Ionuț ȚENE: Tribunalele poporului înfiinţate de sovietici recunoscute azi de regimul pensiilor de lux?

Nu cunosc fii sau fiice ai foștilor deținuți politici să stea cu mâna întinsă la stat pentru despăgubiri şi…totuşi s-a promulgat o lege pentru ca cei care au suferit în timpul prigoanei comuniste să fie condamnați încă o dată în democraţia noastră originală şi „europeană”. Sistemul militarizat al pensiilor speciale se pare că şi-a făcut datoria în slujba Anei Pauker, Luca şi Dej, care „bagă spaima în burghezi”? Celor care în anii comunismului i-au băgat în puşcărie pe luptătorii pentru libertate anticomunişti li se dă astăzi, printr-o lege, garanţia că au avut dreptate? România pare o continuare din punct de vedere structural-politic o extindere a comunismului sub o altă formă? Deciziile Tribunalului Poporului din 1948 -1953 înfiinţate de corifeii lui IV Stalin sunt astăzi recunoscute de statul român controlat de pensionarii de lux din serviciile de forţă. Asociația Foștilor Deținuți Politici a protestat față de caracterul criptocomunist al Legii 232/2020, prin care urmași ai foștilor deținuți politici și luptători anticomuniști sunt privați de drepturile reparatorii cuvenite. Aceştia au reclamat că „avem de-a face cu o crasă necunoaștere și chiar cu o ură necreștinească! După 75-80 de ani asistăm la redeschiderea dosarelor originii sociale a copiilor noștri!” În comunicatul din data de 13 noiembrie, Comitetul Național de Conducere al Asociația Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România (AFDPR) protestează față de prevederile Legii 232/2020, pe care o consideră„inechitabilă și interpretabilă”.Legea, promulgată de Președintele României în data de 5 noiembrie este discriminatorie la articolul 13. „Printre cei afectați de efectele legii se află, spre exemplu, cei mai mulți dintre urmașii luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului…, precum și ai celor considerați de popor ca sfinți ai închisorilor, dintre care îi amintim pe Traian Trifan, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Părinții Ilie Lăcătușu și Crăciun Opre și mulți, mulți alții. Paradoxal, mulți dintre tinerii anticomuniști arestați în 14 mai 1948, zi instituită de Parlamentul României ca Zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste printr-o lege promulgată tot de Președintele României sunt condamnați, acum, prin această Lege „criptocomunistă” 232/2020. Comitetul de Conducere al AFDPR consideră că „avem de-a face cu o crasă necunoaștere și chiar cu o ură necreștinească, dusă, dacă s-ar putea, și dincolo de mormânt, astfel încât lăsăm să se întrevadă pentru necunoscători faptul că volumul și bestialitatea crimelor săvârșite de regimul comunist ilegitim și criminal ar putea suporta vreo comparație!”.

Foștii deținuți politic resping dur legitimitatea Tribunalelor Poporului și a instanțelor bolșevice care i-au condamnat pe așa-zișii criminali de război (ofițeri superiori ai Armatei Române, membri ai Guvernului Mareșalului Ion Antonescu etc), legionari și pe cei asimilați legionarilor (în astfel de situații s-au aflat Părintele Arsenie Boca, membrii grupului „Rugul Aprins”, poetul Nichifor Crainic, teologul Teodor M. Popescu și mulți alții), pe baza falsurilor Securității. „Chiar s-a uitat că toți aceștia au fost judecați de așa-zisele „tribunale ale poporului”, ale căror completuri de judecată erau formate din pleava morală a societății românești, din trădătorii de neam și țară?” este întrebarea foștilor deținuți politic către cei care prin votul lor „diminuează adevăratele proporții ale rezistenței anticomuniste”. În finalul comunicatului, AFDPR solicită Parlamentului României „rediscutarea legii și repararea de urgență a acestei nedreptăți, prin eliminarea din textul legii a paragrafelor incriminate de noi și incriminante pentru mulți dintre copiii celor care și-au sacrificat viața și au suferit în temnițele comuniste, ca „dușmani ai poporului”, fără niciun fel de discriminare a copiilor, pentru așa-zise păcate ale părinților”. Să înţelegem că în România de azi se reînvie vina colectivă de tip nazist sau comunist, când copii sunt vinovaţi şi persecutaţi pentru posibile păcate ale părinţilor?

Continue reading „Ionuț ȚENE: Tribunalele poporului înfiinţate de sovietici recunoscute azi de regimul pensiilor de lux?” →

Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori

Alexandrina Tulics

„Splendori”

Editura Stef, Iași 2020

 

Cine altul decât artistul e un creator de splendori pe care le zămislește cu dragoste pentru că el nu creează doar pentru sine, ci spre împărtășire oamenilor. Fără dragoste de semeni, n-ar fi posibilă nici o creație, nici o zidire. Și nu ar fi păcat de tot efortul acestor lucrători în uzina de inefabil, fără beneficiarii îndrăgostiți de frumos, adevăr și bine, principalele categorii filosofice care trebuie să ne ghideze existența?

