Vavila POPOVICI: Despre patriotism și iubire

„Nu poți iubi patria legat la ochi.” – Federico Garcia Lorca

Iubirea este cel mai frumos sentiment care unește sufletele oamenilor. Întreg Universul funcționează cu și datorită iubirii. Iubirea este sursa de energie a realizării tuturor lucrurilor, impulsul mișcării tuturor ființelor, este scopul mișcării, a muncii noastre.

Iubirea este liantul între Cel de Sus și Omul de pe acest pământ. Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, ne spune: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”.

Viața nu poate fi absolvită de iubire, căci „unde dragoste nu e, nimic nu e!” Tot Biblia ne spune: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor” (1 Corinteni, cap.13).

Zilele acestea scriam în notele mele de jurnal despre scrisoarea strălucitului fizician Albert Einstein către fiica sa, în care afirma că „Forța universală este iubirea”: Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers… (…) Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns”.

„Ți-e interzisă iubirea, pentru că încălzește”, spunea Diavolul în dialog cu personajul Adrian Leverkühn, în cartea sa „Doctor Faustus”, Thomas Mann. Dar iubirea are un registru larg pentru noi, viețuitorii acestei lumi, ea este, după spusele lui Napoleon Bonaparte, „cea dintâi religie a omului civilizat”. Cu alte cuvinte suntem datori să ne iubim și să păstrăm iubirea care include, la rândul ei, sentimentul compasiunii care alungă ura și disprețul.

„Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”, spunea poetul românilor – Mihai Eminescu. Patriotismul – definește dicționarul – este sentimentul de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. Este legătura emoțională față de țară și de o națiune, din motive etnice, politice, culturale sau de altă natură.

Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică: patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi); naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile istoric-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică.

Patriotismul este un sentiment de mândrie izvorât din întâmplări bune și frumoase petrecute în țara ta. Dragostea și mândria unei națiuni se contopesc într-un mod fericit cu patriotismul. A dori binele și frumusețea țării, spiritualitatea ei, este superlativul dorinței tale! Apostolul Pavel a explicat creștinilor diferența dintre omul fizic, adică omul care se conduce după dorințele cărnii, și omul spiritual, adică omul care prețuiește lucrurile spirituale. „Cu cât modul de gândire al unei persoane se aseamănă mai mult cu cel al lui Hristos, cu atât mai profundă este spiritualitatea sa și cu atât mai aproape este de a dobândi viață și pace” (Romani 13:14).

A fi patriot înseamnă a fi cinstit, a avea conștiința curată, o gândire logică și o inimă caldă. Definiția cea mai simplă a patriotismului este iubirea de țară. Ori ești patriot, ori nu ești. Cale de mijloc nu există.

Toți filozofii veacurilor au avut în vedere acest sentiment, și nu l-au ignorat, fiindcă l-au considerat ca fiind o datorie a fiecărui cetățean. Am vorbit cândva, într-un eseu, despre înțeleptul grec Socrate care insista cu învățătura lui și întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire, mai mult decât pentru tată?” Și tot el spunea că „a trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”. Oare nu asta se vrea?

Există acest sentiment al patriotismului și atunci când te afli departe de țara ta și când nu poți fi indiferent față de soarta țării de care ești departe sau pe care ai părăsit-o din anumite motive. De aceea votează cetățenii unei țări oriunde s-ar afla, și urmăresc cu interes și cu inima rezultatul alegerilor.

Dramaturgul irlandez George Bernard Shaw vorbea despre convingerea unui patriot că țara sa este superioară celorlalte. Cred, mai curând, că trebuie să aibă în gând ceea ce astăzi numim competiție. Și competiția trebuie să aibă loc fără a învrăjbi pe unii împotriva celorlalți, ci a le arăta că se poate mai bine, că progresul se obține tocmai având în vedere actul competițional. O văd ca o luptă pentru mai bine, pentru un adevăr obținut prin stăruință, prin muncă cinstită, care va ține seama de noțiunea de omenie, de logică, de cântar, în tot acest proces competițional.

Competiția, ca atare, este necesară, în vederea progresului. Ierarhiile valoroase se nasc din competiții conduse cu onestitate. Românii au trăit, experiența unei societăți așa-zis egalitare, care nu făcea altceva decât să nu permită celor merituoși să ocupe locurile meritate, iar celor incompetenți să fie susținuți în posturi fără să facă nimic, și să fie plătiți din munca celor harnici și merituoși. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre patriotism și iubire” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a II-a)

„Tu nu eşti nou, dar dintre vechi Întîiul aici

Lăsat în grai să sângere s-ar cuveni. Nu piere

Urma eroului, doar se îmbracă în foc şi devine

Icoană în grinda nemuritorilor.”

(Ioan Alexandru)

În Ţara Dacului liber, Glia străbună îşi purta Apele sfinte la sân, îmbrăţişând cu braţele sale vânjoase şi darnice, şirurile milenare de Munţi – Cetăţi – Altare de slujire a Neamului.

În Ţara Dacului liber, chezăşia o purta Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Moşie.

În Ţara Dacului liber, ofrandă se aducea din toate roadele pământului, din tot ceea ce se semăna, din tot ceea ce natura oferea în rodul ales şi din viaţa care prin moarte învia.

În Ţara Dacului liber, visele se întrupau Sibilelor frunţi peste care susurau strălucind diadema Apelor-steme, ca Nistrul nicicând să-l înfrunţi, sau Oltul şi Mureşul, Siretul şi Prutul, Bistriţa şi Târnava, Crişul şi Timişul, Jiul şi Argeşul, Buzăul şi Dunărea albastră săltând Voievodal cu toiagul Vlădicesc peste timpul ce se scurge şi vremea menirii sihastră.

