Călimara CuPrivighetori: Taina cuvântului (poeme)

Motto:

“Cuvântul este doar materialul poeziei, culoarea numai materialul picturii, linia numai materialul desenului, sunetul numai materialul cântecului…
Un conţinut minunat, tainic şi revelat atrage după sine o formă minunată şi revelată.” 

(Nichita Stănescu)

 

 

exact așa…

Eu sunt exact așa
Așa cum mă vezi
Cu ochiul tău
Cu inima
Și aș putea fi exact așa
Cum se vrea schimbat
Gândul tău
Inima ta
Așa sunt
Exact așa ….

cercul

prin tine-am reuşit să rup cercul
ce-mi ţinea sternul strâns
şi plămânul de sub coastă
mereu supus
sub talpa lutului de plumb.
cu tine am aflat că cerul
este-al nimănui
Continue reading „Călimara CuPrivighetori: Taina cuvântului (poeme)” →

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (4)

Pas în doi (4)

 

în seara asta

e rândul tău să-mi spui poveşti

să mă tulburi

să mă înalți să mă iubeşti

în seara asta

te voi aştepta pe zăpada rănită

voi fi frumoasa adormită

mă vei trezi cu un sărut

 

ființe nemaivăzute

îmi urmăresc pașii mă îngrozesc

și dintr-odată mă umplu

de păsări de oameni de livezi

și fug și urlu și nu te mai găsesc

 

cad ploi de lacrimi peste lume

se mai aud și îngerii căzuți

tu-mi ştergi cuvântul de pe buze

Continue reading „Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (4)” →

Patrick J.SAMMUT: Winter walk / Plimbare de iarnă

WINTER WALK

 

Lights peep out of from hndreds of dark caverns

feebly

when the wind plays pipes through bollards

worn out by decades of white haired winters.

I walk happily and listen to the magical notes

magical do re mi fa si la si do

and again

do re mi fa sol la si do.

I look down in te dark

and watch the waves beating angrily

-or just beating-

against the under passage

where no car or human dares to wander!

White foam and a few floating boats

anchored in panic.

Continue reading „Patrick J.SAMMUT: Winter walk / Plimbare de iarnă” →

Mariana GURZA: Nicolae Bălțescu în căutarea ,,Primăverii”

,,Numai în simplitate şi smerenie se manifestă tăria adevărată, noblețea autentică și grația. O lume ar fi cunoscut, ar cunoaște fericirea, dacă… ar fi putut, ar putea atinge măreția simplității în gândire, în cuvânt și faptă. În scenariul existent (al Lumii) acest lucru este dificil de atins, dacă nu și imposibil. Ar fi cu putință numai dacă oamenii și-ar iubi curat, din suflet semenii. Creatorul ne-a permis să peregrinăm prin Creații, dar să nu producem suferință altora în schimbul satisfacerii dorințelor personale. Cât de actuale sunt cuvintele Lui Iisus: ,,Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă!” (Nicolae Bălțescu)

Crezul literar al poetului Nicolae Bălțescu, este edificator în ceea ce privește parcursul său scriitoricesc. Trebuie să recunosc că, primirea volumului  ,,Să mă ierți, Primăvară” apărut la Chișinău-Pontos, 2017 a fost o adevărată bucurie, descoperind un frate de dincolo de Prut ce mânuiește cu măestrie cuvântul.

Volumul este structurat în cinci capitol: Din istoria lumii, O lume azi, Psalmi, Să mă ierți, primăvară, Gânduri pentru Neamul Meu, Picături din roua lirei.

Poetul Nicolae Bălțescu este un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Totul este iluzoriu, poetul visând la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidii. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjeste după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit… ,,Între acei pământeni care nu acceptau Primăvara, nici Înviere. Probabil, calitățile conglomeratului meu nu erau pentru momentul acestei lumi. În ea, în această lume rătăcită și văduvită de Primăvară, realizările vor aștepta încă mult”.

