Eminescu nemuritor
Într-o liniște profundă
Cum i-a fost dorința sfântă
Stă la margine de mare
Eminescu și ascultă:
Glasul codrilor și valul
Care trece prea grăbit
Și privește cum copilul
Prin păduri s-a ratăcit…
Doar zburdalnic mititica
Își mai netezește părul,
Să alunge depărtarea
În care se-ascunde dorul.
Când sub trestia cea lină
Stau pe foile de mure…
Își tot spun povești cu patos…
El sărutul vrea să-i fure.
Iar când noaptea lin coboară
Și se sprijină pe luna,
Floarea albastră nu mai moare,
Eminescu o încunună.
Chiar de-n zbor trecut-au anii,
Poezia lui e vie
Ca o flacără nestinsă
Ce se scrie-n veșnicie.
————————————-
Camelia CRISTEA
București
15 ianuarie 2018