În Ţara Dacului liber, Patria era Fiica lui Dor-Împărat care a strâns Roşul – sângelui martiric şi l-a pus pe steag lângă Galbenul de aur al iubirii, lipit de Albastrul cerului meleag.

În Ţara Dacului liber, lumina se înveşmânta în Cuvântul ei risipit în mărgăritare ca să ducă faima Voievozilor daci, dincolo de spaţiu şi de timp, în toate cele patru mari puncte cardinale.

În Ţara Dacului liber, toate Râurile Gliei străbune se varsă-n Istorie, dinastice în timp şi în glorie având heraldică domnească pecetluită peste undele lor surâzătoare, purtătoare de viaţă.

În Ţara Dacului liber, Munţii Carpaţi şi Frăţânii lor, Bătrânii Dobrogei, poartă în sânul cald toate ctitoriile ancestrale, voievodale, vlădiceşti, boiereşti, răzăşeşti, peşterile haiducilor ori cele cu pustnici.

În Ţara Dacului liber, fluturii planează în roiuri de curcubeu printre mieluşeii zburdalnici şi iezii neastâmpăraţi, iar vântul resfiră flori pentru mirificele albine,ce le vor adormi curând în mierea vieţii, în timp ce tăcerea greierilor, în refacere după madrigalul de seară şi de noapte, îşi pregăteşte sub buclele aurii ale secarei următoarele lor fermecătoare concerte.

În Ţara Dacului liber, lumina foşneşte cu aur peste brocartul ancestralilor Brazi, împământeniţi de Tatăl ceresc, de la începutul lumii peste această Vatră a armoniei celeste.

În Ţara Dacului liber, voioşia, bucuria, umorul, cântecul, jocul şi poezia au netezit permanenta transhumanţă înspre calea pururei transcendenţe, în aşa fel ca folclorul nostru regal, pornit de la bunic la nepot, să suie-n ceruri la străbuni cu privighetori şi ciocârlii cu tot.

În Ţara Dacului liber, Primăvara deschide hrisovul Anului prin magul Ghiocel, prin seraficul ciripit de păsărele, prin Vestalele ce ţes covorul de smarald al ierbii, prin seva ce desface mugurul în verdele imperial al vieţii pregătind cu alai împărătesc Sărbătoarea Dumnezeirii – Învierea Domnului, care împărtăşeşte Frumuseţea divină sufletelor frumoase.

În Ţara Dacului liber, Vara regină, majestuoasă, impudică, ispititoare şi pură, ca Rugul aprins al spiritualităţii noastre proverbiale, se-aprinde în tinda chindiei ţărăncii frumoase, cu sânii nuferi dalbi, lăsându-şi valurile moi de mătase să prindă contur pe malul apei, cu sălciile smerite în care clipocesc peştii argintii, umbrindu-le după-amiaza cu gene ei lungi de azur.

În Ţara Dacului liber, vibraţiile de velur ale Toamnei bogate, ispiteau surâsul de soare ca să picure-n struguri sublimul adevăr, iar frumoaselor Dochiţe venite la cules, vântul răsfăţat să le mângâie buclele rebele, dând tonul cântecelor şi chiotelor înnobilate de Cotnarul auriu.

În Ţara Dacului liber, Iarna se îmbracă cu Iia de nea a creştinului ortodox, cernind peste cuşmele dace ale caselor primitoare Colindele Naşterii Domnului şi cele ale Născătoarei, aşternând peste urmele paşilor colindătorilor grăbiţi de prichindei, tineri şi seniori, hlamida sa princiară, căreia i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, încrustat cu heraldica Crucii biruitoare.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a II-a)” →

Alexandru NEMOIANU: Smintelile

În Evanghelia Sfântului Luca,cap.17;1 Mântuitorul spune, ”cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care vin!” Sunt cuprinse aici câteva lucruri esențiale.

În lumea căzută, ca urmare a păcatului strămoșesc, ispitele vin și ele vin prin lucrarea necuratului și au consecință prin căderea în ele, din libera voie a omului. Dar în același timp păcatele comise și perpetuate și mai mult, înfățișate ca model și cale de urmat, sunt vina exclusivă a celui care le comite. Iar cel care le recomandă și duce în cădere pe mulți își adună enorma osândă. O osândă atât de mare încât Iisus exclama “vai” pentru aceia. Toate cele pomenite merită o privire încă mai atentă.

Aducând în lume păcatul, și prin el moartea, diavolul a obținut asupra lumii o stăpânire pe care însuși omul i-a conferit-o, prin neascultarea față de Dumnezeu și supunerea către cel rău. În acest fel, din pricina păcatelor omenești, necuratul a ajuns “stăpânitorul acestei lumi”. Este doar datorită dragostei infinite și milei lui Dumnezeu că oamenii nu sunt nimiciți de cel rău. Dar prin propriile lor puteri oamenii nu mai erau capabili să se mântuiască și să devină ceea ce, la început, au fost. Era nevoie de intervenția directă a lui Dumnezeu și ea a fost făcută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și prin șederea Lui între oameni prin jertfa de pe Golgota și prin glorioasa Înviere. În această privința un foarte important, tainic eveniment a avut loc și el ne este relatat în toate cele trei Evanghelii “sinoptice”.

Imediat după Botezul în Iordan, Mântuitorul a fost purtat “de Duhul” în pustie (în pustia Carantaniei) și acolo El a postit vreme de patruzeci de zile. Atunci de El s-a apropiat ispititorul.

