au așteptat un an întreg, au înscris pe răbojul sufletului toate necazurile, toate nevoile și aspirațiile lor, ca să i le destăinuie Sfintei de ziua ei. Dacă nu ar fi simțit nici o binefacere, nici o împlinire, nu s-ar mai fi dus în anii următori, dar au fost și sunt oameni, care au mers la Sfântă zeci de ani la rând. Pelerinajul din 14 Octombrie a devenit pentru mulți o necesitate astringentă. Așa cum abia aștepți să te întâlnești cu cineva drag, fie că e părinte, fie copil, fie frate, soră, prieten etc. după mulți-mulți ani de despărțire, așa simt acești oameni povara dorului de ,,Sfântulița” lor. Lângă lacra ei cu moaște și-au plâns durerile, și-au destăinuit secretele, și-au înălțat rugăciunile. Pe ea au rugat-o să le dea sănătate lor și celor dragi aflați în suferință, să îndepărteze de la unii patima beției, a fumatului, a desfrâului și altele asemenea. Pe ea au rugat-o să le dea pace și liniște în casă, înțelegere între soți, părinți și copii. Pe ea au rugat-o să le ocrotească pe cei dragi plecați să-și câștige o pâine printre străini. Pe ea au rugat-o să mijlocească la Dumnezeu pentru sufletele celor plecați în veșnicie nespovediți, neîmpărtășiți și nepregătiți. Sfântulița le-a fost mamă, soră, prietenă. Acum, în vreme de grea încercare, când auzim zi de zi de cifre imense de infectați, de spitalizați, de morți, când vedem cum sunt duși cei morți de covid cu mașina poliției până la cimitir și nu mai au parte nici de o înmormântare creștinească, acum nevoia de ocrotirea Sfintei este mai puternică decât oricând. Au rugat-o când a fost secetă, când au fost epidemii de ciumă, de holeră, când au fost războaie, când au fost cutremure, cum să n-o roage și acum? Se duceau la Iași peste o sută de mii, dar nu erau toți cei care o cinsteau și o venerau pe Sfântuliță. Alături de aceștia erau și milioanele de creștini ortodocși, care participau în ziua ei la slujbele ce se oficiau în cinstea ei în toate bisericile ortodoxe, erau miile de familii, care aveau praznicul casei de ziua Sfintei Parascheva, localitățile care aveau nedei în această zi. Erau alături de aceștia miile de femei și bărbați, care poartă numele Sfintei sau derivate ale numelui ei. Sfinții fac parte din ceata prietenilor lui Dumnezeu, dar fac parte și din viața noastră. Credința noastră în Dumnezeu și-n sfinții Lui ne este reazim în viață, ne dă încredere în viitor, putere de a suporta mai ușor greutățile și necazurile în viață. Cu Dumnezeu și cu sfinții Lui alături nu mai suntem singuri, indiferent cât ar fi bolile de periculoase, vrăjmașii de puternici, necazurile de mari. Cele ce par cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu și la sfinți.
Conducătorii noștri, fie că sunt români sau străini, fie că sunt creștini ortodocși sau de alte confesiuni, trebuie să înțeleagă aceste aspecte. Ele fac parte din psihologia poporului român, din sufletul lui. Nimeni nu are dreptul să intre încălțat în sufletul unui popor. Cei ce fac legile, ordonanțele și ale reglementări legislative trebuie să ia în calcul aceste realități spirituale și faptul că oamenii sunt oameni, ci nu roboței și marionete.
Lozinca ,,Nu ne furați sfinții!” nu este numai a pelerinilor de la Iași din zilele trecute, ci este strigătul de disperare al unui neam întreg, al poporului român, creștin-ortodox din tată-n fiu.