Călăuzită de acest ideal generos, Alexandrina Tulics a alcătuit acest compendiu de splendori lirice, comori de înțelepciune și frumusețe pe care sufletul, abia-abia le mai poate ține în frâu emoțiile, amintirile, sentimentele. Și dacă, din nefericire, un creator s-ar opri din lucrarea sa, absența cuvintelor ar fi atât de dureroasă încât, artrebui numaidecât înlocuită cu altceva „altceva,/ cu mult mai înalt”, care poartă numele primăverii” (A unsprezecea elegie)

Și ce ar putea fi, cu mult mai înalt decât poezia? Alexandrina Tulics nu concepe viața fără poezie, a demonostrat acest lucru în cărțile sale, credincioasele sale cărți, concepute din dragoste, din  blândețe, din dăruire, așa cum am menționat. Poemele sunt prietenii ei de credință, de suflet, de viață, rudele și cunoscuții, tovarășii de suferință și de fericire. Cred că ar fi neîntreg un poet care n-ar avea șansa de a-și manifesta simțămintele în acest fel. Pentru că în ele își află împlinite toate dorurile, toate visele, toate năzuințele, oricât ar părea ele de imposibile. Autoarea scrie o poezie de stare care transmite emoție autentică, răscolește amintiri, în care senzualitatea se împletește cu spiritualitatea.

    O iubire aproape de nestăpânit, o face să cânte cu frenezie natura, oamenii, bucuria comuniunii, în drumul său spre izvoare. La acestea, un mare ajutor îi vine din partea Credinței în Dumnezeu și în oameni: „Doamne, du-mă-n luna mai, în pârg de cireșe,/ desculță s-ating petale trecute…/ În altă lume de cele văzute,/ din crengi scuturate, căzute.// Du-mă-n poieni cu narcise,/ galben de aur solar;/ parfumate, de nimeni putând fi descrise./ Atinge-mi față, inima,/ cu miere-albine, să-i gust dulcele,/ așa să mă rog, îndrept spre Tine.// Ține-mă-n creanga vișinului sărutat la vie;/ Ea mi-a rămas podoabă sufletească,/ în gustul cuminte și dulce al copilăriei.// Atinge-mi suflarea când plâng ca frunzele în toamnă,/ Aur și aramă duse de vânt,/ … să le adoarmă.// Fă-mi vară-n îngheț,/ adu-mi căprioare,/ să m-aștepte din alergat,/ când mă-nvață drumul spre izvoare, curat” (Fă-mi, vară!)

Poezia Alexandrinei Tulics este nici clasică, nici modernă, are o textură aparte, cu elemente post moderniste, dar și cu fibre din poezia clasică. E ceva specific acestei autoare, care a ajutat-o să-și găsească un stil propriu, original, de neimitat. Deși plecată din meleagurile natale, poeta a păstrat în suflet „O rămurea, atât cât să-mi aduc aminte” (Adună-mi verile în palme). Acestea și încă alte bogății le poartă cu sine pe oriunde o poartă pașii prin lume: „… trimite-mi un colț de pâine de acasă,/ un coș cu mere și câteva nuci,/ de la portița dinspre apă,/ o rămurea, atât cât să-mi aduc aminte,/ de drumul care duce la fântână printre-uluci./ Adună-mi verile în palmă,/ suflă-le păpădiile-nspre mine,/ că… mi-e dor de tot ce este-n țara mea,/ ce m-a crescut cu doină și cu pâine./ Adună mure, șterge-le pe față,/ să semeni cum eram în copilărie,/ zburdalnică, fâșneață./ Îmbracă-te cu frunzele aruncate-nspre deal,/adună-le în mâini pe apucate…/ Încoronează-te cu frunzele de vie/ dar numai dintr-a mea,/ că ea… pe mine mă știe cel mai bine;/ în ea se poate ferici și alerga…//.

Câtă sensibilitate și câtă candoare a rămas în fiecare vers, numai cititorul poate să spună. Cel de bună credință, firește. Și totuși, poeta a plecat să cutreiere lumea cu un bagaj destul de consistent, făcându-și inima opaiț, ca să-i arate calea. Ea duce cu sine: un braț de stele, lacul liniștit din suflet, iubiri și aripi fericite: „o vioară,/ un fluier, un nai sau un cimpoi” pe care sufletul său le aude necontenit, „o doină și un joc de doi”, și absolut indispensabilă „stema țării mele”.