Ispititorul nu știa că în față lui se află Fiul lui Dumnezeu, știa doar că “ceva” neobișnuit se întâmplă și categoric era îngrozit. Profitând de ceea ce era limpede, ca om, Mântuitorul era istovit și era flămând, ispititorul a căutat să îl “doboare” , să oblige la reacții contrare voinței și planului divin.

Aceste ispite au fost trei. Dar ele sunt “tipul” tuturor ispitelor pe care le oferă necuratul, în infinite forme, dar care toate, se reduc la aceste trei “tipuri”.

Necuratul a spus, ”zi acestor pietre să se facă pâini”. A încercat să așeze dorința materială peste puterea duhovnicească. Mântuitorul l-a respins aducându-I aminte, ”că nu numai cu pâine se va hrăni omul..”. Dar câteva lucruri trebuiesc nuanțate. De ce nu a făcut necuratul pietrele pâini? Era mai tentant. Nu le-a făcut pâini, deoarece NU putea. Necuratul nu poate face, poate oferi iluzie și ispită. Iar în oferta “pâinii” vedem ispita: bogăției, luxului, desfrânării, ”consumarismului”. A doua ispita a fost mai subtilă și ea se adresa mândriei, credinței în “deștăptăciune,. Necuratul citează din Scripturi, ”Îngerilor Săi va porunci să te apere..”. Iarăși este de nuanțat că citatul este incomplet, trunchiat. Este clara metodă a necuratului (să nu uităm că satana înseamnă “cel care dezbină”, iar diabolos înseamnă “cel care clevetește”,”cel care minte”.) căci nu există metodă mai josnică și mai perfidă de a minți decât folosind “jumătatea” de adevăr. Îndemnul la “provocare” a Creatorului, este respins prin vorbele, ”să nu ispitești pe Domnul..”. Această ispită este provocarea la: minune facilă, la scamatorie, la circ, la amăgire și mai rău, la răstălmăcirea adevărului divin. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Smintelile” →

Ionuț ȚENE: „Expansiunea Maghiară în Transilvania” de Alexandru Madgearu confirmă științific continuitatea românilor în spațiul carpatic

În privința continuității daco-romanilor și procesul de formare a poporului roman în spațiul carpato-danubiano-pontic s-au scris numeroase cărți și studii în istoriografia noastră în ultimele trei secole. Dincolo de ”enigmele și miracolul” formării poporului român în viziunea lui Gheorghe Brătianu, recent a văzut lumina tiparului la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște (2019), cartea ”Expansiunea maghiară în Transilvania” de istoricul noii generații, Alexandru Madgearu. Cartea este o adnotare bio-bibliografică la tot ce s-a scris despre invazia maghiară în Transilvania și despre etnogeneza poporului român. Studiul istoricului aduce la zi toată bibliografia și ultimele tendințe istoriografice privind migrația maghiară în Transilvania la cumpăna secolelor IX și X. Din ciocnirea acestor forțe tectonice entice din arealul transilvan aflăm de fapt date inedite despre primele formațiuni politice românești din Ardeal. Istoricul continua tendința istoriografică clasică pe linia lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, P.P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu, Ioan Moga privind etnogeneza, trecând prin perspectiva istoriografiei din perioada comunistă semnată de Kurt Horedt, Ștefan Pascu și Radu Popa, apoi prin post-decembriștii Ștefan Gorovei și Victor Spinei, ca să ajungă la noua generație de specialiști în zorii evului mediu românesc: Viorel Achim, Tudor Sălăgean, Adrian Ioniță, Ovidiu Pecican și Alexandru Simion. Autorul reușește cu o acribie fecundă să obțină o sinergie a informațiilor pentru creionarea unei sinteze istoriografice autentice privind năvălirea maghiarilor în Transilvania. Ceea ce aduce nou istoricul în interpretarea etnogenetică a poporului român este tocmai interpretarea critică privind izvoarele năvălirii maghiarilor din Asia în câmpia panonică și coliziunea cu statele și cnezatele din Ardeal. Teoria roesleriană sau a academiei maghiare de la 1986 privind ”terra deserta” în Transilvania la venirea triburilor lui Arpad nu se susține științific. La sfârșitul secolului IX, când cele șapte ttriburi maghiare pătrund prin nord-vest în Ardeal, din Panonia, aici erau formațiuni statale sub suzeranitatea imperiului bulgar. Statul bulgar imperial controla vestul și sudul Transilvaniei și drumul sării din Apuseni. Din punct de vedere diplomatic international o parte din Ardeal era de fapt Bulgaria. Imperiul bulgar nu putea controla acest spațiu bogat în pământuri fertile și minerale fără să trăiască aici o populație autohtonă. Conform descoperirilor arheologice locuiau în comuniune și bună vecinătate românii nominalizați de cronici, ca ”Blachi” sau ”Blacus”, cu triburile slave. Alexandru Madgearu analizează etnogeneza din punct de vedere topografic. Numeroase denumiri bulgare din Ardeal au rămas în limba română, ele nu au fost preluate după ocupația maghiară din secolele X-XI, fapt ce dovedește că poporul român conviețuia în pace și vasalitate prosperă sub dominația imperiului bulgar, păstrând denumirile topografice bulgare, fără să renunțe la ele și fără să fie preluate de la maghiari. Românii nu aveau cum să dea denumiri bulgare unor râuri, locuri și localități dacă s-au așezat după cucerirea maghiară, ci trebuiau să le preia logic de la triburile lui Arpad. Dar nu a fost așa, fapt ce dovedește că românii au trăit sute de ani în bună vecinătate cu bulgarii și slavii preluând toponomia de la aceștia, nu de la maghiari. Cel mai elocvent exemplu este Bălgrad, care înseamnă ”orașul alb”. Maghiarii numesc Alba -Iulia altfel, Fehersvar, deci românii nu au păstrat numele bulgar al localității până în secolul XVII. Triburile maghiare au trebuit să ducă un război cu imperiul bulgar ca să poată intra în Transilvania, iar stăpânirea bulgară se făcea, nu peste o ”terra deserta”, ci peste un ținut cu locuitori autohtoni români.

