„O discuţie cu tata, întreruptă şi reluată după patru decenii”

Era în anul 1972, începutul vacanţei de vară, ca de obicei după terminarea şcolii mă aflam în studioul fotografic al tatălui meu din strada „Domniţa Nastasia” din centru Bucureştiului. Lângă „Sfatu Capitalei”, explica tata celor care nu ştiau unde se află – folosind o expresie uzitată în vremuri mai vechi. Tata mă angaja pentru o săptămână, uneori două, la fiecare început de vacanţă mare, neoficial, bineînţeles, şi mă plătea bine pentru vremurile acelea. Zece lei pe oră însemnau undeva între 500 şi 1000 de lei, după o săptămână sau două, ceea ce pentru un puşti erau o groază de bani. Era un patron generos, plătindu-mă bine pentru o muncă necalificată. Ca termen de comparaţie, laboranţii şi fotografii de teren cu experienţă erau plătiţi cam cu cincisprezece lei pe oră. Dorea să mă înveţe să câştig şi să rostuiesc banii. Prima i-a reuşit, de câştigat bani am învăţat! A doua de loc. În loc de rostuire am învăţat cum să îi cheltui cu rapiditate şi entuziasm.

Cert este că aveam bani pentru întreaga vacanţă de vară şi ca atare eram prietenul favorit al multor colegi şi vecini din cartier. Era firesc ca eu să plătesc, la cofetărie, cea mai mare parte a distracţiei, sau biletele de tren pentru vreo drumeţie la Buşteni sau Predeal.

În acea dimineaţă de iunie tăiam cu atenţie marginile unor fotografii aparţinând celei mai frumoase fete pe care o văzusem vreodată, în realitate sau fotografie, de care eram îndrăgostit până peste urechi de ceva vreme – adică cel puţin de cinci minute de când tot lucram la portretele ei. Brunetă, ochii mari, buze numai bune să muşte şi să sărute, puţin plinuţă, era exact genul meu. Deja plănuiam cum anume să dau de adresa ei, sau de un numar de telefon. Speram că bonul pentru fotografii va conţine una dintre aceste informaţii vitale. Dacă nu, mă gândeam să fiu foarte vigilent pentru a prinde momentul când cineva, poate chiar iubita vieţii mele, va intra să ceară plicul cu numărul 6735 din 18 iunie 1972, pe numele Pandrea. Dar un minut mai târziu am revenit la realitate – era clar că totul era doar o fantezie. Frumuseţea din fotografiile ce le ajustam cu sârg, avea cel puţin 14 ani, după cum arăta, iar eu aveam exact 12 ani şi şase luni!! Diferenţa de doi ani era insurmontabilă pentru un băiat de vârsta mea, oricât de şarmant ar fi fost el! Ca o fericită ironie a vieţii, mai târziu când am întâlnit adevărata dragoste, s-a întâmplat să fie tot cu doi ani mai în vărstă. Şi tot brunetă!

Totuşi, nimic nu mă impiedica să visez cu ochii deschişi cum vom juca tenis cu Beauty în Parcul Tineretului, lângă Arcul de Triumf, sau cum o voi conduce acasă pe jos, ea locuind undeva foarte departe, la marginea Bucureştiului – iar când vom intra pe strada ei, ne vom prinde de mână. Ajungănd la imaginea asta mă treceau toate căldurile. Vocea tatei mi-a întrerupt atât de brutal această reverie, încât era să tai în două fotografia ce se afla sub ghilotină.
– Fii atent la omul ăsta, mi-a zis tata. M-am oprit din tăiat şi am privit spre bărbatul care tocmai intrase pe uşă. Îl cunoşteam din vedere. Era Onofrei, o cunoştinţă mai veche, un alt fotograf, responsabil al unei unităţi în cadrul Cooperativei „Fotografia”, ca şi tata, într-o altă parte a oraşului. Avea un început de Parkinson. Mă simţeam oarecum jenat să mă uit direct la capul lui şi la mâna stângă, uşor tremurânde. Chiar mi s-a părut că îi tremură capul mai mult de data asta, şi nu mai era sincronizat cu mâna. Boala progresase. Cu câteva luni înainte îl întrebasem pe tata, cum oare reuşeşte Onofrei să fotografieze, sau dacă are cumva subalterni care fac pozele în locul său. Tata mi-a răspuns că de fapt atunci cănd face poze, temuratul încetează. Magic, m-am gândit eu. Am descoperit mai târziu că este un lucru uzual pentru acest sindrom, la anumiţi oameni. Continue reading „Daniel IONIŢĂ: Aşa o să păţeşti şi tu… ca Onofrei!” →