*
Suflet călător(V). Moartea este prilej de meditație a celor rămași în viață. Ei cugetă asupra vieții și asupra morții, asupra rostului existenței omenești pe acest. Altfel spus, este momentul prielnic de a ne pune întrebările fundamentale, care au frământat lumea în toate timpurile și în toate locurile unde au existat comunități umane. Într-un bocet din Mărășești întâlnim versuri tulburătoare, care privesc condiția umană: ,,Omu-n lume-i ca o floare,/Când îi vine ceasul,moare./ Floarea tot mai înflorește,/Iar omul putrezește./Vine moartea-ntr-un clipit/Ca să-l ia de pe pământ,/Lasă masă, lasă casă,/Lasă viața frumoasă./C-așa-i viața omului/Ca și frunza codrului;/ O bate ploaia și vântul,/S-amestecă cu pământul./O suflă vântul pe toată,/Parcă n-a fost niciodată./Lasă casă, lasă masă,/Lasă viața frumoasă/De bea paharul de moarte,/Atunci le uită pe toate./C-așa-i viața trecătoare,/Unul naște, altul moare./Stai, soare, nu te grăbi,/Pânʼ cutare s-o găti/Ci podoabe de mătasă,/C-acu pleacă de acasă,/Cu podoabe de argint,/Că pleacă de pe pământ./Pământu-i veșmânt uscat,/Ai trecut și te-a uitat./Te-ai stins ca o lumânare/Într-un răsărit de soare./Ai trecut cum trece bruma,/Te-ai dus pentru totdeauna!”
Cel ce moare are de făcut un drum lung prin lumea de dincolo, până ajunge la Domnul Hristos: ,,Să se ducă la Hristos,/C-acolo-i locul frumos./Acolo-s mesele-ntinsă/Și făcliile aprinsă”. Plecarea însă e definitivă, pentru totdeauna: ,,Lunca-i luncă,/Iarba-i verde,/Cutare nu se mai vede,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”/
Despărțirea e sfâșietoare însă, nu numai pentru cei rămași, ci și pentru cel care pleacă. Convingerea că cel mort continuă să trăiască prin sufletul său este puternică, incontestabilă. Au loc dialoguri între cei vii și sufletul celui răposat: ,,Plecași, cutare, plecași,/Oile cui le lăsași?/ Le lăsași la copilași./Pe lume cât ai trăit,/De ele tot ai văzut,/De-adăpat le-ai adăpat,/De mâncare tu le-ai dat./ ,,- De-adăpat cinʼle-adăpa?” ,,- Copilașii când or vrea!/De mâncare ei le-or da,/De-o putea, de n-or putea!”/,,Oilor, oițelor,/Voi lâna să v-o cerniți,/Jumătate s-o-negriți,/Pe cutare să-l jeliți!”.
Mortul pleacă în lumea de dincolo, dar dorul, grijile și legătura cu lumea de aici rămân puternice. ,,Ră jale-am prăvit,/De m-am despărțit/De-ale mele vaci/Și de-al meu grajd!/Cine mâncare le-o da?/Cine le-o mai adăpa? Cine grij-o mai avea/De turmița mea de oi/Care-o pășteam prin zăvoi?/ Cine-acu le-o mai păștea?/Cine le-o mai adăpa?/Că eu nu le-oi mai putea,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”
Ar fi o soluție de atenuare a acestor griji prin înmormântarea ,,lângă casă”, ,,în grădină”, ,,lângă stână”, oricum, cât mai aproape de familie, de vite, de locurile dragi: ,,Și noi, dragă, te-om rugare/Cu rugare mare,/Cu rugare tare,/Ca să mi te-ngroape/Lângă noi, aproape,/Să-ți facă groapa sub scară,/Să fii tot cu noi pe-afară./Să-ți facă groapa-n obor,/Si fii tot cu noi la zbor./Să-ți facă groapa-n grădină,/Să fii tot cu noi la cină./Să-ți facă groapa-n luncă,/Să fii tot cu noi la muncă./Să-ți facă groapa-n zăvoi,/Să fii tot cu noi la oi!” Este și dorința ciobanului mioritic de a fi îngropat ,,în dosul stânii/Ca să-mi aud câinii.” Lucrul acesta este foarte interesant. Spunem aceasta, gândindu-ne la momârlanii de peste munți, dintre Petroșani și Hațeg, populație străveche, foarte probabil dacică, care-și îngroapă morții în curte, în grădină, până astăzi. E foarte posibil ca și dacii să fi avut acest obicei, în ideea că astfel sufletele celor decedați nu se vor supăra pe cei rămași, nu se vor transforma în strigoi sau moroi și nu le vor face rău. Îngropându-i în curte, lângă casă, în grădină, morții vor continua să facă parte din familie, legătura dragostei va străbate perdeaua morții și va uni cele două tărâmuri ale existenței. În felul acesta despărțirea nu mai era atât de dureroasă, de apăsătoare.