Alexandru Madgearu aduce numeroase exemple de denumiri slave, române sau dacice privind viața autohtonilor care s-au păstrat doar datorită continuității. Vezi denumirele de juzi din latină, cnezi din slavă sau voievod, titlu preluat și de către unguri de la români până în secolul XVI, când a existat autonomia ardeleană. Istoricul aduce noi dovezi lingvistice privind preluarea de către secui sau sași a unor denumiri și toponime de la autohtonii vlahi în zona Transilvaniei de sud-est. Oricum incursiunea maghiarilor asupra Ardealului a durat până în secolul XIII în valuri. Inclusiv numeroase denumiri de la pecenegi au intrat în limba română, înaintea ocupației maghiare. Românii au preferat denumirile lingvistice bulgare și pecenege dsau chiar cumane intrate în vocabular înainte de instaurarea regatului maghiar, deci când limba română era deja formată. Este o nouă dovadă lingvistică de continuitate pe aceste meleaguri. Gelu ”quidam blachus” a fost un puternic duce care s-a opus invaziei generalului Tuhutum și care a pierit la confluența râului Căpuș cu Someș. Alexandru Madgearu susține teoria istoricului clujean Tudor Sălăgean că Gelu a avut capitala în vechea Napoca roman, în zona actuală a Pieței Muzeului, nu la Dăbâca, Gilău sau Calvaria. Epopeea lui Gelu s-ar fi putut întâmpla nu la începutul secolului IX, cum ar afirma Gesta Hungarorum, ci mai târziu la mijlocul secolului X. Este o interpretatere nouă și inedită, pe care istoricul o interpretează exhaustiv și credibil. Regatul maghiar abia în secolul XIII reușește să pună o oarecare stăpânire peste cnezatele din Maramureș, unde trăia o puternică comunitate românească. Istoricul nu susține teoria falsificării Diplomei Ioaniților de la 1247, de către austrieci în secolul XVIII ca să justifice stăpânirea Olteniei. Consideră Țara Severinului o denumire de ”patria nordului”, o marcă a imperiului bulgar, denumită așa geografic, fiind la nord de capitala lor. În secolul XIII existau deja puterncie cnezate românești ca a lui Seneslau, Fărcaș sau Litovoi. Fărcaș înseamnă lup în maghiară, posibil ca adevăratul nume al voievodului din Vâlcea să fi fost Lupu, nume totemic pentru autohtonii proveniți din daci. Cu toată politica de catolicizare a regatului maghiar, autohtonii își păstrază credința ortodoxă, fapt ce confirmă continuitatea, deoarece ei s-au creștinat de la începuturi în procesul de romanizare și etnogeneză daco-romană. Ei erau creștini înaintrea invaziei maghiare și refuzau catolicismul care li se părea străin de sufletul și tradițiile lor, încreștinate conform legendei, de la Sf. Andrei. Nici teutonii nu au reușit să-i catolicizeze pe autohtoni. Alexandru Madgearu consider că Transilvania este izvorul și leagănul etnogenezei românești și ”rezervorul” demografic care s-a revărsat peste Muntenia și Moldova prin ”descălecatele” cunoscute. Munții, dealurile ardelene și pădurile de nepătruns, ca cele din Vlașca sau Teleorman, au fost vetrele etnogenezei românești. Deși ca istoric aș prelungi fenomenul înspre Nistru și Tisa, prin existența unei populații autohtone dacice care a preluat elemente de civilizație romană, constituindu-se, astfel poporul român pe un areal mai larg, dincolo de granițele statului român de azi: Valea Timocului, Cadrilater, Basarabia, Transnistria, Pocuția, Tisa și Munții Tatra.

Continue reading „Ionuț ȚENE: „Expansiunea Maghiară în Transilvania” de Alexandru Madgearu confirmă științific continuitatea românilor în spațiul carpatic” →

Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)

Motto:

„Trecut-au anii …”

(Mihai Eminescu)

Am 19 ani și nu știu cum am ajuns să fiu mămică, atât de repede! Prin câte am trecut! Parcă nici nu a fost viața mea! Mai ieri eram o copilă care mergea la școală, mai ieri am terminat liceul, am dat și examenul de bacalaureat, iar apoi m-am căsătorit cu Andrei, prietenul meu din anii adolescenței. Locuiesc intr-un sat din vestul țării, un sat în care trăiesc în armonie români, unguri, nemți și sârbi. Am facut naveta la liceu, in orașul capitală de județ, atât eu, cât și Andrei. După ce am absolvit liceul, mă gândeam să mă înscriu și eu la o facultate, după obicei. Până la urmă, m-am căsatorit cu Andrei. Părinții mei au un mic magazin la stradă unde se vând de toate, de la produse alimentare, la băuturi și imbrăcăminte. Ei au considerat că le-aș fi de mare ajutor dacă aș vinde eu în locul lor. Andrei stă tot în casa noastră, este, cum se zice, ginere în casă. El a dat examen la Facultatea de fizică, dar nu a intrat. Dupa nuntă, dragul meu Andrei s-a mutat la mine. Locuim la etaj, unde sunt două camere și o baie. Este o casă renovată, reamenajată și foarte spațioasă. Părinții mei au rămas la parter, pentru că nu vor să mai urce scări.