Poetul Nicolae Bălțescu este prins în ,,labirintul timpului”, dorindu-și veșnicia.  Căutarea de sine este tot mai pregnantă. Plutind pe Necuprins, nu învinovățește timpul. Ca și pentru Kant sau Eminescu, timpul este intuiție… ,,în fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu ele sunt numai în sufletul nostru. Nu e adevărat că există un trecut, consecutivitatea e în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan. (M. Eminescu)

Timpul este legat de sentimentul propriei noastre existențe. Ne schimbăm noi înșine, și suntem martori la tot ce ne înconjoară. Mergând pe această idee, Heraclit din Efes spunea că nu ne putem scufunda de două ori în același râu, fiindcă între cele două momente râul s-a schimbat și nu mai este identic cu cel din primul moment. Dar toate aceste schimbări își pun amprenta pe sensibilitatea poetului. Îl doare neputința lumii, răutatea, indiferența și nepăsarea. O poezie profundă cu multe reflexii filozofice. Continue reading „Mariana GURZA: Nicolae Bălțescu în căutarea ,,Primăverii”” →

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

O nouă primăvară

 

În palma tatălui meu
am aşezat

o inimă greu încercată,
trecută prin focul patimilor,
plătind crunt vama tristeţii.

Pulsa rănită, scufundată

în frigul sălbatic al tăcerii,
în adâncul anilor,
crescută cândva în spirale
din prima maree
până la delirul stelei purpurii.
(nu era inima mea)
Privindu-l, l-am rugat

s-o înconjoare cu lumină,

balsam şi alinare.

Cu lacrimi l-am rugat pe tata
să desprindă pădurea de răni
din sângele inimii… Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis” →

Prof. dr. Dumitru MNERIE: Urări de suflet

Revista Logos și Agape se prezintă ca o veritabilă șezătoare unde, cu deosebită sensibilitate, sunt exprimate reflexii ale creației divine cuibărite în suflete atât de conștiente de esența divinității și atât de comode în relația de iubire cu Dumnezeu.
Doresc tuturor apropiaților Revistei ca în această perioadă marcată de retrăirea suferințelor lui Iisus într-una cu omenirea și bucuria Învierii dătătoare de încredere în credință, să se îndestuleze din șansa nobilă de trecere frumoasă prin viața pământească, cu iubire și speranță. Doamne ajută!

––––––––––––-

Prof. dr. Dumitru MNERIE

Timișoara

30 martie 2018

Lia RUSE: Luciri de reverie

LUCIRI DE REVERIE

 

Ascult în vremea asta doar tăcerea,

Respiră înserarea prea liniştit, egal…

Se-aude ora curgând în adierea

Aerului ce se-mbracă-ntr-un albastru pal.

Viclean măreşte visul distanţa şi-o reduce,

Apar frânturi de viaţă şi iarăşi se ascund

E moale seara! Şi…nostalgia dulce

Se luminează în vârtejul în care mă afund.

Dezvelind clipa sărita-atunci din ornic

Cum se perindă imagini ce s-au dus!

Căci gândul scormone, mereu, atât de dornic

S-aducă umbra  din trecutul ce-a apus :

O umbră cam brunetă de atâta vară,

De-atâta dragoste era, uşor, uimită

Şi,.. în parfum de chiparos şi tămâioară,

Candoarea-i fu cu zâmbete acoperită…

……………………………………………………………

Seara, peste vise, lasă aşteptat ecou,

Mă simt lângă umbra radiind lumină,

Din lumină se desprinde un miracol nou

(E-un fel de bucurie cu plângere divină).

————————–
Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

30 martie, 2018

Elisabeta IOSIF: Iubiri în primăvară

Iubiri în primăvară

 

Înbrățișează-mă iubite, acum, când vuiește

Doar primăvara desculță!  Când pădurea iubește,

Și gândește în culori visătoare, mărunte

Iubește-mă-n ploaie pe versuri cărunte,

Când Dumnezeu pictează prin raza aurie…

Și-n martie printre copacii goi și-n rouă purpurie…

Departe-i lumina de mai, ce renaște prin frunze!