Se constată în cele mai recente volume de poezie, o perfecționare a mijloacelor de expresie, a stilului, eliberându-se de influențe din afară. Truda autoarei a dat rezultate excepționale, ajungând în prezent o voce distinctă în poezia actuală, cu inserții în gândirea și modul de exprimare mistico-religioasă. De altfel, pe Dumnezeu, nimeni nu i-l poate scoate din viață, din propriile cuvinte, din rugăciuni și implicit, din versuri. El este de neînlocuit. O încercare superbă de autoportret liric se află în poezia „Sunt” în care își expune și crezul artistic: „Sunt pasărea cu ochii ațintiți,/ Spre ceru-albastru, liniștit,/ Un cânt de bine-n bine, rugăciuni,/ Pe drumul pe care sunt pornit./ Sunt aripă s-ajung acolo,/ Unde mă cheamă nemurirea/ Și lacrima când nu mai pot zbura,/ Trăind în lenevire adormirea./ Sunt nor, de trebuie să plouă/ În casa celui nevăzut,/ Dornic de mai bine și de vară,/ Pe drumul secetei pe care-i istovit./ Sunt miel pentru iubiții mielușei în rugi,/ Acei ce și-ar dori afară-n parcuri să se joace,/ Să zburde c-altădată, alți copii,/ Da-n timpul de acum, nu se mai poate./ Sunt ciocârlie când mi-e dor de-acasă,/ Mă primenesc-n Psaltire, cartea cea aleasă,/ Sunt trandafir pe-un rug de foc,/ Sunt zbor spre-nalt, spre sfântul loc”.

Aflată „În țara unde ploile zâmbesc în rouă/ Iar secetele dor… dor…”, poeta  înnumără anii scurși de când „În bucurii am tresărit și-n suferință am plâns” (Zbor de cocor…) Cu toată distanța existentă gândul poetei a rămas la pădurea de acasă, care acum e siluită de străini: „Învăț să cânt la frunza pădurilor plecate,/ să mă fac una-n cânt de dorul lor;/ mă leg cu sufletul de cer să fie vindecate,/ când cerbii plâng amarnic, mugind cu dor…/ mă fac pădure, chiar de sunt doar rană,/ mă apropii de-al durerii, ciotul lor,/ și parcă nu mai am pe ce să mai pun mâna/ în țara mea, să leg rănile lor…/ Mi-e lacrimă neștearsă azi, pădurea,/ mi-e frică-n iarnă pentru ea…/ Parc-ar veni și peste min-securea,/ ce mi-a distrus… trimis la moarte… pădurea mea./ Adun frunziș de aur să îi pun pe rană./ Stropesc cu lacrima-mi de dor…/ Poate… va mai crește iar din plânsu-mi și-a ei rană:/ Pădurea mea, de care-mi este atât de dor…” (Lacrimi de dor).

Privirea lucidă asupra realităților contemporane o face pe autoare să-și manifeste indignarea în vers, pentru avuțiile țării care au fost jefuite de străini și de impostorii din țară: „Plâng după ploi, pădurile plecate de acasă,/Ar vrea să se găsească-n țarina strămoșească / Să cânte-n ele mierle, păsări de-orice neam/ Să fie mângâiate de frunzele pe ram.// Plâng cioturile-aruncate-n altă țară/ Ce doar securea simt/ Încât și lemnul se-nfioară,/ Visează c-ar veni voinicii să le scape/ De țară să le-aducă aproape, aproape…// Plâng cetini sfărâmate de-arșiță, suferință,/ De dorul tinerilor ce cântau în poienițe…/Gem cedrii aruncați de Iude-afară,/ Ar vrea să zboare înapoi în România/ ca pasărea în primăvară…//Plâng cioturile după cedrii aruncați în altă țară,/ Unde nimeni nu le cântă doine-n frunzișoară,/ Plâng ciutele, se uită dincolo de țară,/ Cu gândul la verdeață, hrana și iarba-n primăvară.//Plâng cedrii-un cântec strămoșesc,/ Despre eroi și neamul românesc,/ Își plimbă alinarea cu fața către Țară,/ Cu gândul că vor înverzi în România-n primăvară…” (Plâng cedrii-un cântec strămoșesc).

    Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori” →

Vasilica GRIGORAȘ: Păsările speranței

Păsările speranței

 

Veniți păsări ale speranței,
construiți cuiburi de gânduri armonice
în copacul lui Van Gogh
să-mi recunosc portretul
neliniștii fără anotimp.

 

Veniți păsări ale speranței,
întindeți aripile trilului troienit
de proaspete flori de cireș,
miruiți în acorduri cerești fruntea încruntată
și-adânc brăzdată de crengi uscate
spre împrospătarea humei din mine.

 

Veniți păsări ale speranței,
rodiți arborii cuvântului,
ridicați ramurile înfrunzite albastru
spre cerul spuzit cu stele pitice
pentru a inspira poeme multicorde
cu gust de cântec vertical.