Nici nu știu cum au trecut toți acești ani, anii copilăriei și adolescenței mele! Când mă uit în urmă, mi se pare, după câte mi s-au întâmplat, că parcă aș avea o sută de ani! M-am bucurat când am aflat că voi avea un copilaș. Andrei era și el în al noulea cer. Părinții mei își doreau să audă un gângurit de prunc în curtea lor. În fiecare dimineață mă priveam în oglindă și-l întrebam pe Andrei cum îmi ,,vine’’ burtica.

Am mers regulat la controalele medicale cerute de medicul ginecolog, mi-am făcut ecografiile necesare, apoi când bebelușul a crescut și l-am simțit cum se mișcă în burtica mea, am fotografiat ecografiile. Port copilașul meu nu numai în mine, ci și pe telefon!

Mă gândesc uneori, oare cum se vor fi descurcat mamele înainte, fără tehnica de azi? Mama mea, bunica sau străbunica mea ce vor fi știind ele atunci despre sarcină, despre evoluția ei, despre naștere? Se vor fi îmbolnăvit și ele, cu pruncul în pântecele lor? Și oare cine și cum le-o fi ajutat? Mie mi s-a facut rău o singură dată, într-o seară și am sunat-o imediat pe doamna doctor ginecolog, iar Andrei m-a dus într-un suflet cu mașina, la dânsa, la cabinet. Mi-a spus: „Alina dragă, stai liniștită, odihnește-te, vei face niște analize când voi fi eu de gardă la spital. Te-ai agitat cam mult, se vede treaba!’’

Am făcut și analizele, care mi-au ieșit bine. Am stat internată în spital două zile, apoi am revenit acasă. Când mi se făcea dor de bebelușul meu, mă uitam pe telefon la fotografii. Andrei zicea că abia așteaptă să-l vadă acasă. Peste câteva luni urma să nasc. Am ajuns la una din cele două maternități din oraș și m-am internat. Mai erau alături de mine încă nouă gravide. Am aflat cu stupoare că ne-am infectat toate, fără să știm exact sursa și că va trebui să stăm izolate 14 zile. Este o boală cumplită care a pus stapânire pe aproape toată planeta, iar medicii și asistentele, având grijă de pacienți, sunt cei dintâi expuși. Boala se manifestă urât de tot, debutează ca o gripă, apoi se agravează, virusul îți atacă plamânii, ajungi la terapie intensivă, unde respirația se face cu ventilatoare mecanice, pâna ce nu se mai face deloc ! Imagini înfricoșătoare circulă la televizor, pe internet, din toate spitalele lumilor civilizate, unde oamenii zac întinși pe holuri, nemaifiind paturi în saloanele de spital. Nimeni nu poate spune exact cum a apărut acest virus atât de rău, care a făcut și face sute de mii de victim, răspândindu-se cu o viteză fantastică și închizându-ne în case de teama lui.

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)” →

Al. Florin ȚENE: Cunoașterea la ziariști din perspectiva raportului dintre gnoseologie și praxiologie

Unirea într-o concepție filosofică unitară a două dimensiuni ale cunoașterii, necesare meseriei de jurnalism sunt: reflectorie și constructivă.Baza acestei unități fiind activitatea în ziaristică.

Prin această activitate, cunoașterea stă la baza scrierii unui articol, reportaj, informație etc, fiindcă cunoașterea re-produce și transformă ceea ce există, în așa fel încât obiectul, evenimentul se subiectivează, adică poartă amprenta subiectului dar și autorului, iar subiectul se obiectivează, fiind o parte a comunicării.În acest context, realitatea reprodusă de ziarist este și obiect al cunoașterii și obiect al acțiunii, iar ziaristul este și subiect cunoscător și agent transformator, dar în primul rând este comunicatorul principal prin presă. Prin indermediul acțiunii, ziaristul este integrat ontic, căpătând și statutul de transmițător de informație. Acționând prin scriierile sale, ziaristul devine subiect, adică se desprinde de existență pentru a o transforma în obiect al cunoașterii și al scrierilor sale , dar, tot acționând, ziaristul se integrează în existență și devine obiect al propriilor sale scrieri. Relația dintre subiect și obiect se instituie astfel ca relație acțională. Ziaristul acționează conform statutului său, pentru a cunoaște și a trasmite mai departe, consecința fiind transformarea sa și ca subiect și ca comunicator.

Orice obiect cunoscător individual sau colectiv se află, în momentul când întreprinde un act de cunoaștere, într-o anumită situație praxiologică, la care se adaugă orizontul cunoștiințelor pe care le posedă, precum și mijloacele (aparate de înregistrat sunetul, aparate de fotografiat și filmat ) și procedeele utilizate pentru săvârșirea actului gneosologic respectiv.

Astfel, activitatea practică și cunoașterea sunt două modalități de manifestare a ziaristului, care se presupun și se intercondiționează.

————————–

Al. Florin ŢENE

Dan TEODORESCU: Cultură fără frontiere pe timp de pandemie în cadrul Ligii Scritorilor Români – Filiala Iaşi-Nord Est

Sâmbătă, 17 octombrie 2020, la Hotelul Moldova, a avut loc o nouă lansare de carte în cadrul Filiale Iaşi-Nord Est, organizaţie culturală care aparţine de Liga Scriitorilor Români (LSR). Partenerii filialei ieşene în organizarea acestei manifestări culturale au fost Uniunea Creatorilor Profesionişti – Sucursala Iaşi, Cenaclul de Literatură şi Pictură „Oczav Băncilă” al Cercului Militar Iaşi şi Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR).

