ASERVIȚILOR MĂRUNȚI
Voi, aserviți mărunți, cu școli înalte
Săltați rapid pe scara socială,
Cu măști care de care mai boeme
Purtate peste chipuri impostoare,
Voi, ce jurați să ocrotiți dreptatea,
Și viața, și familia și statul,
Niște mojici abuzatori în toate,
Ce fac orice, dar numai NU dreptate!
Sunt două pături mari în țara asta,
Lingăi ca voi, și noi, oamenii liberi
Neaserviți pe roșu-albastru-galben,
Și suntem fără voi, insurmontabili lideri!
Cu ochelari de cal „luptați” orbește
Pentru statistici puse de fațadă
Manipulând etern rasa umană,
Cu cifre, teatru ieftin și șaradă!
Iar în culise, se distrug destine,
Și nume demne, vieți, familii, vise,
Pentru stomacul vostru plin de-otravă
Și ale voastre inimi mici și triste.
Noi știm de unde vine cataclismul,
Comanda, ordinul, frustrarea, răul,
Și-n cercul vostru strâmt se-anunță hăul;
Fără de fund și fără de scăpare,
Căci peste tot, în lumea asta mare
Mărunți ca voi, mâncați sunt de-ăl’ mai mare.
Pășiți prudent și calculat și rece
Din IMpostura statusului vostru,
Dar nu uitați nicicând, că la encliză,
Inevitabil vine rândul nostru!
PUSEU
O limită atât de fină
Între lucid și nebunie!
Pe nesimțite poți să treci
Mult, dincolo de tine.
Și fiecare dintre noi
E-urât, rău și meschin.
Depinde doar povestea cui
Ajungi să o asculți.
Iar răul lui te face rău,
Căci răul… rău atrage.
Și-un purgatoriu-n fața ta
Se-ntinde în emfaze.
Și iad din rai ajungi să faci
S-arunci în orișicine
Cu toată ura ce-o îmbraci
Și-apoi te-ascunzi în tine.
Apar târziu păreri de rău
Căci răul nu-i de tine!
Ai fost și tu prins, ca și noi
În scenarii meschine.
Și tremuri iar că ai căzut
În tenebroasa plasă
Epuizat, pierdut, flămând,
Doar pentru că iți pasă.
De cine ești, de ce-ai făcut,
De binele din tine,
Pe care-l rogi azi in genunchi
Să nu plece nici mâine.
INTERLOPII
Din veacuri de demult apuse
Când în biserici cântau popii
Au apărut de nicaieri,
Strămoșii noștri, interlopii.
Strămoșii noștri-auziți bine
Căci interlopii consacrați,
N-ar fi ajuns unde sunt astăzi
Nesprijiniți de magistrați!
De polițiști, politici sumbre,
Parchet și alte instituții
În care decartează mândri
Faimoșii capi de mari pohoții.
Iar noi, poporul, un naiv
În colosala noastră bulă,
Luptăm orbește c-un sistem
Corupt din sevă până-n gură.
Ne minunăm de percheziții,
De dosare și rezoluții,
De legea strâmbă și haină
Sălășluind prin instituții!
Iar vinovații făr’ de vină
Plătesc tribut cu toată viața.
Fără a ști de un’ le vine
Mascatul, gaborul, armata.
O, neam năpăstuit de foame,
Naivitate și supuneri,
Manipulat până la ceruri
De-acești murdari pseudo-lideri!
Tăria noastră-i sub hipnoză,
Cu-anestezii e adormită…
Și-n veacul veacului ce vine
Nu vom avea bani nici de pită!
Trezește-te, popor cucernic!
Ridică-ți fruntea din pământuri!
Că-n acest ritm degringoladic
Înnebuni-vom, rânduri-rânduri…
TIMIȘOARA – BUCUREȘTI – PIATRA NEAMȚ
Trecut-au iar cinci ani în zbor, din ziua-n care tineri mor
Într-un infern pur pământean, în țara asta de maidan
Plecați dintre părinți și frați, prieteni și apropiați
În altă lume, sus în cer, de unde-n cor dreptate-și cer.
De moartea lor, un gol ciudat… nu-i găsit nimeni vinovat,
Căci magistratul pământean cu altceva e ocupat!
Nici o sentință ultimă, care să pună stavilă,
Între putere și destin, între ambiție și chin…
Peste-alți cinci ani se-ntâmplă iar, infern de foc într-un spital…
Că-n țara asta nu se poate, s-avem și noi, ca toți, de toate;
S-avem spitalele dotate, nu politruci „cu mâini curate”
Pătate bine-apoi spălate, de legi noaptea modificate.
În urmă cu treizeci de ani, la Timișoara, pornit-a lupta-n toată țara
Pentr-un altfel de viitor, ce să-l clădim copiilor…
Și au murit pentru dreptate, pentru respect și libertate,
Însă noi doar… ne-am adaptat, ne-am conformat și am uitat.
Acum cinci ani strigam în cor: „Pedeapsă vinovaților!”
Căci „Colectiv”-ul ne-a trezit din pufu-n care-am adormit.
Din nou revine aceeași piesă, jucată într-un alt decor
În care iarăși, numai statul, este direct răspunzător.
Din Timișoara-n București, în Piatra Neamț și-n toata țara
Am obosit să ne luptăm noi între noi, și noi cu fiara!
E-același haos peste tot; aceeași frică – aceeași spaimă,
Și ne îmbrățișăm copiii, și ne rugăm cu ei, în taină.