Despărțirea de cel răposat nu o resimt și nu o exprimă numai oamenii, ci și animalele, pomii, florile etc.: ,,Scoală, Angelică, scoală,/De mai ieși în prag afară,/Să vezi vitele cum zbiară/Și nu zbiară după fân,/Zbiară dup-a lor stăpân./Iar, Angelică, iar, Ia mai ieși în prag afară,/Să vezi pomii cum te plângu!/Plânge-mă, să faceți lac,/Că eu n-am ce să vă fac!”
*
Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Sfântului Tihon de Zagorsk am selectat pentru azi un fragment intitulat Oaia rătăcită. Iată-l:
Vezi că o mioară care s-a rătăcit de turma ei aleargă, zbiară și le caută pe celelalte, până când iarăși le găsește. Asemenea i se cuvine să facă și creștinului aceluia care din nevrednicie și neascultare s-a depărtat de turma oilor lui Hristos: să caute, să ceară, să bată și să plângă, până când se va alătura acestora din nou; și, dimpreună cu David să-I ceară Lui, rugându-se stăruitor: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută pe robul Tău” (Ps. CXVIII, 176). Se depărtează de turma lui Hristos tot nelegiuitul, desfrânatul, preacurvarul, tâlharul, furul, șperțarul, cămătarul, necăjitorul, vicleanul, clevetitorul, bețivul, iubitorul de plăceri trupești, vorbitorul de rău, mâniosul și alții asemenea lor; fiecare dintre aceștia este o oaie pierdută, care s-a rătăcit de turma lui Hristos. Căci oile lui Hristos ascultă de glasul Lui, după cum El Însuși zice nouă: „Oile Mele ascultă de glasul Meu” (Ioan, X, 3). Și chiar de socotesc unii că aceia se găsesc și ei în turma Mântuitorului, prin firea lor sunt străini de aceasta și vor rămâne străini de Hristos Însuși și de viața veșnica până când nu se vor întoarce cu adevărat, unindu-se cu turma Lui. Întâmplarea și cugetarea aceasta te povățuiește să te cercetezi pe tine, căutând dacă nu cumva, din nepăsare, te-ai rătăcit și tu de turma lui Hristos. Și dacă vei zări în conștiința ta această pustiire, nu zăbovi să te întorci prin pocăință, lacrimi și suspine, până când mai este încă vreme și mai sunt deschise porțile binecuvântatului sălaș al oilor lui Hristos, în care intrăm prin pocăința și credința cea adevărată”.
*
Cele zece porunci ale poporului român. Circulă pe internet în ultima vreme un material cules dintr-un ziar datat 5 octombrie 1930 cu acest titlu. Îl redăm, fiind important:
- Daţi copiilor voştri nume românesc!
- Păstraţi-vă graiul, portul şi obiceiurile cele vechi româneşti, pentru că acestea sunt temeliile întregii naţii româneşti şi stabilesc identitatea noastră ca indivizi ai unei naţii.
- Limba românească este o moştenire din bătrâni şi totodată o avere care nu trebuie să se piardă niciodată, stă la baza înţelepciunii şi culturii populare.