Iubește-mă acum, când pădurea e prinsă

În  vise-mpletite  în vânt de lumina prelinsă

Și poți să-mi aduni viori pân’ la bolta-nstelată

Cuprinde-mă-n  iubirea de flori cu lumină perlată!

——————————–

Elisabeta IOSIF

București

30 martie, 2018

Ben TODICĂ: Scrisoare către un frate român

Ca să-ţi răspund la întrebarea: Care-i diferenţa între acum şi “Pe vremea când umblam pe jos…” din poemul unui autor necunoscut, aş putea spune că e mult de-atunci şi, totuşi tema e atât de actuală!

În 1979, după şase luni de stat în lagăr în Italia, la Trieste şi Latina (oraşul lui Mussolini), lângă Roma, m-aş fi întors acasă şi erau mulţi ca mine care am descoperit că occidentul nu este cu adevărat libertate. Doresc să vă spun că din 2000 de refugiaţi, cel puţin jumătate sunt nişte fiinţe extraordinare pentru că au reuşit să treacă prin filiera filtrelor comuniste de frontieră. Nu este uşor să decizi între viaţă şi moarte sau distrugerea fizică pe viaţă dacă eşti prins, că din punct de vedere social eşti pe viaţă pătat, proscris. Iar cealaltă jumătate au ajuns acolo căraţi de alţii, unii criminali, alţii agenţi infiltraţi şi mulţi tolomaci care nici nu ştiu de ce şi cum au ajuns acolo. Vestul este o maşină extraordinar de bine organizată care controlează şi exploatează omul la maximum, transformându-l în vierme sau, mai nou, compar toate oraşele mari cu “Găinării”, ferme de găini care înghesuite nu fac altceva decât să producă şi să consume 24 de ore. Zic 24, pentru că oamenii dorm câte 4-5 ore pe noapte şi chiar atunci când dorm lucrează şi în vis la bandă rulantă. Consoarta mea punea capace la cutii pe linia de asamblare, iar noaptea, în pat, prin somn îşi mişca mâinile, săraca lucra continuu. În fabrică, în România se transpira cu apă, în vest cu sânge, capitalistul ştie să scoată tot din tine şi te plăteşte după lege.

Astăzi pot spune şi demonstra că în comunismul copilăriei şi tinereţilor mele de până la 26 de ani când am trecut fraudulos graniţa din curiozitate şi pentru aventură în vest, am fost mult mai liber şi am putut să am experienţa creaţiei divine. De fapt, pentru asta suntem aici, pe pământ. După ce îmi plăteam tributul de şase ore, că atât se lucra la exploatarea uraniului şi tot atât la şcoală ca elev eram apoi liber să fiu EU, să-mi creez lumea şi universul meu. Să cutreier toate văile şi munţii Banatului, să mă joc în natură cu jucării făcute din natură, pentru că eram sărac şi  nu aveam bani pentru jucării, pe care le priveam doar prin fereastra librăriei. Faptul de a nu avea poate fi criticat şi folosit ca justificare să nu-ţi placă perioada comunismul, însă poate să fie un beneficiu mult mai mare în construirea caracterului şi descoperirea stării tale creative. Or fi fost crime şi violenţe la intrarea comunismului în ţară pentru că aşa se întâmplă la orice schimbare de regim, însă ele se epuizase în 20 de ani, deci eu nu le-am prins. La căderea comunismului în ’89 s-au produs tot atâtea crime şi chiar mai multe. Eu consider plecarea a 5 milioane de români să trăiască în diaspora tot crima se numeşte. Ştiu că 1% din ei rămân ca şi mine conectaţi la ţară şi participă la evoluţia ei, însă 99% o ignora şi încet, încet se integrează în locul unde s-au aşezat, rămânând doar cu umbra dorului, ei şi urmaşii vor fi asimilaţi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Scrisoare către un frate român” →