În țara asta, oameni mor! Fără vreun drept la o remiză,
Nu c-ar fi venit timpul lor, ci-au nimerit într-o repriză
În care iarăși prea zeloșii șefi și guvernanți surprinși
cu degetul la tâmplă, nu știu prin țară ce se-ntâmplă!
Și cine? Cine-o să plătească, durerea celor care mor?
Și sufletele sparte-n țăndări, fatal, ale părinților?
Și cine va răspunde oare, când cei mici, de-un an sau cinci,
Vor întreba plângând în hohot: „Noi de ce nu avem părinți?”
Noi nu suntem naivi, nici vorbă, și nici nu vrem să fim din nou „golani”
Să folosim mai multă-nțelepciune, nu ca acum treizeci de ani.
Nu mai vrem morți, nu mai vrem crime, nici pensiile nesimțite…
Am vrea să fim tratați ca oameni și nu asemeni unor vite.
DOR ABSOLUT
Sunt doruri absolute-n noi, ce nu se vindecă vreodată,
Plecați suntem, străini suntem, de tot, în lumea asta toată
Iar uneori când e prea greu sa mai dăm piept cu omenirea
Pierduți în timp, la rădăcini, ne căutăm avid copilăria.
Și nu e om să nu respire mirosul florilor de măr
În amintiri, cu bucurie, în brațele bunicilor.
Plecat-am mulți în locuri neștiute, sperând că ne va fi mai bine
Ș-acum tânjim să ne reîntoarcem… la rădăcinile divine.
Înstrăinarea de familii ne-a propulsat alert in lume
Și ne trezim că suntem azi niste copaci fără pădure
Niște hoinari, urmărind vise ce stau să nu se împlinească,
Și să se-ntoarcă înapoi, e tot ce pot să-și mai dorească.
Cu ochii minții, îi vad pe-ai mei, pe toți cei dragi din Bucovina
Și orice gând, în orice zi, mă duce-acolo-ntruna-ntruna…
Și aș lua întâiul tren, sau ultimul, sau desculț drumul,
Și-as alerga fără regret, din toți, să-l văd macar pe unul…
Ce viață! Ce copilarie! Ce dascăli, ce colegi, prieteni,
Ce păduri verzi, ce obiceiuri, ce chipuri blânde aveam alături!
Și îmi e clar că-ntotdeauna, unde prin lume-ai să pășești,
Nimic nu vei iubi mai mult, decât locul din care esti!
MIELUL DE SACRIFICIU
Când e nevoie de schimbare și presiunea socială
Scandează of-ul sus și tare, pe cine bagi la-naintare?
La-naintare-s băgați mieii, ce n-au voința să adere
La combinații de culise, ori la comploturile mizere.
Iar un refuz lovește orgolii la farfaonii cu putere
Și slabi cum sunt, bolnavi la suflet, te vând pe vise efemere,
Din care ei trag mari speranțe că vor ieși curați la plată,
Că nimeni nu va ști vreodată, ce au făcut, ce vor sa facă…
Dar ce nu știu acești apostoli care plătesc bir pe prostie,
E că mereu deasupra lor, un șef mai mare o să fie.
Care exact la fel ca dânșii, doar cu un dram mai mult putere,
Vor decima-n timp de restriște, călăul mielului ce piere.
Românul e-nvățat din timpuri, străvechi, ca cele de-alta dată
Să-l vândă pe treizeci de-arginți pe cel ce-i drept; nu-i prima dată…
Cum Decebal, ultimul rege, de-o vitejie, de grandoare,
S-a-mpotrivit puterii lumii prin atitudini sfidătoare,
Vândut de-un nobil dac, Bicilis, cohortelor invadatoare.
Viteazul rege pierde lupta, iar Dacia, cu anii, moare
Iar trădătorului urmează, să i se-închidă-n zorii vieții sorții,
Pierzând copii, și ochi și suflet, sperând să-l ia îngerul morții.
Dar voi, conducători nemernici, când țara cere socoteală,
Nu-i mai tranșați în carne vie pe cei ce-s necuprinși de boală…
„Boala Puterii”, spun desigur, din a Palatului mare-ncăpere,
Căci până la final nimeni nu știe… cine rezistă, cine piere!
SIMPLU SUFLET
Avem castele pe Pământ dar nici un loc sigur in ceruri
Mizăm pe faimă și pe bani, nicicând pe suflet, pe-adevăruri
Înaintăm pe câmp de luptă călcând cadavrele la alții
Uitând să ne introspectăm, să ne iubim, să fim ca frații…
Și hoinărim prin întuneric, să ne găsim cândva menirea
Căci fiecare dintre noi, percepe altfel nemurirea
Iar sufletul, eternul suflet, ce n-are loc în prima bancă
Pășește-agale, resemnat, sperând parcă la altă dată
Mai trece-un an, mai pierzi o luptă, însă câștigul e mai mare
Când înțelegi ca n-ai nevoie de toate scoicile din mare
Și de tot aurul din mine, de-un trai de împărăteasă,
De mândrie, de faimă, sau de-o rochie frumoasă.
În sfârșit, după-o vreme, întelegi de ce te doare,
Și de ce nu te-mplinește o viață-ndestulătoare.
Înțelegi că la-nceputuri, ai trimis pe randul ultim
Tot ce trebuia sa fii, al tau suflet pur, sublim.
Pus în banca cea din urmă, ‘n colțul clasei, la perete,
De-atâta neîmplinire a-nceput și el să-nvețe.
Azi o carte, mâine-o carte, o-ntâmplare, o poveste
A ajuns un erudit, fără-a prinde chiar de veste….
–––––––––
Cristina HOROTAN
Sibiu, noiembrie 2020