- Adunaţi toate scrierile precum şi toate poeziile, cântecele, chiuiturile, basmele şi proverbele româneşti, ca nu cumva să se piardă, daţi-le de la gură la gură ca să le ştie fiecare; folclorul este o comoară de înţelepciune, de experienţă umană.
- Păstraţi-vă legea ortodoxă, bisericile, precum şi toate lucrurile din vechime; nimic altceva nu a păstrat până acum morala necesară civilizaţiei adevărate.
- Nu uitaţi la orice pas sau lucrare, că sunteţi Români. Cumpăraţi tot ce vă trebuie numai de la Români si cereţi-le să producă mai bine.
- Fiţi mândri dacă sunteţi în stare de a învăţa pe alţii a vorbi limba cea frumoasă românească şi să puteţi transmite folclorul.
- Fiţi mândri de poporul românesc, de moșii și strămoșii voștri, pentru că el este unicul care a luptat cu toate liftele păgâne pentru a păstra graiul românesc, moștenit din vechime, cultura românească, care a dat lumii atâtea genii.
- Ajutoraţi totul ce simte adevărat româneşte şi respectă tradiţiile si cultura românească.
- Ca buni români nu uitaţi niciodată de Dumnezeu, pentru că numai prin credinţa în El s-a păstrat binele întregii Românii Mari de azi(1930)”.
*
In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(II). ,,Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc”, a fost de acord ca Domnul Acad. Ștefan Pascu să-mi facă referatul și l-a încredințat pe redactorul Rusu-Șirianu să facă formalitățile și să trimită cartea la Cluj.
A urmat o perioadă stupidă. De la Craiova mă mințeau că vor trimite cartea, că au trimis-o, că au uitat, că iar o vor trimite. Bazându-mă pe afirmațiile oltenilor, îl deranjam pe Domnul Pascu mereu cu telefoane, ca să-l întreb dacă a primit, sau când să mă duc să-mi dea referatul. La un moment dat, bietul om, luat de avalanșa multiplelor sale obligații, a avut impresia că chiar a primit manuscrisul. Altă perioadă de drumuri la Cluj, de situații penibile, când nu știa cum să se scuze că a rătăcit manuscrisul, că nu l-a găsit etc.
La simpozionul de la Severin din 5-7 decembrie(1980), am aflat că Domnul Acad. Ștefan Pascu are serioase necazuri. Ginerele său a fugit în Anglia și acum face ,,zgomot” pe acolo ca să i se dea voie și soției să plece. Din această cauză, Domnul Pascu a căzut în desuetudine. Cu toate acestea, nu va putea fi înlocuit de un altul. Chiar la Congresul Istoricilor din vară se zice că a fost foarte amărât. L-au scos și din Comisia Internațională de Istorie. Păcat.
La 16 ianuarie 1981, Rusu-Șirianu a recunoscut că e ,,un mare-mare mincinos”. Nu trimisese cartea, dar m-a asigurat – a câta oară! – că o va trimite. Abia la 22 februarie, Domnul Pascu mi-a confirmat că a primit-o.