 

Veniți păsări ale speranței,
însămânțați pecetea iubirii cristaline,
împlinirea dorului de murmurul litaniei,
dezveliți taina zborului arborescent
pentru a reveni la izvorul creației,
spre cumințenie, cumpătare și dulce pocăință.

———————————–

Vasilica GRIGORAȘ

(imagine internet)

Irina Lucia MIHALCA – Fata din vis

Indiferent de vicisitudinile vremurilor, cartea va exista.
Cu bucurie și adâncă emoție, vă semnalez o nouă apariție editorială la Editura Contact Internațional, Iași, 2020, volumul de proză fantastică „FATA DIN VIS”.

Dacă vrei să vezi esența, uită-te la Univers, uită-te la infinit!

Drumul de la sentiment la cuvânt, de la cuvânt la exprimare si formă, ne arată că trebuie să privim incă o dată către esența noastră, privind intregul. Iar ca să vedem intregul e necesar să vedem esența pentru a o putea ințelege.

Lumea e o sfera imensă!

Alegem, asemeni olarului, să ardem lutul, pământul nostru, tulburându-l la roata de olărit. Iar rezultatul prinde formă, contur, viață, incoronând totul cu Universul, in cele mai mici detalii.

Am dorit sa fie o carte care sa transmită multe, de la text, la prezentarea copertii, la editare.

Mă bucur mult să o vad asa cum mi-am dorit!
Manuscrisul „Fata din vis” a fost premiat la Festivalul național de literatură „Eminescu la Oravita”, editia 2018, concurs organizat de domnul Ionel Bota. https://www.litera13.ro/…/premiantii-festivalului-national-….

Volumul a apărut acum, in noiembrie 2020, cu sprijinul domnului Director al Editurii Contact Internațional, Academician Prof.Univ. Dr. Liviu Pendefunda, coperta fiind realizată după o pictură a renumitului artist Csaba Markus.

Mulțumesc mult directorului editurii, domnul Academician Prof.Univ. Dr. Liviu Pendefunda pentru susținerea redactarii si apariția acestei superbe bijuterii, elegant realizată.

Multumesc pentru aleasa prefață realizată, domnului Gheorghe Apetroae, eseist, poet, critic literar.
https://www.asiiromani.com/irina-lucia-mihalca-fata-din-vis/

Multumesc pentru posfețele realizate, domnilor Ionel Bota si Liviu Pendefunda.
Mulțumesc pentru acordul postarii imaginei picturii, artistului Csaba Markus.
Multumesc familiei si prietenilor pentru susținere.
Ei toți sunt părtașii acestui volum deosebit, iar vouă cititorilor mei, vi-l ofer cu mare drag si bucurie!
Pentru exemplarele comandate cu autograf, mă puteti contacta pe mess.

* * * * *

„Templul omului, templul dragostei.
Cu o bună priză la fenomenul liric contemporan, fiind o poetă remarcată deja, Irina Lucia Mihalca scrie si proză de bună calitate, perseverând pe miza orientarii discursului epic spre spectacolul durabilului, cumulând capacitatea aceasta aproape insolită, am zice, de a crea viziuni si de a împartăsi cititorului emotii, bucurii spirituale, expandări ale vietii interioare a personajelor prin proiectii încântătoare, aproape infuzate de impresivul unei lumini magice. Asadar, spectacolul prozei sale explorează adâncimea esentelor dar ceea ce se remarcă de la bun început, cum e si cazul acestei insolit-gratioase Fata din vis, câmpul cuantic-axiologic înfătisează mai degrabă gesticulatia pe care o inspiră teritorii scripturale si fantasticul, sentimentul însotitor căutarilor si căilor initiatice. Între doua lumi, sinesteziile duc la un liman al templului omului, mistuind în dorul de viată si de vis, dragostea ca fatalitate a tuturor lucrurilor contrapusă retroversiunii planului inefabilului… Emotii intense, bine surprinse de condeiul talentat al autoarei, ascund un mister nedefinit, o taină, ascund si cheia descifrărilor dintr-o poveste fără sfârsit.”
Ionel Bota – istoric, poet, scriitor, critic literar

”Fata din Vis” abordează teme meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj de scenarii cu fascinantă imaginatie si eruditie, toate în registrul onirismului generalizat si accentuatreflexiv, al cunoasterii în timp.”

Gheorghe Apetroae – eseist, poet si critic literar

„Un volum care primeste explorarea în spirala timpului la o valoare ascendentă si totul în perspectiva filozofico-ontologică si psihologică, a împlinirii complexe a geometrizării spatiului literar. Plin de savoare, romantism, modernism si har, toate la un loc. Citind-o pe Irina Lucia Mihalca nu poti să nu revezi textele romanticilor, Hölderlin, Eminescu sau să fii îndemnat să recitesti cu nesat Cântarea Cântarilor.”

