(Note de lector pe marginea cărții de versuri a poetei moldovence Lora Rucan)
Poeta Lara Rucan s-a lansat, de la bun început, cu vocația tinereții maturizate prea devreme, însușire care nu numai că nu o deranjează, dar experiențele ei multiple și contrastante de pe două spații geografice latine diferite, i-au accelerat și mai mult maturizarea intelectuală în general și cea poetică, în special. Acesta a fost, cu certitudine, un avantaj deosebit în multe din reușitele sale decizii cu care a putut să încarneze cam toate ideile lirice proiectate, finalizându-le gradat în definiții concentrate și materializate, de predilecție, în microstrofe scurte și cantabile pe care le-a proiectat plastic în notații lirice pline de fragede expresivități alegorice alese, lăsând pe alocuri impresia de jurnal intim sufletesc ce ascunde o profundă simțire melancolică și armonică. Dintre acestea, amintim câteva titluri reprezetative pentru cartea în discuție: Te chem, Soledad, Vivaldi, Dante, Luna plină, Câine vagabond, Un vals la lumânări, Iartă-mă, Doamne, Eu plec, ce suflet, Pe valea plângerii, Mi-e inima, Frumos ești dorule, Ard flăcări, Eu nu sunt înger, Dar cine să înțeleagă, – și multe, multe altele. Sunt versuri impresionante și sincere, notate de-a lungul unor ani zbuciumați, într-o carte de 330 de pagini, cu un titlu eminescian la fel de frumos, „Senina noapte”, cu ilustrațiile artistului plastic Ruslan Roșca… Trebuie amintit că în nota introductivă a autoarei este specificat faptul că respectiva carte de față este dedicată amintirii unui mare artist din Republica Moldova, regretatul scriitor, poet, scenarist și regizor Gheorghe Vodă (1934-2007), militant anticomunist pentru unirea cu România. Desigur, nu este o lucrare de debut, Lora Rucan fiind cunoscută în Republica Moldova ca jurnalistă și autoare a încă trei cărți epuizate: „Eu nu sunt înger” (editura Hyperion, Chișinău, 1839), „Niciodată” (Tip. Centrală, 2007), „Voci umane, destine neordinare” (editată de CEP-USM, 2004). De asemenea. este și autoarea unor frumoase versuri pentru copii.
Ultimul volum, „Senina noapte” a apărut le editura Chișinău în vara anului 2020 și cuprinde un număr de 127 de poezii grupate în trei subcapitole definitorii: „În lumea mea” (50 de poezii), „Nostalgii” (34 de poezii) și „Miraje” (43 de poezii). Cine le citește rămâne încântat de originalitatea lor.
Partea pe care poeta ne-o întoarce peste ani este a unei atente observatoare a trăirilor intime ale unui suflet adolescentin, plin de păreri de rău, de regrete, dar și a vieții contemporane în genere, mai precis spus – simțirile unei ființe feminine oarecum supărată pe trecutul vieții ei în contextul nefavorabil al realităților politice prezente, deși, luate la un loc, toate au un farmec al lor aparte, căpătând amploare clasică, fără somptuozități retorice:
Îmi pare rău că nu mai sună codrul,
îmi pare rău — se duce viața noastră
și n-o putem lua de la-nceput.
Îmi pare rău că am visat în taină,
că n-am iubit de-ajuns, că n-am iubit.
Îmi pare rău că plouă des cu stele
ce ard în urma lor un infinit.
Îmi pare rău de cuiburile goale,
de iarba ruginită pe-undeva.
Îmi pare rău de ziua care trece,
de n-am lăsat ceva frumos în ea.
Îmi pare rău că vechi prieteni pleacă,
îmi pare rău că-n multe am greșit.
Îmi pare rău că-n lacrimi ești, iubire,
de parc-ai fi copil obijduit.
E tot mai plin, mai falnic râul vieții
ce poartă apa-n albia-i de lut.
Îmi pare rău — se duce viața noastră
și n-o putem lua de la-nceput
(Îmi pare rău)
Forma însăși a poemelor este voit clasic elegiacă, precum a majorității versurilor erotice cu alternanțe de ritm iambic și trohaic, cu măsuri silabice predominant scurte. Sinceritatea lor inventivă este captivantă, cu fin și voalat substrat eminescian ori și cu posibile ecouri poetice amintind de lirica lui Grigore Vieru. Aceste nobile întrepătrunderi iradiate din exterior nu le-au putut nicicum afecta flerul proaspăt al originalității. Noutatea, în cele din urmă, este destul de vizibilă în micile poeme despre natură, toate fiind pitorești cu tematică alegorică și cu lirism evident grațios și încântător:
Încep să cadă frunzele — e toamnă,
fantastic, galben sună vechi iluzii,
iar eu prin casă umblu și fac versuri
pe-o muzică de-ocări și de confuzii.
Și mă-amăgesc că totu-i înainte,
tresar încet mai cugetând în sine.
Iar tu mă vezi la geam și strângi din umeri
și tot mai uiți să te întorci la mine.
E îndoielnic, e târziu, e rece
și presupui că azi ceva mă doare.
Eu mai respir cu sete și speranță
și fug de sine doar din întâmplare.
Mă scutur, ca și pomul, de iluzii
și mă încarc de grea melancolie,
și cred că seara încă e departe
căci pân- la ea mai este-o veșnicie.
Albastru cer. O mare neștiință.
Un zvâcnet. Un sfios miros de nufăr…
O, chiar de-mi pare totul îndoielnic,
pe suflet nu mă supăr, nu mă supăr
( E toamnă)
(…) Păstorii cu turme se-adună la stână,
când galbenul clopot se-aude cum plânge,
și tânga de viață le curge prin sânge
pe lună plină.
Ce cosmică pace erupe-n lumină,
cât vifor nocturn cerne-n bezne stelare
și-n toate respiră Păstorul cel mare
de lună plină.
(E lună plină)
Nu vom întâlni niciodată sterile prețiozități savante ori căutate exprimări avangardiste ori manieriste, deoarece limbajul poetic al scriitoarei Lora Rucan este tradiționalist și are un solid substrat al graiului muzical popular, specific românilor din Moldova de est care niciodată nu i-au trădat pe înaintașii lor Eminescu, Creangă și Alecsandri, cu muzicalitățile lor ritmice pe care le știm cu toții că sunt pline de virtuți eterne…