Adrian Erbiceanu
„Același veac, același leat”
(Glossă)
Avându-și originea la curtea regală spaniolă a sfârșitului de secol XIV și reprezentată strălucit în literatura română de Mihai Eminescu, glosa este specia lirică presupunând caracter gnomic și/sau filosofic, din moment ce meditația poetului se face remarcată în enunțuri cu aspect aforistic, sentențios, surprinzând adevăruri general valabile și evidențiind efemeritatea omului și a iluziilor sale, în contrast cu eternitatea timpului.
Toate aceste trăsături apar și în „Același veac, același leat (Glossă)”, creație aparținând poetului româno-canadian ADRIAN ERBICEANU, unul dintre foarte puținii creatori (dacă nu chiar singurul) care s-au încumetat să abordeze acest tip de poezie cu formă fixă după superba scriere eminesciană.
Conform structurii clasice a speciei, și creația lui Adrian Erbiceanu are zece octete (să nu uităm simbolistica cifrei „opt”, ca număr al desăvârșirii, al concordanței în corespondența contrariilor), în strofa nucleu fiind exprimate, aforistic, câteva adevăruri general valabile constatate în timpul existenței umane marcate de trecerea timpului și întărite în strofa a zecea, reluare a celei dintâi în ordine inversă.
Strofa nucleu sau mottoul sugerează principalele teme ale creației, cum ar fi timpul în trecerea sa ireversibilă („Cât timpul risipit în van/ […] /Șterge răbojul an cu an”) și atitudinea „din inocență și răsfăț” în fața vieții, zădărnicia existenței umane văzute ca un „frunziș destrămat”, pe care nu-l trece nimeni cu vederea și nici nu învață nimic din el, autoironia evidențiind un om detașat de întâmplările vieții de zi cu zi ori abordându-le tale quale.
Viața este plină de vicisitudini („Sub greutăți mă încovoi/ Văzând cum toate cad în lut”) și, oricât s-a străduit, poetul nu a reușit să-și împlinească idealurile („Spre țărmuri greu de cucerit/ Mă poartă încă-același dor”), fiindcă „din câte mi s-au dat-luat,/ fără vreo urmă de succes”, nu a realizat nimic, toate au fost doar o „iluzie cu chip uman”, acest lucru aflându-se sub semnul destinului, astfel că acela căruia nu i-a fost dat să se ridice la înălțimea absolutului devine „rătăcit” în propriul sine când „cu umbra, viața o măsor/ rotindu-mă prin zodiac/ precum un bidiviu sub hăț”.
Nici la vârsta senectuții („Spre toamnă brațele se-ntind/ Ca niște ramuri de copac”) poetul nu reușește să-și lumineze nedumerirea, să-și explice capcanele întâlnite în întreaga sa existență, cele care i-au împiedicat realizarea visurilor: „În mine vin și se petrec/ Furtuni după furtuni, mereu,/ -Alergătură și eșec-/ Dezlănțuiri în apogeu,/ Edificat cercând s-ajung”. De aceea, dezamăgirile care l-au marcat îl fac să se retragă în sine („Că răscolit, cu dinadins,/ În mine însumi m-am retras”), conștient că numai cunoașterea de sine și ataraxia sunt singurele lucruri care îl ajută să învingă timpul necruțător: „Dând clipei sufletul-obol/ Să se destăinuie, profan,/ Când rătăcit, din gol în gol, /Șterge răbojul, an de an”.
Retras în propriul sine, poetul trăiește acut sentimente duale încercând să disocieze binele de rău („Întorc o vorbă și găsesc/Mocnind în ea, un adevăr/ […] / Dar nu-l rostesc, ci îl ascund,/ Când în ce-i rău, când în ce-i bun…”), încercând ca „glasul tainic” din sufletul său să-i diferențieze atitudinea „între ce-i nou și ce-i etern”, nereușind să se desprindă de trecerea inexorabilă a timpului și de consecințele sale amare: „Dar eu, în mine rătăcit,/ Cu umbra viața o măsor,/ […] / Încât zadarnic mă prefac/ Din inocență sau răsfăț”.
