Adoptarea Constituţiei şi votarea noii legi electorale au dat un nou impuls evoluţiilor politice interne.
La 15/27 iulie 1866, s-a constituit un nou guvern, condus de Ion Ghica, dar, odată cu revigorarea luptei politice interne, noul cabinet a reflectat divorţul radicalilor de conservatori. Majoritatea membrilor săi erau conservatori de diverse nuanţe (C. A. Rosetti, radical, a demisionat după câteva zile), George Ştirbei, Petre Mavrogheni, Ioan C. Cantacuzino. Noul guvern a trebuit să facă faţă foametei din ţară şi, în acelaşi timp, a fost silit să amâne aplicarea legii tocmelilor agricole din cauza unor frământări ţărăneşti. După intrarea în vigoare a Constituţiei, în viaţa politică aveau loc regrupări, fără să se închege încă partidele propriu-zise, de exemplu, conservatorii s-au grupat în jurul Comitetului Ordinii, iar liberalii radicali în societatea Amicii Constituţiunii. Odată cu noile grupări politice, s-a afirmat şi presa de partid, ,,Ordinea”, organ conservator apărut la Bucureşti, ,,Constituţiunea”, foaie de aceeaşi culoare la Iaşi, ,,Românul”, publicaţie virulent radicală, condusă în continuare de C. A. Rosetti. Pe lângă liberalii radicali, cea mai dinamică grupare politică româneacă, foarte activă în Muntenia, se va constitui ,,Fracţiunea liberală şi indepenentă”, în Moldova, condusă de Nicolae Ionescu, fruntaş paşoptist, care reprezenta stânga liberală.
După adoptarea Constituţiei şi votarea legii electorale, constituirea a două mari partide a completat în bună măsură ,,suprastructura” politică din România. În 1866, la începutul domniei lui Carol, liberalii, activi şi dinamici în general, continuau să fie divizaţi. Pe primul plan, erau radicalii, gruparea politică cea mai puternică şi mai închegată, condusă de cei doi tribuni paşoptişti, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, personalităţi de mare anvergură, care au avut un rol decisiv în viaţa politică, după 11 februarie 1866, urmaţi de moderaţii munteni, sub conducerea lui Ion Ghica. În Moldova, aşa cum am văzut, în spiritul liberalismului acţionau două grupări, ,,Fracţiunea liberă şi independentă” de la Iaşi, coagulată în jurul lui Nicolae Ionescu şi mica grupare liberală închegată de M. Kogălniceanu. Acesta acumulase un imens prestigiu ca ziarist şi istoric vizionar înainte de 1848, autor al unei constituţiei liberale în timpul revoluţiei şi prim-ministru reformator sub domnia lui Cuza.
Dintre aceste curente liberale, radicalii erau cei mai bine organizaţi şi mai energici. Această grupare avea în frunte pe Brătianu şi Rosetti, lideri politici care pentru români întruchipau ,,spiritul paşoptist”, adică acel efort nobil de a crea o societate modernă bazată pe emancipare şi respectul libertăţilor civile fundamentale. Personalităţile celor doi se completau reciproc: Rosetti era ideologul inspirat, ziaristul înaripat, plin de entuziasm şi spontaneitate, care credea cu toată pasiunea în forţa ideilor de a transforma societatea, în timp ce Brătianu era omul politic, neîntrecut în dezbateri şi bun organizator, devotat, ca şi prietenul său, ideilor liberale, dar fără să fie marcat de ideologie, un spirit pragmatic. Convinşi că numai un partid numeros, bine închegat, putea să rămână la putere pentru a-şi realiza obiectivele propuse, ei au procedat la închegarea unui partid cu o largă bază de masă, având organizaţii în fiecare judeţ şi oraş însemnat, în toamna lui 1866. Sub egida ,,Societăţii Amicilor Constituţiei”, au fost trimişi delegaţi în fiecare parte din ţară pentru pentru difuzarea de materiale informative şi organizarea de întruniri, în care să fie explicate principiile directoare ale noului sistem politic. Radicalii urmăreau cu obstinaţie să atragă grupurile comerciale şi profesionale urbane şi pe tinerii intelectuali care studiaseră în Apus, dar mesajul lor era îndreptat şi spre elementele sărace ale muncitorimii din oraşe. Scopul lor era închegarea unui partid la scară naţională, care să se bucure de sprijin în straturile claselor mijlocii şi de jos.
Pe baza programului politic şi a metodelor specifice utilizate, radicalii au obţinut rezultate rapide, la alegerile din toamna anului 1866 şi, în martie 1867, după o înţelegere cu M. Kogălniceanu, ei au alcătuit un guvern de coaliţie, în care Brătianu era figura dominantă. După instalarea la putere, cei doi lideri radicali au continuat decis planurile lor de constituire a unui partid de anvergură naţională. Ei au acordat o atenţie deosebită Moldovei, unde radicalii erau mai slabi, apoi au urmărit să câştige susţinerea grupării lui N. Ionescu, însă, în ciuda concesiilor făcute, precum îngrădirea activităţilor evreieşti, care afectau interesele comerciale şi financiare moldoveneşti, gruparea de la Iaşi şi-a păstrat independenţa. În plus, în acţiunea lor politică, radicalii au întâmpinat şi împotrivirea lojilor masonice, formate în multe oraşe după 1866. Brătianu şi Rosetti au privit cu suspiciune activitatea lojilor, pe care le percepeau ca centre politice ale opoziţiei conservatoare, urmărind fără succes să le distrugă din interior. Radicalii (,,roşii”, cum erau denumiţi de adversarii lor), pentru a-şi consolida propriul partid, au recurs la ,,maşinăria guvernamentală”, pe care au manipulat-o. Brătianu, de pildă, a uzitat de puterea sa, ca ministru de Interne, pentru a îndepărta numeroşi funcţionari, pe care i-a înlocuit cu simpatizanţi ai radicalilor.
Continue reading „Ioan POPOIU– Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (7)”
Motto:
Doamna Maria Vatamanescu din Pătrăuții de Jos este o femeie cu mâini de aur. Ea știe să facă lucruri frumoase și necesare. Am descoperit în casa ei icoane și tablouri cusute cu mărgele, cu o măiestrie deosebită. M-au impresionat mai ales icoanele. A cusut și coase și ștergare, năframe. Toate sunt frumoase. M-au impresionat mai ales ștergarele cusute anume de sfintele Paști.
„Pentru că iudaismul este o religie a unei alegeri corporale inalienabile, nu foloseşte crezul ca principiu de excludere. Iudaismul tolerează erezii de tot felul.”