În faţa publicului s-au aflat scriitorii Dan Teodorescu şi Mariana Conzaru, moderatorul evenimentului fiind scriitoarea Corina Matei-Gherman.
Dan Teodorescu şi-a lansat trilogia tricoloră „Covid 19”, care cuprinde volumele de mare întindere, „Staţi în casă!”, „Ieşeiţi din casă!” şi „Mergeţi acasă!”. În aceste cărţi, editate la PIM Iaşi, se detaliază viaţa noastră de zi cu zi, în special viaţa culturală şi sportivă în 2020, anul pandemiei de coronavirus, iar aceste trei volume sunt scrise mascat, cu mâinile curate şi cu respectarea distanţei fizice, ne spune autorul. Cărţile lui Dan Teodorescu au fost prezentate de Ionel Pintilii, Ilie Serediuc, Calistrat Robu, Corina Matei-Gherman, iar cu ajutorul telefoniei mobile au intervenit în „plen” scriitorii din localitatea Codăeşti – judeţul Vaslui profesorii Ioan Hodaş şi Silvia Hodaş.

Noul membru al LSR – Filiala Iaşi-Nord Est, Mariana Cobzaru, şi-a lansat volumele „Prietenii copiilor” (o carte pentru cei mici) şi „Blestemul florii de liliac” (o carte pentru cei mari). Cărţile, editate la ŞTEF Iaşi, au fost prezentate de Constantin Timofte, Mirela Cioclu şi Corina Matei-Gherman.
Pe parcursul evenimentului de la Iaşi au mai fost prezentate alte două cărţi, una dintre ele, „Prietenie fără cuvinte” (un volum pentru copii, prezentat de Corina Matei-Gherman), fiind scrisă de regretata Angela Pistol, plecată recent la îngeri în urma unui tragic accident rutier, publicul ţinând şi un moment de reculegere pentru fosta lor colegă de la LSR – Filiala Iaşi-Nord Est.
A doua carte, venită din Germania, a fost prezentată de Dan Teodorescu, volumul numindu-se „Povestea mea de integrare – sau 14 poveşti, 14 vieţi, 14 lumi”, colecţia fiind îngrijită de Nadia Marin, Ionela van Rees-Zota şi Claudia Petruşca, din zona Centrului Cultural Româno-German „Dumitru-Dorin Prunariu”, din Nürnberg.

Evenimentul cultural moldav a fost presărat şi cu mai multe momente artistice, susţinute de interpreţii de muzică uşoară Silviu Labeş, Silvia Aboaice, Andreea Coman şi Sofia Onică (ultiumele două fiind eleve la Atelierul de Voce by Andra Botez), folkistul Adi Gegiuc, chitaristul Matei Coriciuc, interpreţii de muzică populară Ştefan Deaconiţa, Eliana Agafiţei şi Karla Ursu.
Cei implicaţi în organizarea şi susţinerea evenimentului au primit şi diplome de excelenţă din partea organizatorilor.

Continue reading „Dan TEODORESCU: Cultură fără frontiere pe timp de pandemie în cadrul Ligii Scritorilor Români – Filiala Iaşi-Nord Est” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții

Suntem nevoiţi să recunoaştem că romanul epistolar este o apariţie mai puţin obişnuită în peisajul creaţiei literare. Oricum, în condiţiile actuale când pana, stiloul şi chiar popularul pix tind să devină exponate de muzeu vom întâlni din ce în ce mai rar această formă de exerciţiu literar. Aceasta este şi cauza care mă face să zăbovesc puţin în istoria genului.

Cu subiectivităţile de rigoare, se pare că, în cultura occidentală, este considerat ca fiind deschizător de drumuri în respectiva nişă povestea de iubire a cuplului Abelard şi Heloise inclusă în Roman de la Rose în 1230, deşi la titlu mai concurează şi Scrisorile unei călugăriţe portugheze a Mariannei Alcoforado din 1667, unde apar, cu un curaj de-a dreptul nebunesc pentru acele vremuri, secvenţe de un tulburător erotism sau poate romanul Scrisori de dragoste ale unui nobil către sora sa semnat de Aphra Behn (pseudonim) în 1684. Dar vremea triumfului pentru acest gen de scrieri este secolul al XVII-lea când apar nume precum Samuel Richardson (Pamela, Clarissa), Montesquieu (Scrisori persane), Goethe, Jean Jacques Rousseau şi, desigur, Choderlos de Laclos, autorul Legăturilor periculoase cele care ne-au fascinat şi pe noi prin anii şaizeci, deşi nu prea am înţeles de ce. Poate ne aşteptam la altceva sau poate traducerea mediocră a afectat calitatea poveştilor… Acum se pot aminti în cadrul genului şi nume mari, precum Dostoievski, Wilkie Collins ori Bram Stoker, mult mai cunoscut ca autor al romanului de groază Dracula.

Contemporaneitatea, definită aşa pentru perioada secolului al XX-lea aduce şi ea o multitudine de nume, unele chiar de primă mărime precum: Amos Oz, Vladimir Nabocov, Stephen King sau John Barth ori Daniel Keyes, cel care a scris Flori pentru Algernon, Luis Lopez Nieves (Inima lui Voltaire), Carl Steadman (Două singurătăţi), Rob Wittig (Tovarăşi la tristeţe) şi mulţi alţii.

Poate este bine să înţelegem şi faptul că dezvoltarea unor ramuri ale ştiinţelor moderne, precum mecanica cuantică ori nanotehnologiile ar fi fost mult mai lentă dacă nu am fi avut acces la corespondenţele savanţilor vremii. Sigur, mijloacele moderne de comunicare sunt mult mai rapide şi, culmea, mai ieftine, favorizând răspândirea cunoştinţelor şi transformând nu doar natura comunicaţiei, ci chiar ritmul cunoaşterii ştiinţifice cu implicaţii majore în dezvoltarea nivelului de civilizaţie şi confort. Cu toate acestea, farmecul şi chiar fascinaţia stilului epistolar păstrează încă acest gen de creaţie, în zona interesului public.