Liviu Pendefunda – editor, scriitor, critic literar

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA – Fata din vis” →

Ionuț ȚENE: Maia Sandu, o speranță a românilor sau o victorie a binomului germano-rus?

Ca cetățean și patriot român nu mi-a fost indiferentă cursa electorală din Republica Moldova. Față de ceilalți analiști politici și jurnaliști idealiști, nu îmi fac iluzii că Maia Sandu va fi un fel de Cuza feminisn, care va promova românismul dincolo de Nistru. Sigur că înfrângerea electorală a lui Igor Dodon este salutară, pentru că era promotorul unui statalism și moldovenism periculos pentru România. Dar nu cred că, în recenta campanie electorală, Igor Dodon mai era ”omul rușilor”. Dimpotrivă în ultimii doi ani, Igor Dodon era ignorat programatic de Moscova, care nu mai vedea în el un ”cap de pod” spre controlul estului european. ”Europenismul” și ”globalismul” Maiei Sandu este mai unctuos în relațiile cu partenerii Uniunii Europene. Războaiele hibride se duc acum pe alte planuri. Sigur că Maia Sandu are o imagine cosmetizată de pro-român, în realitate ea este mai degrabă vectorul politic al ”europenismului” te tip bruxellez, fiind apropiată de Monica Macovei și Dacian Cioloș, ca activistă Renew Europe. Agenda Maiei Sandu nu este unirea și românismul, ci pare că este satisfacerea sponsorilor europeni de la Bruxelles și interesele globale și europene ale Berlinului. Ea este vârful, nu al României la Chișinău, ci al Bruxellului? Ea nu a fost ajutată ca să câștige pentru a desființa frontiera de la Prut, ci a duce mai departe interesele politice, ideologice și economice al Comisiei Europene? Sigur că față de statalismul prăfuit moldovenist al lui Igor Dodon, omul Bruxellului Maia Sandu aduce un aer proaspăt, parfumat cu noua ideologie europeană, neo-liberală și anti-conservatoare. Dar lucrurile trebuie înțelese în claritatea lor: Maia Sandu nu este promotor al românismului, ci al ”europenismului” la Chișinău.

Sigur că în aceast marș spre est al Bruxellui pot converge mai multe interese ale României din punct de vedere european la Chișinău, dar nu ca paradigmă, ci ca un vector adiacent. România nu contează în noua ecuație modovenească. Jocurile le-a făcut Comisia Europeană, Germania și Rusia la Chișinău. Este evident că Kremlinul a mers pe ”mâna germană”, nu pe viziunea retractilă a lui Dodon. Pentru mine nu este ciudat că ”omul Moscovei” Renato Usatâi a fost cel care și-a oferit generos voturile pro-ruse Maiei Sandu. Ca la o comandă toți vorbitorii de rusă și rusofonii din Rep. Continue reading „Ionuț ȚENE: Maia Sandu, o speranță a românilor sau o victorie a binomului germano-rus?” →

Zenovia ZAMFIR: Un patriarh hărăzit de Dumnezeu – Justinian Marina

Bucuria regăsirii şi trăirii credinţei strămoşeşti, a spiritualităţii şi a identităţii româneşti , a întăririi în comuniunea dătătoare de putere, mângâiere şi nădejde în Dumnezeu, se împleteşte cu nevoia cunoaşterii trecutului, a înaintaşilor, a strămoşilor.  Sfântului Apostol Pavel, îndeamnă zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii (înaintaşii) voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7). S-a vorbit și s-a scris mult despre fericitul întru pomenire Patriarh Justinian Marina în anul când Sfântul Sinod a declarat ”Anul  2017 ca Anul omagial al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”.   Istoria Bisericii Ortodoxe Române în timpul regimului comunist a fost profund marcată de personalitatea patriarhului Justinian Marina. Cu priliejul comemorării a  40 ani de la trecerea în veşnicie, în Biserica Mănăstirii Radu Vodă din Capitală, Patriarhul Daniel a evidenţiat jertfelnicia părintelui Patriarh Justinian şi a evocat virtuţile şi eforturile sale care l-au transformat într-un model vrednic de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii lui Hristos.

”Aducem prinos de recunoştinţă memoriei acestui vrednic arhipăstor al Ortodoxiei Româneşti care a iubit Biserica Lui Hristos din poporul român cu dragoste neţărmurită şi a reuşit cu înţelepciune şi dăruire jertfelnică să apere, să păstreze şi să transmită valorile eterne ale credinţei noastre strămoşeşti”, a spus Preafericirea Sa.