La 6 aprilie m-am dus din nou la Cluj. Domnul Ștefan Pascu locuia pe strada Brașov nr. 18. Avea o vilă mică, frumoasă, destul de cochetă, gard de fier solid, cu bordură de ciment, grădiniță cu flori, curte asfaltată, mașină în garaj. Întrevederea cu Domnul Pascu a durat vreo două ore. Nu știu ce să cred: ori așa face cu toți cei care-l vizitează, ori are o stimă deosebită pentru mine. Spun aceasta, gândindu-mă cu câtă greutate îmi rup eu din timp pentru a discuta cu cineva și încă un timp atât de îndelungat. M-a întrebat cu toată bunăvoința de preocupările mele, de proiecte și realizări. A privit cu toată seriozitatea proiectul cu etnoistoria românilor. A încercat de vreo 5-6 ori până a reușit să prindă la telefon pe directorul Muzeului de Etnografie și Folclor din localitate, scriitorul Tiberiu Utan. I-a spus că va veni la dumnealui un ,,coleg de-al meu oltean, care ar dori să studieze inventarul arhivei de folclor”. A încercat iarăși de câteva ori să-l găsească pe Domnul Ion Taloș, directorul de la Centrul de Studii Folclorice și Etnografice din Cluj, dar nu l-a găsit. A apreciat articolele mele cu cronografele, Transilvania și Ioan Alecsandri, pe care i le trimisesem mai înainte. Spre nenorocul meu, lucrarea cu Nicolae Iorga e într-o situație critică. Deși în urmă cu câteva zile, dumnealui îmi spusese că referatul și prefața sunt gata, cu o zi înainte, nefiind dumnealui acasă, doamna a împachetat toate cărțile, dosarele și hârtiile în lăzi, astfel încât în dimineața zilei respective, deși a căutat ,,aproape o oră”, i-a fost imposibil să găsească lucrarea mea. A stat mult pe gânduri, căutând o soluție, singura valabilă fiind aceea de a mai face un drum la Cluj. La un moment dat, s-a oferit să mi-o trimită prin poștă, dar mi-am dat seama că aș profita prea mult de bunăvoința acestui om. N-am stabilit ziua când mă voi duce din nou, dar, în orice caz, după 8 mai. Mi-era teamă, totuși, să nu se fi pierdut manuscrisul. Prea mult s-a interesat dacă eu sau editura mai avem vreun exemplar.
Am vorbit de congresul din vară(Congresul internațional de Istoria Științei). Dânsul va conduce o secție. Am vorbit despre Bibliografia istorică a României. Pentru perioada 1900 – 1944 nu s-a realizat încă o bibliografie completă, ci doar încercări mărunte, sporadice. Apreciază revista ,,Biserica Ortodoxă Română” și ,,Mitropolia Ardealului”.
*
Această formulare, ”popoarele au conducătorii pe care îi merită”, a fost repetată până la plictis în vremea în care numeroase țări se găseau sub ocupația comunistă. Cei care o repetau, cu îngâmfare, obrăznicie și fățișă bucurie, erau, mai ales, crainicii posturilor de radio propagandistice (gen,”Europa Liberă-Libertatea” și “Vocea Americii”) și de cei care, după prăbușirea comunismului, s-au grăbit să se pună în slujba unui nou (de fapt foarte vechi) “jupan”. Acești mercenari de duzină, a căror credentiale morale au fost întotdeauna de mucava, mereu au uitat să spună că în Estul Europei popoarele nu aveau nici un cuvânt de spus despre conducătorii lor, ele erau ocupate militar și aflate la voia unui stăpân cu care, culmea cinismului, chiar patronul vânduților despre care pomeneam, căzuse la învoială. Am săvârși un păcat de neiertat dacă măcar o clipă am uita că în Estul Europei comunismul s-a instaurat cu binecuvântarea puterilor “democratice”. Sângele a milioane de oameni nevinovați stă pe mâinile lui Stalin și acoliților lui, dar și ale conducătorilor SUA și Marii Britani. Oricum, iată că istoria s-a dovedit din nou mai ingenioasă decât “laboratoarele” cutăror “înțelepți”.
Adrian Erbiceanu
Accelerația de curbă este unda energetică a unui punct inițial aflat în desfășurare.
Cine, noi?!
Într-o monografie dedicată perioadei 2008-2016, mai mult decât fastă din activitatea creatoare a lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU, am remarcat faptul că dincolo de calitatea de „scriitor aproape «total» […], poet, critic și istoric literar, teatral și de film, eseist și prozator, publicist și ziarist” (Dumitru Micu), ipostaza „cea mai semnificativă și mai apropiată de temperamentul, vocația și profesionalismul său este cea de critic și istoric literar”. În această postură, Ștefan Vida Marinescu se înscrie în micul grup al celor preocupați de promovarea scriitorilor teleormăneni, „din solidaritate (de breaslă), din ambiția de a promova și spiritul sudist”, cum afirma într-un interviu din anul 2016.