Nu voi trece însă de subiect fără să aduc în discuţie situaţia romanului epistolar din Extremul Orient acolo unde timpul acestor creaţii are alte coordonate. Spre regretul meu nu cunosc nimic pe această temă din spaţiul cultural chinezesc, însă numele curtezanei imperiale Sei Shonagon (966-1017 sau 1025) impune prin popularitatea eseurilor sale adunate în Cartea cu perne, o superbă colecţie de bârfe, poezie, observaţii sau chiar plângeri adresate instanţelor vremii. Scrierea este mai degrabă un fel de jurnal, însă fiind scrisă la persoana întâi toate cele peste două sute de capitole (numite intrări) pot fi considerate epistole. Uimitoare este şi circulaţia acesteia sub formă de manuscris mai bine de şapte veacuri, editată fiind doar secolul al XVII-lea. O evoluţie care arată cu forţa argumentului cât de preţuit este totuşi romanul epistolar.

Desigur ar fi impardonabil să uit de tezaurul epistolar autohton scos la lumină prin editarea volumului Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, prin grija admirabilei Christina Zarifopol-Illias, cel care cuprinde schimbul de scrisori dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Cartea, la apariţie, a produs un adevărat seism în lumea culturală, chiar dacă nu au lipsit unele rezerve cu privire la afectarea imaginii legendare a celor doi, date fiind frazele uneori banale ale corespondenţei. Deşi, personal, am convingerea că se poate considera acest lucru ca fiind cât se poate de benefic pentru cunoaşterea adevărului dincolo de etichetările impuse prin autoritatea critică a lui Călinescu.

Nu cred că trebuie omis din discuţie nici romanul epistolar Astra (1882) scris de Carmen Silva (Elisabeth de Wied, soţia regelui Carol I) împreună cu Mite Kremnitz, doamnă de onoare, cumnata lui Maiorescu, dar şi una din iubitele lui Eminescu, cea care îi facilitează acestuia primirea la curtea reginei şi, implicit, rezolvarea unor probleme de editare a unui volum de poezii.

Voi aminti desigur şi de un alt roman cu serioase inserţii epistolare: Carol al II-lea al României, un rege trădat unde scrisorile dintre Elena Lupescu şi rege nu trec de nivelul aceleia, mult mai savuroase, din O noapte furtunoasă primită de zburdalnica Ziţa de la fantele amorez, Rică Venturiano. Un asemenea demers epistolar poate că ar fi mai bine să fie evitat!

Acestea fiind preliminariile considerate necesare unei recenzii pentru o scriere încadrată ferm acestui gen literar, voi putea trece la exprimarea unei frumoase surprize, dar şi a unui plăcut sentiment de bucurie intelectuală, ambele produse de lectura romanului Remember epistolar scris de doamna doctor Cornelia Ursu. Am menţionat profesiunea doamnei în primul rând pentru că are legătură directă cu personajul principal al scrierii, dar şi pentru a sublinia verosimilitatea unei fascinante ficţiuni literare.

Cartea, împărţită în patru capitole cu douăsprezece subcapitole, este o splendidă metaforă cu trimitere la anotimpurile şi lunile unui an, nu doar pentru o strictă încadrare temporală, ci pentru a sublinia un subtil mesaj holistic, mai greu de descifrat pentru un cititor grăbit, aşa cum am devenit cam toţi. Consider că ritmul scrierii, unul bine gestionat, calm, liniştitor şi armonizat unei ambianţe non conflictuale este de natură să dea acea impresie de serenitate şi împăcare cu tine însuţi, dar şi cu lumea din jur, deşi motive de supărare ori mânie ar cam fi la tot pasul.

Personajul principal este o fată, una din acelea care nu-şi propune să fie vreo rebelă, ci se străduieşte să se încadreze cât mai bine cerinţelor sociale, fiind astfel preocupată în primul rând de activităţile şcolare, beneficiază de o educaţie în care bunul simţ este pilonul central, iar firea ei timidă, sensibilă şi oarecum introvertită este exact ceea ce face din această fată un fel de model, acela pe care mamele mai puţin norocoase îl tot oferă ca reproş unor copii aflaţi mai tot timpul în contradicţie cu sfaturile bune (oare câţi dintre noi am făcut asta?) ale celor în vârstă.

Primul este capitolul Emoţii de primăvară. Aşadar în jurul miracolului reînvierii apare, firesc, şi prima dragoste. Asemănătoare cu o vâlvătaie dureros de intensă, de tip cosmic, menită să dureze o veşnicie. Este reciprocă, deci şansele, calculate matematic, având în vedere că ambii tineri sunt pasionaţi de acest obiect de studiu, sunt! Doar că soarta are alte calcule şi eternitatea iubirii se destramă cam după un an din cauza orgoliilor, a conjuncturilor sociale, dar şi a unei neîncrederi exprimată de mama băiatului precum că medicina, facultatea spre care optează fata, nu ar fi chiar pentru oricine.

Vorbele duhnind a dispreţ sunt corect receptate de fată care-şi dă seama că viitorul iubirii lor este unul sortit eşecului. Ce scurte sunt eternităţile primăverii!

Reuşita, pe primul loc, la admitere în facultatea de medicină este în fond o victorie a perseverenţei, a unei remarcabile tării de caracter şi, de ce nu, o infirmare drastică a predicţiilor acre şi marcate de insuficienţa orgolioasă a fostei viitoare soacre.