Prin reluarea, în final, a strofei motto, dar în ordinea inversă a versurilor, poetul amplifică sentimentele sale, iar caracterul sentențios al enunțurilor fundamentează experiențele existențiale, preferând armonizarea și echilibrarea trăirilor, tot ce gândește și întreprinde, respingând prozaismul lumii materiale, întrucât spiritul său tinde spre absolut, întreaga glosă dând măsura harului înnăscut al unui poet ale cărui talent și măiestrie artistică se manifestă cu asupra de măsură în întreaga sa operă.
Același veac, același leat
Adrian Erbiceanu
(Glossă)
Același veac, același leat,
Mă pierde și nu știu s-o spun,
Printre frunzișul destrămat,
Pe care nu pot să-l adun,
Cât timpul, risipit în van
– Din inocență sau răsfăț –
Șterge răbojul, an cu an,
Fără să uit, fără să-nvăț.
Sub greutăți mă încovoi,
– Văzând cum toate cad în lut –
Dar trag la carul cu nevoi,
Împins de teamă spre trecut;
Că nu-i nimic de înțeles
Din câte mi s-au dat-luat,
Fără vreo urmă de succes,
De-același veac, de-același leat.
Întorc o vorbă și găsesc
Mocnind în ea, un adevăr
Ce-mi pare strașnic și firesc…
(Atunci, de ce-am mușcat din măr?)
Dar nu-l rostesc, ci îl ascund,
Când în ce-i rău, când în ce-i bun…
Dar lumea, ca pe-un muribund,
Mă pierde. Și nu știu s-o spun.
Spre toamnă brațele se-ntind
Ca niște ramuri de copac…
Încerc din mine să desprind
Nedumerirea-n care zac;
Să înțeleg – precum aș vrea –
De ce-am trăit, la ce-am visat,
Pe câmpul cotropit de nea,
Printre frunzișul destrămat.
M-aplec din ce în ce mai mult
Spre glasul tainic, să discern
– Rătăcitor, prin câte-ascult –
Între ce-i nou și ce-i etern,
Când din neantul echivoc
– Nădăjduind să-l descompun –
Mă-nvăluie un cerc de foc,
Pe care nu pot să-l adun.
În mine vin și se petrec
Furtuni după furtuni, mereu,
– Alergătură și eșec –
Dezlănțuiri în apogeu,
Edificat cercând s-ajung
– Iluzie, cu chip uman –
Pe drumul ce se-ntinde lung
Cât timpul risipit în van.
Spre țărmuri greu de cucerit
Mă poartă încă-același dor
Dar eu, în mine rătăcit,
Cu umbra, viața o măsor
Rotindu-mă prin zodiac,
Precum un bidiviu sub hăț,
Încât zadarnic mă prefac,
Din inocență sau răsfăț…
Nu știu, din tot ce am atins,
Anume ce a mai rămas,
Că răscolit, cu dinadins,
În mine însumi m-am retras,
Dând clipei sufletul-obol
Să se destăinuie, profan,
Când rătăcit, din gol în gol,
Șterge răbojul, an cu an.
E drumul ca și cum a fost,
De mult prezis, să nu-l cuprind
– Ca dezmembrarea fără rost,
Pe orizonturi aburind –
Anume dat, anume pus,
Ca, insolvabil, să m-agăț
De cele câte s-au mai spus,
Fără să uit, fără să-nvăț.
Fără să uit, fără să-nvăț,
Șters e răbojul, an cu an,
Din inocență sau răsfăț,
Cât timpul, risipit în van,
Pe care nu pot să-l adun
Printre frunzișul destrămat;
Mă pierde – și nu știu s-o spun –
Același veac, același leat.
–––––-
Nicolae DINA
Alexandria, Teleorman
Octombrie, 2020