… Justinian Marina, era originar din localitatea Suieşti (Vâlcea), născut la 22 februarie 1901 şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.
Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. „Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată”, …Justinian Marina un” Apostol al Bisericii şi al neamului românesc”.În anul 2009 cu sprijinul doamnei Liliana Frăţilă , l-am cunoscut pe domnul Gheorghe Vasilescu la Biblioteca Sfântului Sinod , înființată în anul 1958 de către Patriarhul Justinian Marina care i-a destinat ca spațiu de existență, fostul Palat al Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim din București.

 Pentru că a fost mult timp în preajma patriarhului, însemnările sale publicate în Almanahul Bisericescdin anul 2001, pag. 46-60 sunt valoroase, sunt sincere și reale, cităm…”Cine l-a cunoscut, l-a văzut, a stat de vorbă cu el şi s-a bucurat de grija şi ocrotirea sa părintească nu poate uita niciodată privirea lui vie şi scrutătoare, ochii săi negri care îţi dădeau impresia că te citesc până în străfundurile gândurilor tale, ca laserul, dar şi zâmbetul său, râsul acela sănătos şi natural, molipsitor şi încurajator de părinte adevărat, luminat sufleteşte de dragostea pentru copiii şi fiii săi duhovniceşti. Despre acest patriarh providenţial, chemat de Dumnezeu să conducă destinele Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă dintre cele mai grele şi mai dure din istoria poporului român, s-a scris mult şi se va mai scrie, pe măsură ce timpul va da un nou şi tot mai bogat sens şi valoare operei sale fără egal în istoria Bisericii noastre, cu atât mai mult cu cât contextul istoric şi politic în care a activat nu a fost favorabil unei desfăşurări normale a vieţii bisericeşti. Cu cât va trece timpul, cu atât statura sa va creşte, iar faptele şi realizările sale, apreciate la justa lor valoare şi ţinând cont de contextul în care au fost realizate, îi vor situa chipul tot mai impozant pe soclul zidit din aceste inegalabile înfăptuiri…

La 24 mai 1948 a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 6 iunie 1948. Justinian Marina, “…s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare)”.

Una dintre cele mai mari realizari ale ” Vrednicului de pomenire- Patriarhul Justinian Marina” ce se înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, este Canonizarea unor sfinţi români .
Continue reading „Zenovia ZAMFIR: Un patriarh hărăzit de Dumnezeu – Justinian Marina” →

Baki YMERI: Flori din grădina inspiraților (recenzie)

De curând am primit o carte remarcabilă – Furtuna din suflet –, semnată de George Teodor Dincă. Autorul știe că arta înseamnă creație de oameni și de viață. Toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață, mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anumit moment.  Opera scriitorului se constituie ea însăși ca o realitate animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă. Poetul scrie despre bradul însângerat de Crăciun, despre viața, botezul, logodnica, vidul, elitismul, păsările: ”O pasăre-n cioc cu-n vis/ Mi s-a oprit pe umăr/ Venind din paradis,/ Iar eu fără să am astâmpăr/ Zbor din vis în vis”.

În carte nu lipsesc metaforele, imaginația, puterea cuvintelor, florile din grădina inspirațiilor, raporturile umane, organismului viu și unitar ce atrage atenția cititorilor, pulsul vieții reflectat în versuri, ritmul și structură prin care știe să ofere înfățișarea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul. Cartea lui Dincă este o realizare monumentală, realistă, obiectivă, cu o faună bogată și exemplificată de numeroase aspecte ale timpului și vieții, un leac bun pentru suflet, inimă și literatură.  Autorul face legătura între lumea reală și lumea imaginară, prin care intrăm și ieșim ca printr-o poartă. În opera lui George Dincă figura grafică devine expresia concentrată/metaforică a structurilor imaginate. Acțiunea trăirilor spirituale se înscrie într-un univers închis și rotund, ca în romanul lui Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților), unde „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.” Iată un exemplu similar din opera poetului Dincă: ”Sufletul poate călătorii/ Fără nevoia născută de autoapărare,/ Având curiozitatea unor noi tărâmuri,/ Devenind un elitist lipsit de nonvaloare.”

Poetul scrie despre vraja, gravitația, îngerul, visurile: ”Visurile sunt frumoase/ Când visezi la ele,/ Eu în visul tău, / Tu, în visurile mele.” Dumnezeu se manifestă în om când spiritul a ajuns la o cunoaștere totală a ființei! Calea cunoașterii de sine este un drum care duce spre iluminare. Nu devii cu adevărat om decât atunci când spiritul îți este pur, ca al unui copil, De aceeam poezia metafizică, în general, poezia intuiței (care este foarte greu de scris) duce spiritul spre cele mai înalte clipe de grație, trăite în interiorul ființei, pentru că spiritul este atât de pur, încât ființa se manifestă ca un copil care nu știe să mintă. Sufletul este o energie veșnică, nemuritoare, personală, care vine de la Dumnezeu și se întoarce la El, prin împlinirea Voii Lui, sau în Iad prin răutate și împotrivire, spune Părintele Ștefan din Domnești.