Facultatea cu marile ei solicitări, studiul şi noutatea mediului, sunt priorităţile de acum însă este vară şi intrăm în al doilea capitol: Idilă doar de o vară. Splendidă idilă, cu acelaşi grad de trăire emoţională cu aceleaşi vise împărtăşite în lungi seri de armonie sufletească şi, banal, acelaşi sfârşit. Interesele meschine, dorinţele de parvenitism, dar şi o făţărnicie exemplară, aruncă în gheena timpului şi această iubire începută aparent tot sub pecetea eternităţii.

Din nou, dar într-un context social şi profesional extrem de convulsionat, pe primul plan al preocupărilor trec alte priorităţi. Un nou loc de muncă, o nouă ambianţă, noi relaţii, totul pare a îndepărta ideea vreunei idile, fie ea chiar şi trecătoare. Numai că, din nou înscrisul din cartea vieţii se aşeză în dreptul său primordial şi un nou subiect devine protagonistul unei iubiri. Suntem însă la al treilea capitol intitulat: Romantism autumnal, aşa că întreaga scriere nu mai palpită, nu mai clocoteşte precum un vulcan şi nici nu mai arde. Titlul sugerează un soare blând care învăluie cu auriul luminii sale o natură melancolică ce mai păstrează încă amintirile verii toride prin care a trecut, pregătindu-se însă pentru o perioadă mai grea, cea în care viscolele şi gerurile îi vor fi însoţitori.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții” →

Emilia STROE-ȚENA: Angellus

Motto:

„Și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Biblia, Geneza)

Din înălțimea statuilor ce-I reprezintă pe apostolii Mântuitorului și aflate pe frontispiciul catedralei „Sfântul Petru” din Roma, curgeau șuvoaie de apă, lacrimi ale cerului innegurat, ca dintr-un ochi imens, fară odihnă. Catedrala, cu colonadele și cu piațeta sa altădată plină de mulțimi de suflete, prezente acolo în așteptarea celebrării unei solemne liturghii de către un trecător sfânt părinte, părea a nu se ridica din potopul dezlănțuit de mânia divină. În tot acest peisaj acvatic, o voce se auzi, vocea unui singur om, care putea depăși puzderia picăturilor de ploaie; cel ce avea voie să străbată prin ploaie piațeta, doar el, alături de o făclie aprinsă pentru eternizarea momentului. Era papa Francisc, care binecuvânta planeta, rugându-se Domului să ierte păcatele noastre și să ne izbavească de boala recent apărută, care făcea ravagii mai ales in Italia. Revenea în cuvântarea sa un refren: „Nu vă temeți ! Nu vă fie frică ! Aveți credință in Dumnezeu !”

În tot acest timp, miliarde de ochi ațintiți în fața televizoarelor, îl urmăreau cum își poartă pașii dintr-o margine în alta a catedralei, cum ploaia se scurge pe îmbrăcămintea sa albă și cum cuvintele evanghelice se înșiruie ca într-o poveste, cu calmul lor binecunoscut și specific. Sfântul părinte punea în fața ochilor noștri imaginea apostolului Petru și a furtunii pe mare, care-l împiedica să vină la Mântuitorul Hrisos, având impresia că barca se scufundă din pricina valurilor. Atunci Mantuitorul îi spune să nu se teamă, întrucât credința sa va învinge, valurile se vor potoli, iar Petru va ajunge la El. Cuvintele papei Francisc în sunetul ploii trezeau în inimi un ecou de neuitat: „ Nu vă temeți ! Nu vă fie frică !” El însuși părea un apostol venit din vremi apuse spre a ne îmbarca pe noi, cei bolnavi și decăzuți din societatea de azi, pe corabia lui Hristos, arcă sigură și de nezdruncinat, arcă a credinței, smereniei și adevărului.

Odinioară, Francisc din Assisi propovăduia și el simplitatea, căința, smerenia, rugăciunea, ca modalități de conviețuire cu oamenii și cu Dumnezeu. Papa Francisc și-l luase ca model.

Din adâncul inimii, rostind rugăciunea ANGELUS, într-o piațetă umplută doar de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat, cu AVE MARIA, in gând, papa Francisc părea să vadă mulțimile de oameni care-l însoțiseră cu un an în urmă în pelerinajul său prin România, când spusese: „Să mergem împreună !”

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Angellus” →

Lia RUSE: Poarta trecutului

POARTA TRECUTULUI

În câtă vreme se pârguie frunza

Fluturată-n argintul de aer ?

Cu raze blânde, timpul, dintr-un caier

Își toarce fir de aur și-și țese bluza…

S-aprinde sprinteneala culorilor!

Lumina așezată-n ochiul timpului,

Lunecă-n culcușul anotimpului

Pe-o melodie tandră a viorilor.

Frânghii de norele urcă în toamnă

Urmărind tangoul merelor domnești

Ca un copil mă prind singură în povești,

O, natura-i elegantă ca o doamnă…

Câtă iubire am strâns în inima mea!

Câtă culoare ! Pe trepte abisale,

Dansând, de drag, frunza-n clipele sale,

Pe frunți de vis coboară câte-o stea

Sub boltă în galbenă aprindere

Fumegă brazii în hățișul vântului,

Frunzele cad pe valul cântului

Semn că va veni o altă întindere….

………………………………………………

Dorul fulgeră poarta trecutului

Izbucnește gândul în amintirea

Ce subit înmugurește iubirea

Și tresare clipa-n visul sărutului

……………………………………………..

Mireasma cerne ușor ploaie din nuc

Cum se scutură grădina peste vară?!

Lumina pică dintr-un potir de ceară

Și,.. dorul meu mă îndeamnă să mă duc!

——————–

Lia Ruse

Montreal, Canada

Octombrie 2020