Trăind într-un univers aparte, acea ființă trăiește clipe de încântare, ajungând la pacea divină. Clipa veșniciei este sensul oricărui muritor, pentru că este intrarea în moartea ființei: Iată Eternitatea lui George Dincă: ”Pleci în viață cu zâmbetul pe buze/ Faci totul ca oamenii să se amuze,/ Lupți cu eșecul din tine,/ Domnul îți este alături și te susține./ Gândurile îți pot fi uitate,/ Faptele, de alții vor fi visate/ Și sufletul pleacă în eternitate.” O alternare a simțurilor cu sensibilitatea, dând naștere a ceea ce se cheamă stare pură,  sau o metafizică pură a ființei, pentru că profanul lasă în urmă răul, iar sacrul acaparează ființa în sineși. Ceea ce denotă că omul este una cu Dumnezeu!

O contopire a ideilor lumești cu cele sacre, dând naștere unei singuri idei: aceea a eliberării spiritului de rele și suferinți, ajungând la origini, la cunoașterea morții prin atingerea sacrului, acolo unde primordialul apare ca un foc viu, cunoscând totul! Spiritul trăiește pe niște culmi neimaginate, pentru că totul este fericire. Sunt stări care nu pot fi descrise în cuvinte! Un extaz mistic, la care ajunge doar cel ce are un suflet nobil. De aceea, poezia lui George Dincă atinge stări mistice, pentru că este în căutarea absolutului! Trăiește din plin stările sufletești, ajungând la un dialog lăuntric, dialog al cunoașterii de sine. Parcă o voce lăuntrică îi spune că fericirea vine dinlăuntru nu din afară! 

Această voce vine și din partea lui Lucian Blaga prin poemul Sufletul satului: Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ / Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut./ Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Baki Ymeri

Cristina HOROTAN: Mesaje din pandemie (poeme)

 ASERVIȚILOR MĂRUNȚI

 

Voi, aserviți mărunți, cu școli înalte

Săltați rapid pe scara socială,

Cu măști care de care mai boeme

Purtate peste chipuri impostoare,

Voi, ce jurați să ocrotiți dreptatea,

Și viața, și familia și statul,

Niște mojici abuzatori în toate,

Ce fac orice, dar numai NU dreptate!

Sunt două pături mari în țara asta,

Lingăi ca voi, și noi, oamenii liberi

Neaserviți pe roșu-albastru-galben,

Și suntem fără voi, insurmontabili lideri!

Cu ochelari de cal „luptați” orbește

Pentru statistici puse de fațadă

Manipulând etern rasa umană,

Cu cifre, teatru ieftin și șaradă!

 

Iar în culise, se distrug destine,

Și nume demne, vieți, familii, vise,

Pentru stomacul vostru plin de-otravă

Și ale voastre inimi mici și triste.

Noi știm de unde vine cataclismul,

Comanda, ordinul, frustrarea, răul,

Și-n cercul vostru strâmt se-anunță hăul;

Fără de fund și fără de scăpare,

Căci peste tot, în lumea asta mare

Mărunți ca voi, mâncați sunt de-ăl’ mai mare.

Pășiți prudent și calculat și rece

Din IMpostura statusului vostru,

Dar nu uitați nicicând, că la encliză,

Inevitabil vine rândul nostru!

 

 

PUSEU

 

O limită atât de fină

Între lucid și nebunie!

Pe nesimțite poți să treci

Mult, dincolo de tine.

Și fiecare dintre noi

E-urât, rău și meschin.

Depinde doar povestea cui

Ajungi să o asculți.

Iar răul lui te face rău,

Căci răul… rău atrage.

Și-un purgatoriu-n fața ta

Se-ntinde în emfaze.

Și iad din rai ajungi să faci

S-arunci în orișicine

Cu toată ura ce-o îmbraci

Și-apoi te-ascunzi în tine.

Apar târziu păreri de rău

Căci răul nu-i de tine!

Ai fost și tu prins, ca și noi

În scenarii meschine.

Și tremuri iar că ai căzut

În tenebroasa plasă

Epuizat, pierdut, flămând,

Doar pentru că iți pasă.

De cine ești, de ce-ai făcut,

De binele din tine,

Pe care-l rogi azi in genunchi

Să nu plece nici mâine.

 

 

INTERLOPII

 

Din veacuri de demult apuse

Când în biserici cântau popii

Au apărut de nicaieri,

Strămoșii noștri, interlopii.

 

Strămoșii noștri-auziți bine

Căci interlopii consacrați,

N-ar fi ajuns unde sunt astăzi

Nesprijiniți de magistrați!

 

De polițiști, politici sumbre,

Parchet și alte instituții

În care decartează mândri

Faimoșii capi de mari pohoții.

 

Iar noi, poporul, un naiv

În colosala noastră bulă,

Luptăm orbește c-un sistem

Corupt din sevă până-n gură.

 

Ne minunăm de percheziții,

De dosare și rezoluții,

De legea strâmbă și haină

Sălășluind prin instituții!

 

Iar vinovații făr’ de vină

Plătesc tribut cu toată viața.

Fără a ști de un’ le vine

Mascatul, gaborul, armata.

 

O, neam năpăstuit de foame,

Naivitate și supuneri,

Manipulat până la ceruri

De-acești murdari pseudo-lideri!

 

Tăria noastră-i sub hipnoză,

Cu-anestezii e adormită…

Și-n veacul veacului ce vine

Nu vom avea bani nici de pită!

 

Trezește-te, popor cucernic!

Ridică-ți fruntea din pământuri!

Că-n acest ritm degringoladic

Înnebuni-vom, rânduri-rânduri…

 

 

TIMIȘOARA – BUCUREȘTI – PIATRA NEAMȚ

 

Trecut-au iar cinci ani în zbor, din ziua-n care tineri mor

Într-un infern pur pământean, în țara asta de maidan

Plecați dintre părinți și frați, prieteni și apropiați

În altă lume, sus în cer, de unde-n cor dreptate-și cer.

Continue reading „Cristina HOROTAN: Mesaje din pandemie (poeme)” →

Al. Florin ȚENE: Sub nucul cu umbră deasă

Sub nucul cu umbră deasă

 

Sub umbra nucului am scris prima poezie,

Câtecul guguştucului încă nu era poluat,

Dar am găsit în ea lumină multă

Încât m-am pus şi eu pe luminat!

 

Turnam înţelepciune în cuvântul scris

Cu fruntea asudată în spaţiul ancestral,

Şi nu mă simţeam nicicum învins

Chiar dacă lumea-mi dăruise un hârb de cal…

 

Am cutreierat de-atunci deşerturi înşelătoare,

Cu profeţi de fiere, minciună şi venin,

M-am mai întors la nuc dar în soare

Lumina era prea multă, dar puţin-

 

Prilej sub nuc un vers să mai scriu

Şi aşchii de umbră în lumină să păstrez

În  rima poeziei scrisă-ntr-un târziu

Pentru o lume-n care să mă aşez.

 

…şi iar un dor de-a hălădui prin lume

Mă cuprinde chiar dacă e plină de venin

Şi-un cântec de guguştuc fără nume

Mă urmăreşte pe urme de senin.

 

Un nou ciclu dor de umbra nucului bătrân

Mă cuprinde să mă-ntorc acasă

Dar frunzele lui uscate mă-îngân

Din rana ferestreului în tulpină rămasă.

 

Azi e ziua amintirilor în poemul scris,

Iar opera poetului a rămas în crucificarea lui,

În ea mă regăsesc ca om ne-nvins

Recuperându-mi rana din urmele de cui…

––––––––––––-

 

   Al.Florin ŢENE

ZAMFIR ANGHEL DAN: Hrana zeilor (poeme)

DU-MĂ UNDEVA

 

 

Poetule

du-mă undeva

unde  să îmi pot  ține  promisiunea  dorinței

Înaltul cerului  îmi  dă fiori

dar  dacă mă  acoperi cu  mantia atingerii tale

pot  trece  încercările stării

 

Fluturii galbeni ce mi umblă prin plete

mi s-ar potrivi

pentru  început

și în prma serată

m-aș  mulțumi cu un zbor  de  aripă nedeslușită

 

Apoi vreau garanții seducătoare

cu atingeri în care

lumina să îți arate  splendoarea

din miezul fluoreșcenței ochilor mei

Noaptea  să îmi traseze formele

și din coapsele răzvrătite  în amurgul descătușării

să apară un crin-

-semnul înfloririi din ape

eternitatea din nurlii respirației

cu care  ne închinăm

ascunși în sărutul divin.

 

 

După ce ne-om iubi cornean

pacea las-o   să  mă  împartă

în seninul zilei care  urmează

 

Important este  doar să fim

undă de undă urmată

mișcare  de  umbră  în cerul  senin

altoi de mușcata răstignită  în fereastră

Tu

cântec al  undelor mele cutreierate

Eu

valsul păsării  adormite  în  zbor

dor călător

al mâinilor împreunate

strâns ţinându-se

de zvârcolirea  trupurilor

 

 

HRANA  ZEILOR

 

Apoi

să mă  hrăneşti în fiecare  zi cu  tine

Să  ştiu cu ce  te  îmbraci

dacă-ţi  stă  bine

când  alţii te privesc

prin ochii mei

şi încremenesc  în gânduri

şi în privire

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Hrana zeilor (poeme)” →